Const. MIU
Trubadurii și truverii
Te-au cântat în toiul verii,
Doar pe tine te-au slăvit,
Că ești soi blagoslovit!
Te-au purtat în straie fine
Și la ei și-n țări străine,
Te-au vândut precum o sclavă
Pe un bob, mai mult zăbavă!
De la greci până-n Parnas
Le-ai făcut la toți popas
Și-ai dat fagure de miere
Limbii ce le-a fost cu fiere!
Strălucești, căci ești aleasă
Ca icoană pusă-n casă:
Fiecare să te știe
Maică, Sfântă Poezie!
21.03.2019,
Ora 18,25
Popescu Teodor Silviu
Clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Măneciu
Vara a înecat parcul din centrul oraşului în căldură şi umbre dulci sub copaci. Aleile pietruite şerpuiesc prin parc. Vara se desfată azi cu noi, culorile sunt clare, parcul este plin…
-De oameni.
-De vară. Oamenii sunt vară!
-Şi iarnă. Şi toamnă.
-Iar apoi primăvară. Sau toate la un loc, în aceeaşi zi.
-Şi zici că vrei sa devii scriitor, Farcaş?
-Rosa, scriitori suntem toţi. În fiecare clipă, fiecare îşi scrie viaţa.
-Iară faci pe poetul!, exclamă ea.
Rosa e roşcată, frumoasă, cu ochi căprui, iar sub ei pistrui micuţi, fini. Când tace, pare cea mai cuminte. Când vorbeşte, e o furtună de idei şi cuvinte, de zâmbete şi încruntări.
Farcaş visează.
-Nu fac pe poetul, ci sunt poet.
-Eşti un poet jalnic!
-Dar sunt!, zâmbeşte el.
Farcaş are părul zulufi, ochii blajini, ca jarul gata să scapere flăcări. Înalt, frumos croit, pare un atlet.
Rosa e critică şi curioasă.
-Vreau să te intreb ceva, zice ea. Cum de eşti mereu zâmbitor şi voios?
-Sunt aşa pentru că aşa vreau eu!
-Aşa vrei tu? Şi eu vreau să fiu aşa, dar nu sunt.
-Asta înseamnă că nu vrei.
-Ba vreau!, se aprinde ea.
-Te minţi singură.
-Nu-i adevărat! Ştiu bine ce fac, ştiu ce gândesc, nu mă mint singură.
-Cu alte cuvinte, faci ce vrei, crezi ce vrei.
-Exact! zâmbeşte ea mândră.
-Atunci, fii fericită!, zice Farcaş, privind-o amuzat în ochi.
Amândoi au câte o carte în poală. El – Decameronul. Ea – Fraţii Karamazov. Rosa zâmbeşte strâmb, ca în faţa unui copil:
-Trebuie să am un motiv!
-Găseşte!
-Nu pot!
-De ce?
-De… d’aia!
-Zicând asta, ţi-ai pus singură piedică.
-Zi-mi un motiv să fiu fericită!
-Eşti vie!
Rosa se blochează. Ridică o sprânceană şi vrea să zică ceva, însă cuvintele nu ies.
-Eşti vie, fato.
-Adică?
Farcaş o ciupeşte de şold, ea sare.
-Dar ce-ai!?
-Te doare?
-Daa!
-Asta înseamna că eşti vie.
-Tu n-ai niciun sens!
-Luând-o filosofic, nici ciupitura n-are vreun sens. Eu am strâns cu degetele, pe când tu ai simţit durerea. Tu ai sărit ca arsă, dar poate că eu abia aş fi simţit-o.
-Şi ce vrei să zici cu asta?, spune ea, masându-şi şoldul.
-Că noi doi nu putem avea aceleaşi motive de a fi fericiţi. Iar dacă am avea, ne-am pierde identitatea. Defapt, chiar ne-o pierdem când stăm prea mult singuri, când nu vorbim cu nimeni, când suntem prea încăpăţânaţi să acceptăm sau prea timizi să ne deschidem sufletul altcuiva. Stând singur, cu propriile gânduri, vei ajunge să crezi în ceva până vei deveni acel ceva şi vei uita cine eşti. Ceilalţi te vor vedea, te vor judeca, tu nu vei accepta ideile lor pentru că nu sunt ca cele din mintea ta, nu sunt ceea ce vrei tu să auzi. Cred că din cauza asta se supără oamenii când li se găsesc cusururi sau defecte. Se supără şi nu vor să le gândească. Imi plac enorm oamenii care nu scot fum pe nări când li se spune ce defecte au!
