MAICĂ SFÂNTĂ…

Const. MIU

Trubadurii și truverii

Te-au cântat în toiul verii,

Doar pe tine te-au slăvit,

Că ești soi blagoslovit!

 

Te-au purtat în straie fine

Și la ei și-n țări străine,

Te-au vândut precum o sclavă

Pe un bob, mai mult zăbavă!

 

De la greci până-n Parnas

Le-ai făcut la toți popas

Și-ai dat fagure de miere

Limbii ce le-a fost cu fiere!

 

Strălucești, căci ești aleasă

Ca icoană pusă-n casă:

Fiecare să te știe

Maică, Sfântă Poezie!

 

21.03.2019,

Ora 18,25

Reclame

Miturile eului

Popescu Teodor Silviu

Clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Măneciu

Vara a înecat parcul din centrul oraşului în căldură şi umbre dulci sub copaci. Aleile pietruite şerpuiesc prin parc. Vara se desfată azi cu noi, culorile sunt clare, parcul este plin…

-De oameni.

-De vară. Oamenii sunt vară!

-Şi iarnă. Şi toamnă.

-Iar apoi primăvară. Sau toate la un loc, în aceeaşi zi.

-Şi zici că vrei sa devii scriitor, Farcaş?

-Rosa, scriitori suntem toţi. În fiecare clipă, fiecare îşi scrie viaţa.

-Iară faci pe poetul!, exclamă ea.

Rosa e roşcată, frumoasă, cu ochi căprui, iar sub ei pistrui micuţi, fini. Când tace, pare cea mai cuminte. Când vorbeşte, e o furtună de idei şi cuvinte, de zâmbete şi încruntări.

Farcaş visează.

-Nu fac pe poetul, ci sunt poet.

-Eşti un poet jalnic!

-Dar sunt!, zâmbeşte el.

Farcaş are părul zulufi, ochii blajini, ca jarul gata să scapere flăcări. Înalt, frumos croit, pare un atlet.

Rosa e critică şi curioasă.

-Vreau să te intreb ceva, zice ea. Cum de eşti mereu zâmbitor şi voios?

-Sunt aşa pentru că aşa vreau eu!

-Aşa vrei tu? Şi eu vreau să fiu aşa, dar nu sunt.

-Asta înseamnă că nu vrei.

-Ba vreau!, se aprinde ea.

-Te minţi singură.

-Nu-i adevărat! Ştiu bine ce fac, ştiu ce gândesc, nu mă mint singură.

-Cu alte cuvinte, faci ce vrei, crezi ce vrei.

-Exact! zâmbeşte ea mândră.

-Atunci, fii fericită!, zice Farcaş, privind-o amuzat în ochi.

Amândoi au câte o carte în poală. El – Decameronul. Ea – Fraţii Karamazov. Rosa zâmbeşte strâmb, ca în faţa unui copil:

-Trebuie să am un motiv!

-Găseşte!

-Nu pot!

-De ce?

-De… d’aia!

-Zicând asta, ţi-ai pus singură piedică.

-Zi-mi un motiv să fiu fericită!

-Eşti vie!

Rosa se blochează. Ridică o sprânceană şi vrea să zică ceva, însă cuvintele nu ies.

-Eşti vie, fato.

-Adică?

Farcaş o ciupeşte de şold, ea sare.

-Dar ce-ai!?

-Te doare?

-Daa!

-Asta înseamna că eşti vie.

-Tu n-ai niciun sens!

-Luând-o filosofic, nici ciupitura n-are vreun sens. Eu am strâns cu degetele, pe când tu ai simţit durerea. Tu ai sărit ca arsă, dar poate că eu abia aş fi simţit-o.

-Şi ce vrei să zici cu asta?, spune ea, masându-şi şoldul.