-Aha.
-Eşti grasă.
Rosa cască ochii. Cuvinte grele îi stau pe limbă. Rosa e plinuţă, iar ăsta e punctul ei sensibil. Jason zâmbeşte larg.
-Te urăsc…, spune ea apăsat
-Eu te plac! Iar acum doar te încerc.
-Nu e frumos să te joci cu sentimentele oamenilor.
-Nu mă joc cu sentimentele tale, ci pur şi simplu te ajut.
-Cum mă ajuţi?
-Uite aşa: eşti de acord că ciupitura mea, care te-a durut, ţi-a adus aminte că eşti vie şi că simţi?
-Da, sunt.
-Ei, la fel şi cuvintele mele, care ţie îţi par urâte, îţi aduc aminte cine eşti.
-Cum aşa?
-Cuvintele mele te-au scos din gândurile tale, te-au scos din ceea ce erai şi te-au readus la ceea ce tu gândeşti: am trezit eul din tine! L-am readus la viaţă şi te-am făcut să vezi din nou totul obiectiv, chiar şi pe tine insăţi. Eul tău este conştienţa ta de propria ta existenţă.
-Aha…
-Odată ce eul s-a trezit, deja pui totul în balanţă cu uşurinţă, nu mai pui sentimente şi emoţii anapoda şi gândeşti totul clar, frumos, te regăseşti! Asta înseamnă să-ţi accepţi defectele, pentru ca apoi să le poţi ţine în frâu sau schimba. Din cauza asta, pentru că nu ştiu să caute sau, mai rău, le e frică să caute ce sălăşluieşte în mintea lor, oamenii nu se descoperă, nu se regăsesc, iar eul lor rămâne adormit. Rămân mai departe sclavi în existenţa mecanică, pusă în funcţiune de temerile şi prejudecăţile lor.
Rosa îl priveşte fără să înţeleagă. Farcaş găseşte o soluţie:
-Dacă nu-ţi place că eşti plinuţă, hai cu mine la nişte gimnastică şi alergări!
-Da! Da, poate vin.
-Omul va avea nevoie mereu de alţi oameni pentru a se putea regăsi. Şi mai ales, de oameni înţelepţi, citiţi. Vor avea nevoie de cărţi.
-Da… O sa gândesc ceva timp ce mi-ai spus. Sună interesant!
Umbrele copacilor se lăţesc, se lungesc sub soare, frunzele lor sunt gâdilate de adierea leneşă.
Bianca MOISE
El a transformat inocenţa ei
În putere,
Ea l-a fermecat printr-un
Dulce surâs
Şi a descoperit în sufletul lui înveninat
Sentimente neaşteptate.
Dar pasiunea lor
Avea un preţ uriaş:
Ura celor ce nu înţelegeau iubirea lor.
Aripile inimii lui s-au frânt demult,
Dar ea visa la magia zborului.
Reflectând, el a înţeles
Că-i demonul tuturor,
Dar iubirea l-a schimbat
Devenind astfel îngerul ei.
Blestem
Dorinţele tale echivoce
Mă condamnă la un dulce chin.
Efervescenţa sentimentelor tale
Se închide într-un canon veninos.
Amprenta săruturilor tale persistă,
Privirea ta ce pare a fi colerică,
Ȋmi preschimbă visele
Ȋntr-un blestem obscur.
Chipul tău se reflectă necontenit
Ȋn oglinda perimată a sufletului meu,
Un gând prealabil zace în mintea mea.
Blestemul este nimicit,
Vraja este ruptă,
Iar nouă ne cresc aripi ale speranţei.
Eliberare
Sufletul meu e doar o pasăre fără aripi,
Când amintirile persistă în propriul lor parfum
Când nimeni nu crede, când toţi se împotrivesc
Doar inima ta e cea care speră , năzuind spre uimire.
Şi chiar dacă aş vrea să plec să mă afund în uitare
M-aş întoarce –Regret–şi aş căuta iertare.
Ȋmi las sufletul eliberat de iubirea ta banală,
Cum crinii pot oferi naturii vise efemere,
Eu cer renaşterea iubirii, o iubire doar a ta,
Iar ultimul praf magic trăit în vraja grea
E o incantaţie unică a Sirenei-Stea.
Ea te eliberează şi pe tine,
Iar povestea noastră reapare descoperind
O cale tainică, mai bună!
Tăceri şi şoapte
Cascada viselor pierdute
Curge cu repeziciune,
Afundându-ţi sufletul
În tăceri şi şoapte,
Sentimentele tale puternice
Te îndeamnă să-ţi ascunzi gândurile
După cortine imaginare.
Încerci din răsputeri să mă descoperi,
Dar portretul iubirii noastre nu-ţi permite.
Ai vrea să demaşti totul,
Să-ţi etalezi dragostea.
Îţi lipseşte însă curajul!
Reuşeşti doar să-ţi maschezi trăirile
Cu ajutorul şoaptelor cenuşii,
Completate de tăceri meschine.
Cristina ILEA, clasa a XII-a A, LTNB
Cred că de astăzi o să mănânc mai sărat decât în zilele trecute; nu pentru că ai plecat tu, ci pentru că toamna mi-a răpit zilele de şedere la malul mării. Acum, nu mai pot simţi pe buzele arse de soare dulceaţa picăturilor sărate, iar mirosul pielii şi al părului nu va mai fi acel amestec mediteranean de alge.
De azi o să mănânc sărat, dar nu şi piperat, căci condimentele puternice nu sunt recomandate în tratamentul sufletului. Totuşi, o să-mi păstrez obiceiurile verii: voi adormi în după-amiezile insorite, cu filamentele de lumină care pătrund prin perdele, in priviri; cu parul ud voi ieşi din casă, dar nu mă voi plimba ca altă dată pe malul mării, cu briza uscându-mi şuviţele ondulate, ci voi lăsa aerul gri al oraşului să se impletească cu parfumul şamponului. Mă voi aşeza pe o bancă rece, cu o carte în mână, nu pe nisipul auriu, fierbinte, care-ţi răscolea amintiri din ziua ce trecuse… şi voi fi melancolică, asemeni fiecărei perioade de toamnă venite, poate prea devreme anul acesta.
Este ciudat cum ai impresia că acele clipe frumoase trec atât de repede, iar cele în care eşti singur, poate trist, neconsolat, se dilată şi durează o eternitate… o eternitate care îţi amărăşte sufletul cu fiecare secundă.
Bronzul nu mi s-a sters nici acum complet după nenumăratele ore petrecute împreună sub soarele amiezii. Se degradează cu fiecare duş făcut şi părăseşte cu timpul locul îngropării sale în adâncul pielii…
Ca să arate cât de cultă e, a împânzit şcoala cu citate fie din literatura română sau cea universală, fie din marii gânditori ai lumii. N-ar fi nicio supărare nici faptul că lângă numele celui citat îl adăuga de fiecare dată pe al său – adică să se reţină că ea şi nimeni altcineva este culegătoarea, care a trudit din greu să se documenteze, spre a le lumina altora cugetul şi simţirea, şi – cine ştie – mâine, poimâine, vor fi citate chiar din gândirea proprie; aşa că era cu un pas înainte, prevestind astfel marele eveniment. Supărător până la iritare nu era nici grija ei de a schimba zilnic citatele, mereu semnate şi de ea, ci că le pusese peste tot: pe uşa de la intrare, pe cele de la secretariat, contabilitate şi bibliotecă, pe uşa de la cancelarie, chiar şi pe uşa fiecărei clase, ca şi pe fiecare hol.
Voia cu tot dinadinsul ca citatele să ţină conştiinţa tuturor trează – semn că această modalitate mobilizatoare, de pe vremea ceauşismului, îi făcuse mare plăcere, căci pe atunci era secretară cu propaganda pe facultate. Numai că acelea se găseau doar pe un singur panou, special amenajat de echipa pe care o coordona.