-Că noi doi nu putem avea aceleaşi motive de a fi fericiţi. Iar dacă am avea, ne-am pierde identitatea. Defapt, chiar ne-o pierdem când stăm prea mult singuri, când nu vorbim cu nimeni, când suntem prea încăpăţânaţi să acceptăm sau prea timizi să ne deschidem sufletul altcuiva. Stând singur, cu propriile gânduri, vei ajunge să crezi în ceva până vei deveni acel ceva şi vei uita cine eşti. Ceilalţi te vor vedea, te vor judeca, tu nu vei accepta ideile lor pentru că nu sunt ca cele din mintea ta, nu sunt ceea ce vrei tu să auzi. Cred că din cauza asta se supără oamenii când li se găsesc cusururi sau defecte. Se supără şi nu vor să le gândească. Imi plac enorm oamenii care nu scot fum pe nări când li se spune ce defecte au!

-Aha.

-Eşti grasă.

Rosa cască ochii. Cuvinte grele îi stau pe limbă. Rosa e plinuţă, iar ăsta e punctul ei sensibil. Jason zâmbeşte larg.

-Te urăsc…, spune ea apăsat

-Eu te plac! Iar acum doar te încerc.

-Nu e frumos să te joci cu sentimentele oamenilor.

-Nu mă joc cu sentimentele tale, ci pur şi simplu te ajut.

-Cum mă ajuţi?

-Uite aşa:  eşti de acord că ciupitura mea, care te-a durut, ţi-a adus aminte că eşti vie şi că simţi?

-Da, sunt.

-Ei, la fel şi cuvintele mele, care ţie îţi par urâte, îţi aduc aminte cine eşti.

-Cum aşa?

-Cuvintele mele te-au scos din gândurile tale, te-au scos din ceea ce erai şi te-au readus la ceea ce tu gândeşti: am trezit eul din tine! L-am readus la viaţă şi te-am făcut să vezi din nou totul obiectiv, chiar şi pe tine insăţi. Eul tău este conştienţa ta de propria ta existenţă.

-Aha…

-Odată ce eul s-a trezit, deja pui totul în balanţă cu uşurinţă, nu mai pui sentimente şi emoţii anapoda şi gândeşti totul clar, frumos, te regăseşti! Asta înseamnă să-ţi accepţi defectele, pentru ca apoi să le poţi ţine în frâu sau schimba. Din cauza asta, pentru că nu ştiu să caute sau, mai rău, le e frică să caute ce sălăşluieşte în mintea lor, oamenii nu se descoperă, nu se regăsesc, iar eul lor rămâne adormit. Rămân mai departe sclavi în existenţa mecanică, pusă în funcţiune de temerile şi prejudecăţile lor.

Rosa îl priveşte fără să înţeleagă. Farcaş găseşte o soluţie:

-Dacă nu-ţi place că eşti plinuţă, hai cu mine la nişte gimnastică şi alergări!

-Da! Da, poate vin.

-Omul va avea nevoie mereu de alţi oameni pentru a se putea regăsi. Şi mai ales, de oameni înţelepţi, citiţi. Vor avea nevoie de cărţi.

-Da… O sa gândesc ceva timp ce mi-ai spus. Sună interesant!

Umbrele copacilor se lăţesc, se lungesc sub soare, frunzele lor sunt gâdilate de adierea leneşă.

ANGELIC şi DEMONIC

Bianca MOISE

El a transformat inocenţa ei

În putere,

Ea l-a fermecat printr-un

Dulce surâs

Şi a descoperit în sufletul lui înveninat

Sentimente neaşteptate.

Dar pasiunea lor

Avea un preţ uriaş:

Ura celor ce nu înţelegeau iubirea lor.

Aripile inimii lui s-au frânt demult,

Dar ea visa la magia zborului.

Reflectând, el a înţeles

Că-i demonul tuturor,

Dar iubirea l-a schimbat

Devenind astfel îngerul ei.

 

 

Blestem

Dorinţele tale echivoce

Mă condamnă la un dulce chin.

Efervescenţa sentimentelor tale

Se închide într-un canon veninos.

Amprenta săruturilor tale persistă,

Privirea ta ce pare a fi colerică,

Ȋmi preschimbă visele

Ȋntr-un blestem obscur.

Chipul tău se reflectă necontenit

Ȋn oglinda  perimată a sufletului meu,

Un gând prealabil zace în mintea mea.