Cineva se găsise să le rupă… Până la sfârşitul programului, din ziua respectivă, dispăreau fără urmă. Înainte de plecare, avea grijă să pună altele. Se ajunsese până acolo, încât dimineaţa, la prima oră, ce punea seara să fie bun dispărut!
Exasperată, Carla Nicolau – doamna cur de fier, cum i se spunea în şcoală – a propus în consiliul profesoral instituirea unei anchete. După lungi aşteptări, rezultatul fu zero: niciunul dintre membri comisiei de anchetă nu-şi putea explica dispariţia citatelor.
Fără să fie dezamăgită de incompetenţa colegilor, directoarea nu s-a lăsat păgubaşă: a făcut adresă la Primărie, cerând ferm să se rezolve „cazul”. Mai întâi, au fost trimişi câţiva lucrători de la Poliţia comunitară. După şase luni de cercetări amănunţite şi de chestionare a personalului şi a elevilor, raportul întocmit avea drept concluzie: „cazul se închide, pentru că nu s-a găsit făptaşul.”
Dispariţia citatelor
LECTURI sub ABAJUR
de prof. dr. Const. MIU
Aflată la ora bilanţului spiritual, după 7 ani de fiinţare, Asociaţia culturală „Duiliu Zamfirescu” din Focşani editează cartea Şapte ani spre un Tibet(jurnal de cenaclu), Editura Zedax, Focşani, 2009.
Aşa cum odinioară cronicarul consemna evenimentele de la Curtea Domnească într-un letopiseţ, tot astfel „cronicarul” zilelor noastre – Mariana Vicky Vârtosu – notează în acest alt fel de letopiseţ evenimentele culturale, în cei şapte ani de existenţă – definitorii pentru spiritul Asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi pentru cenaclul literar cu acelaşi nume, de pe meleagurile vrâncene.
Această epopee spirituală a şcolii literare de la Focşani, pe care cronicarul o consemnează conştiincios, are un lider de necontestat, în persoana scriitorului Gheorghe Andrei Neagu – mentorul asociaţiei şi al cenaclului literar, „Duiliu Zamfirescu”.
De reţinut că acest alt fel de jurnal e conceput ca un dialog între cronicar şi mentor, acesta din urmă dezvăluind şi unele aspecte , mai puţin cunoscute sau chiar deloc, din culisele luptei acestuia, în strădania sa de promovare pe plan naţional a grupării scriitorilor din Focşani, ca şi a festivalului literar „Duiliu Zamfirescu”.
Încă de la înfiinţarea asociaţiei culturale (mai sus menţionate), aceasta a fost privită cu răceală de către autorităţile locale, nefiind preocupate nici măcar pentru găsirea unui sediu. Iată ce mărturiseşte, în acest sens, cu amărăciune scriitorul Gh. Andrei Neagu: „S-au găsit spaţii până şi pentru câinii vagabonzi, numai pentru scriitori nu.” (p. 17).
Ecoul primei ediţii a Festivalului de literatură „Duiliu Zamfirescu” şi-a găsit rezonanţă la Radio România şi în pagina culturală a ziarului Monotorul de Vrancea, unde Fl. Agafiţei îşi reuneşte notele sale despre această manifestare culturală sub titlul inspirat Focşaniul – capitală culturală a României, pentru trei zile.
Aproape de la prima ediţie a festivalului, s-au alăturat grupării din Focşani nume sonore ale scrisului românesc actual, devenind şi colaboratori permanenţi la revista Oglinda literară: Magda Ursache, Paul Goma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Liviu Grăsoiu, Fl. Păopescu, Radu Cârneci, Ion Rotaru, Const. Miu, Ad. Dinu Rachieru, Emilian Marcu, ş. a.
Două realizări importante (printre multe altele) se cuvine a fi punctate, în legătură cu demersurile întreprinse de către dl Neagu: primirea în rândurile Uniunii Scriitorilor a 12 condeieri vrânceni, membri ai asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi faptul că în ILR de la origini până în prezent, Ion Rotaru a inclus „aproape toate valorile spirituale contemporane vrâncene. De altfel, autorul mărturisea cu onestitate că Festivalul Duiliu Zamfirescu i-a prilejuit o cunoaştere a tot ce e mai bun ca scriitor pe aceste meleaguri.” (p. 77). Şi când te gândeşti că în „faimoasa” istorie a literaturii a lui Alex Ştefănescu, din toată Dobrogea a reţinut un singur scriitor contemporan – şi acela cu o „operă” de patru cărţi de proză scurtă şi reportaje –, te apucă – vorba poetului – „o tristeţe iremediabilă”!
De asemenea, la ediţia din 2004 a mai sus amintitului festival au fost invitaţi şi premiaţi scriitorii D. R. Popescu şi Mircea Radu Iacoban, alături de Paul Goma, Valeriu Rusu şi Cezar Ivănescu, într-un gest de reconciliere a valorilor spirituale. Chiar dacă a fost o ediţie reuşită (despre care şi noi am arătat într-un material publicat în revista Permanenţe, numărul pe septembrie, 2004, unde am prezentat ediţiile liliput de Scrieri alese ale condeierilor vrânceni – 2003, 2004, precum şi cronica la volumul Bişniţarii de metafore, de Cătălin Boacnă, carte premiată pentru debut editorial, în 2003), amărăciunea directorului festivalului este îndreptăţită: „Mă aşteptam ca după ce i-am omenit cum se cuvine, să vină şi ei cu materiale în revistă. Din nefericire, atât academicianul D. R. P., cât şi don Cezare nu şi-au onorat promisiunile, doar Mircea Radu Iacoban s-a arătat a fi om de caracter, oferind din când în când materiale de atitudine, pe măsura talentului său.” (p. 103). Cam acelaşi lucru s-a întâmplat după primirea premiului de excelenţă de către Varujan Vosganian – ca om din partea locului, la ediţia din 2005: „…Varujan a ajuns ministru (al Finanţelor – n. n. şi, mai mult, era şi Vicepreşedintele USR), dat fiind că provenea de pe aceste meleaguri, am aşteptat un deget de ajutor, ca să ieşim din mocirla financiară.” (p. 121).
Firea tolerantă şi împăciuitoare faţă de pizmaşi, Gh. Andrei Neagu şi-a mai arătat-o încă o dată, la ediţia din 2005 a Festivalului „Duiliu Zamfirescu”: „…a fost o încercare de puci, pe care Florinel Agafiţei, cu Stoiciu şi Suciu au încercat s-o facă, prin lansarea unei cărţi la Ateneul din Focşani, în acelaşi timp cu festivalul nostru (…) am întins încă o dată o mână prietenească lansatorilor de carte şi ne-am dus cu toţii şi la acest eveniment cultural, sperând să pun capăt unei mai vechi porniri anti Neagu a celor de mai sus.” (p. 120).
de Cristina ILEA
Din depărtate bolţi astrale
Tu radiezi lumini necunoscute mie
Şi creionezi simboluri tribale
În mintea-mi-ntortocheată – Şi fie!
Nu mă-nchin la vreun idol cu idei ponosite…
Din marea de stele ce-odată iubite
Au fost şi vor rămâne seninul tinereţii
Şi aerul, parfumul dulce-al dimineţii;
Etern, nostalgică, te-aştept… doar pe tine!
Îmi cânt tristeţea în ode, şi-n sine
Ştiu că n-ai să vii, unde-aşteptam odată
Mă laşi nepăsător cu-o inimă înecată
În suspine…
de Prof. Dr. Const. MIU
Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.
Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.
În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt!
Aşa sunt surprinse aceste personaje, precum şi alţi candidaţi importanţi (din cei 12 înscrişi pe listele electorale), pentru funcţia de primar în Bădila, printre care Ică Bolocan – actualul „vice” (mecanic auto priceput, fost secretar de partid la fabrica de marmeladă din zonă) şi Drăguţa Marin – o femeie de moravuri uşoare.
Elocventă pentru febra pregătirilor premergătoare campaniei electorale este o discuţie între deputat şi cel pe care acesta îl susţine – actualul primar –, Jan Zigu :
„Timp de zece minute Jan Zigu a vorbit despre câtă influenţă are vicele în satul Runcu (…) ce omenie zace într-un individ atât de ticălos, cu fabrica lui de debitat buşteni (…)
– Îi trimit garda financiară şi garda de mediu. O lună-două cât stau sigiliile la porţi şi pe utilaje, nu mai intră nici păsările cerului în fabrică (…)
Preoţii din satele mici ce hram poartă?