Blestemul este nimicit,

Vraja este ruptă,

Iar nouă ne cresc aripi ale speranţei.

 

 

 

Eliberare

Sufletul meu e doar o pasăre fără aripi,

Când amintirile persistă în propriul lor parfum

Când nimeni nu crede, când toţi se împotrivesc

Doar inima ta e cea care speră , năzuind spre uimire.

Şi chiar dacă aş vrea să plec să mă afund în uitare

M-aş întoarce –Regretşi aş căuta iertare.

Ȋmi las sufletul eliberat de iubirea ta banală,

Cum crinii pot oferi naturii vise efemere,

Eu cer renaşterea iubirii, o iubire doar a ta,

Iar ultimul praf  magic trăit în vraja grea

E o incantaţie unică a Sirenei-Stea.

Ea te eliberează şi pe tine,

Iar povestea noastră reapare descoperind

O cale tainică, mai bună!

 

 

 

Tăceri şi şoapte

Cascada viselor pierdute

Curge cu repeziciune,

Afundându-ţi sufletul

În tăceri şi şoapte,

Sentimentele tale puternice

Te îndeamnă să-ţi ascunzi gândurile

După cortine imaginare.

Încerci din răsputeri să mă descoperi,

Dar portretul iubirii noastre nu-ţi permite.

Ai vrea să demaşti totul,

Să-ţi etalezi dragostea.

Îţi lipseşte însă curajul!

Reuşeşti doar să-ţi maschezi trăirile

Cu ajutorul şoaptelor cenuşii,

Completate de tăceri meschine.

Zile la malul mării

Cristina ILEA, clasa a XII-a A,  LTNB

Cred că de astăzi o să mănânc mai sărat decât în zilele trecute; nu pentru că ai plecat tu, ci pentru că toamna mi-a răpit zilele de şedere la malul mării. Acum, nu mai pot simţi pe buzele arse de soare dulceaţa picăturilor sărate, iar mirosul pielii şi al părului nu va mai fi acel amestec mediteranean de alge.

De azi o să mănânc sărat, dar nu şi piperat, căci condimentele puternice nu sunt recomandate în tratamentul sufletului. Totuşi, o să-mi păstrez obiceiurile verii: voi adormi în după-amiezile insorite, cu filamentele de lumină care pătrund prin perdele, in priviri; cu parul ud voi ieşi din casă, dar nu mă voi plimba ca altă dată pe malul mării, cu briza uscându-mi şuviţele ondulate, ci voi lăsa aerul gri al oraşului să se impletească cu parfumul şamponului. Mă voi aşeza pe o bancă rece, cu o carte în mână, nu pe nisipul auriu, fierbinte, care-ţi răscolea amintiri din ziua ce trecuse… şi voi fi melancolică, asemeni fiecărei perioade de toamnă venite, poate prea devreme anul acesta.

Este ciudat cum ai impresia că acele clipe frumoase trec atât de repede, iar cele în care eşti singur, poate trist, neconsolat, se dilată şi durează o eternitate… o eternitate care îţi amărăşte sufletul cu fiecare secundă.

Bronzul nu mi s-a sters nici acum complet după nenumăratele ore petrecute împreună sub soarele amiezii. Se degradează cu fiecare duş făcut şi părăseşte cu timpul locul îngropării sale în adâncul pielii…

IMPOTENŢĂ INTELECTUALĂ

Const. MIU

 

 

                Ca să arate cât de cultă e, a împânzit şcoala cu citate fie din literatura română sau cea universală, fie din marii gânditori ai lumii. N-ar fi nicio supărare nici faptul că lângă numele celui citat îl adăuga de fiecare dată pe al său – adică să se reţină că ea şi nimeni altcineva este culegătoarea, care a trudit din greu să se documenteze, spre a le lumina altora cugetul şi simţirea, şi – cine ştie – mâine, poimâine, vor fi citate chiar din gândirea proprie; aşa că era cu un pas înainte, prevestind astfel marele eveniment. Supărător până la iritare nu era nici grija ei de a schimba zilnic citatele, mereu semnate şi de ea, ci că le pusese peste tot:  pe uşa de la intrare, pe cele de la secretariat, contabilitate şi bibliotecă, pe uşa de la cancelarie, chiar şi pe uşa fiecărei clase, ca şi pe fiecare hol.

Voia cu tot dinadinsul ca citatele să ţină conştiinţa tuturor trează – semn că această modalitate mobilizatoare, de pe vremea ceauşismului, îi făcuse mare plăcere, căci pe atunci era secretară cu propaganda pe facultate. Numai că acelea se găseau doar pe un singur panou, special amenajat de echipa pe care o coordona.

Cineva se găsise să le rupă… Până la sfârşitul programului, din ziua respectivă, dispăreau fără urmă. Înainte de plecare, avea grijă să pună altele. Se ajunsese până acolo, încât dimineaţa, la prima oră, ce punea seara să fie bun dispărut!

Exasperată, Carla Nicolau – doamna cur de fier, cum i se spunea în şcoală – a propus în consiliul profesoral instituirea unei anchete. După lungi aşteptări, rezultatul fu zero: niciunul dintre membri comisiei de anchetă nu-şi putea explica dispariţia citatelor.

Fără să fie dezamăgită de incompetenţa colegilor, directoarea nu s-a lăsat păgubaşă: a făcut adresă la Primărie, cerând ferm să se rezolve „cazul”. Mai întâi, au fost trimişi câţiva lucrători de la Poliţia comunitară. După şase luni de cercetări amănunţite şi de chestionare a personalului şi a elevilor, raportul întocmit avea drept concluzie: „cazul se închide, pentru că nu s-a găsit făptaşul.”

             Dispariţia citatelor

Continuă lectura

BILANŢ SPIRITUAL

LECTURI sub ABAJUR

de prof. dr. Const. MIU

   

Aflată la ora bilanţului spiritual, după 7 ani de fiinţare, Asociaţia culturală „Duiliu Zamfirescu” din Focşani editează cartea Şapte ani spre un Tibet(jurnal de cenaclu), Editura Zedax, Focşani, 2009.

Aşa cum odinioară cronicarul consemna evenimentele de la Curtea Domnească într-un letopiseţ, tot astfel „cronicarul” zilelor noastre – Mariana Vicky Vârtosu – notează în acest alt fel de letopiseţ evenimentele culturale, în cei şapte ani de existenţă – definitorii pentru spiritul Asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi pentru cenaclul literar cu acelaşi nume, de pe meleagurile vrâncene.

Această epopee spirituală a şcolii literare de la Focşani, pe care cronicarul o consemnează conştiincios, are un lider de necontestat, în persoana scriitorului Gheorghe Andrei Neagu – mentorul asociaţiei şi al cenaclului literar, „Duiliu Zamfirescu”.

De reţinut că acest alt fel de jurnal e conceput ca un dialog între cronicar şi mentor, acesta din urmă dezvăluind şi unele aspecte , mai puţin cunoscute sau chiar deloc, din culisele luptei acestuia, în strădania sa de promovare pe plan naţional a grupării scriitorilor din Focşani, ca şi a festivalului literar „Duiliu Zamfirescu”.

Încă de la înfiinţarea asociaţiei culturale (mai sus menţionate), aceasta a fost privită cu răceală de către autorităţile locale, nefiind preocupate nici măcar pentru găsirea unui sediu. Iată ce mărturiseşte, în acest sens, cu amărăciune scriitorul Gh. Andrei Neagu: „S-au găsit spaţii până şi pentru câinii vagabonzi, numai pentru scriitori nu.” (p. 17).

Ecoul primei ediţii a Festivalului de literatură „Duiliu Zamfirescu” şi-a găsit rezonanţă la Radio România şi în pagina culturală a ziarului Monotorul de Vrancea, unde Fl. Agafiţei îşi reuneşte notele sale despre această manifestare culturală sub titlul inspirat Focşaniul – capitală culturală a României, pentru trei zile.

Aproape de la prima ediţie a festivalului, s-au alăturat grupării din Focşani nume sonore ale scrisului românesc actual, devenind şi colaboratori permanenţi la revista Oglinda literară: Magda Ursache, Paul Goma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Liviu Grăsoiu, Fl. Păopescu, Radu Cârneci, Ion Rotaru, Const. Miu, Ad. Dinu Rachieru, Emilian Marcu, ş. a.