– Fac faţă oricărei situaţii, dar în parohiile lor nu sunt decât două-trei sute de alegători.
– Toţi trebuie aduşi la secţiile de votare. Cu căruţa, cu remorca, cu targa. Asta e misiunea lor (…)
Cu ce poţi să-i ameninţi pe preoţi? rostise întrebarea cu voce tare (…)
– Cu sanepidul, cu curtea de conturi, cu episcopia, cu orice. Cu tot felul de autorizaţii (…)
– Viaţa lor nu e curată ca pasta de dinţi. 5000 de lei o lumânare. Popii sunt cei mai ticăloşi. Să facă pomeni în numele candidatului Jan Zigu (…)
Directorii de şcoli, preoţii, diriginta poştei, directorul spitalului, şeful gării, cei 49 de patroni, toţi vor fi ai tăi. Fiecare are în spate zeci de alegători (…) Spune-le: viitorul vostru o poate lua pe aici sau pe dincolo. Eu sunt prezentul. Eu sunt realitatea (…)
– Vom pune la punct propriul sistem de informaţii, cu oameni de încredere care să-ţi aducă la cunoştinţă mişcările adversarilor. Pui totul pe calculator: fişe, direcţii, intenţii. Alb, negru şi color. Favorabil şi ostil. Analizăm săptămânal, noi amândoi.” (p. 47-51).
de Pred. Prof. Dr. Const. MIU
Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propovăduit-o, cu alte cuvinte, care a fost „instrumentul” de răspândire… În Facerea, 11: 1 citim că „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.” – s. n. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa cărţii sale Cultură şi Civilizaţie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. Cr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” Marija Gimbutas şi G. Rachet sunt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi in stepele ponto-caspice de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î. Cr.) şi al doilea (3400-3200 î. Cr.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î. Cr.) a afectat profund şi Asia. (cf. Marija Gimbutas, Civilizatie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228). Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <<cei mai vechi oameni de pe pământ>>. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.” Întărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „…putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic până la Munţii Urali şi apoi de aici până la hotarul cu China a fost locuit în antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54). Referindu-se la lexic, autorul precizează. „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (neolitic – n. n.) explică numărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor.” (op. cit., p. 55).
Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă, din perioada formării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citând din Flavius Iosef, întâiul mare cărturar al antichităţii care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi care îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni): „şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi <<Fondatori>>.” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână, după cum ne spune Isidor din Sevilla.
În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40). Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.
În cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, până în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism:
„Se vorbeşte de o tradiţie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar-purtător de icoană»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel. Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar, (…) încearcă să arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»: «Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos. »
La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvânt: «Când v-a veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionând, întreabă: «Vasăzică, te-ai creştinat ?, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul.» Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenunchiat şi am dezbrăcat haina de mag şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos. » Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moara, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge până la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curând vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvârşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pământului.”
Coroborând cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.
de Pred. Prof. Dr. Const. MIU
În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. În acest sens, Alexandru Doboş aduce câteva argumente, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): „Hipolit (scriitor ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).
În sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană, prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”
(Evanghelia după Matei, 5:3-10)
„Fericiţi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte
Fericiţi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri s-or mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Fericiţi cei care flămâzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi aceia care muncesc,
Pământul făcându-l gradină,
Că ei vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor
Fericiţi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui
Fericiţi cei curaţi în suflet
Că s-or hrăni doar cu lumină
Fericiţi făcătorii de pace,
Că Fii cerului s-or chema
Fericiţi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că a lor este Raiul.”
(Herto Valus, Cartea Secretă;
cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică,
Editura Arhetip 1999, p. 95-96).
Fericirile din Hetero Valus sunt legile pelasgilor – proto-geţii –, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă. De altfel, Diodor din Sicilia (care s-a născut la Agyrion în Sicilia şi a trăit până în anul 21 î. e. n.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise.
VA URMA
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.