Două realizări importante (printre multe altele) se cuvine a fi punctate, în legătură cu demersurile întreprinse de către dl Neagu: primirea în rândurile Uniunii Scriitorilor a 12 condeieri vrânceni, membri ai asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi faptul că în ILR de la origini până în prezent, Ion Rotaru a inclus „aproape toate valorile spirituale contemporane vrâncene. De altfel, autorul mărturisea cu onestitate că Festivalul Duiliu Zamfirescu i-a prilejuit o cunoaştere a tot ce e mai bun ca scriitor pe aceste meleaguri.” (p. 77). Şi când te gândeşti că în „faimoasa” istorie a literaturii a lui Alex Ştefănescu, din toată Dobrogea a reţinut un singur scriitor contemporan – şi acela cu o „operă” de  patru cărţi de proză scurtă şi reportaje –, te apucă – vorba poetului – „o tristeţe iremediabilă”!

 De asemenea, la ediţia din 2004 a mai sus amintitului festival au fost invitaţi şi premiaţi scriitorii D. R. Popescu şi Mircea Radu Iacoban, alături de Paul Goma, Valeriu Rusu şi Cezar Ivănescu, într-un gest de reconciliere a valorilor spirituale. Chiar dacă a fost o ediţie reuşită (despre care şi noi am arătat într-un material publicat în revista Permanenţe, numărul pe septembrie, 2004, unde am prezentat ediţiile liliput de Scrieri alese ale condeierilor vrânceni – 2003, 2004, precum şi cronica la volumul Bişniţarii de metafore, de Cătălin Boacnă, carte premiată pentru debut editorial, în 2003), amărăciunea directorului festivalului este îndreptăţită: „Mă aşteptam ca după ce i-am omenit cum se cuvine, să vină şi ei cu materiale în revistă. Din nefericire, atât academicianul D. R. P., cât şi don Cezare nu şi-au onorat promisiunile, doar Mircea Radu Iacoban s-a arătat a fi om de caracter, oferind din când în când materiale de atitudine, pe măsura talentului său.” (p. 103). Cam acelaşi lucru s-a întâmplat după primirea premiului de excelenţă de către Varujan Vosganian – ca om din partea locului, la ediţia din 2005: „…Varujan a ajuns ministru (al Finanţelor – n. n. şi, mai mult, era şi Vicepreşedintele USR), dat fiind că provenea de pe aceste meleaguri, am aşteptat un deget de ajutor, ca să ieşim din mocirla financiară.” (p. 121).

              Firea tolerantă şi împăciuitoare faţă de pizmaşi, Gh. Andrei Neagu    şi-a mai arătat-o încă o dată, la ediţia din 2005 a Festivalului „Duiliu Zamfirescu”: „…a fost o încercare de puci, pe care Florinel Agafiţei, cu Stoiciu şi Suciu au încercat s-o facă, prin lansarea unei cărţi la Ateneul din Focşani, în acelaşi timp cu festivalul nostru (…) am întins încă o dată o mână prietenească lansatorilor de carte şi ne-am dus cu toţii şi la acest eveniment cultural, sperând să pun capăt unei mai vechi porniri anti Neagu a celor de mai sus.” (p. 120).

Continuă lectura

Nostalgie

de Cristina ILEA

 

Din depărtate bolţi astrale

Tu radiezi lumini necunoscute mie

Şi creionezi simboluri tribale

În mintea-mi-ntortocheată – Şi fie!

Nu mă-nchin la vreun idol cu idei ponosite…

Din marea de stele ce-odată iubite

Au fost şi vor rămâne seninul tinereţii

Şi aerul, parfumul dulce-al dimineţii;

Etern, nostalgică, te-aştept… doar pe tine!

Îmi cânt tristeţea în ode, şi-n sine

Ştiu că n-ai să vii, unde-aşteptam odată

Mă laşi nepăsător cu-o inimă înecată

În suspine…

Continuă lectura