de Prof. Dr. Const. MIU
În discuţia cu pajul Cătălin, fata de împărat recunoaşte în mod indirect cǎ Luceafărul a pus stăpânire pe cugetul şi simţirea ei. Sǎ remarcǎm cǎ după ce pajul îi promite iniţierea în eros şi-i va arǎta splendorile paradisului terestru, fata ezitǎ sǎ-i dea un răspuns tranşant, folosind condiţionalul ipotetic: „…Încă de mic / Te cunoşteam pe tine, / Şi guraliv şi de nimic, / Te-ai potrivi cu mine…” (s.n.).
Urmează cinci strofe în care Cătălina îl evocǎ pe cel care „Luceşte c-un amor nespus”, dezvăluindu-şi totodată frământarea sufleteascǎ – urmare a prezenţei prin absenţǎ a Luceafărului: „Dar un luceafăr răsărit / Din liniştea uitării / Dǎ un orizon nemărginit / Singurătăţii mǎrii; // Şi tainic genele le plec, / Căci mi le împle plânsul / Când ale apei valuri trec / Călătorind spre dânsul”. Strofele reproduse evidenţiază, pe de o parte nostalgia departelui (ale apei valuri ce trec călătorind spre dânsul sunt apele sufletului fetei de împărat, tânjind după al nopţii domn), iar pe de altǎ parte plânsul ca efect al acestei nostalgii imposibil de atenuat. De aici şi durerea de care vorbeşte Cătălina: „Luceşte c-un amor nespus, / Durerea sǎ-mi alunge, / Dar se înalţă tot mai sus, / Ca sǎ nu-l pot ajunge”. Fata de împărat se salvează de frivolitate (în sensul cǎ l-a urmat mult prea repede pe paj şi a cedat avansurilor amoroase ale acestuia), datoritǎ înţelegerii situaţiei paradoxale: cu toate cǎ se doreşte a fi un adjuvant („Luceşte c-un amor nespus, / Durerea sǎ-mi alunge”), Luceafărul nu va încerca sǎ estompeze distanţa dintre sufletul sǎu şi cel al Cătălinei: „Dar se înalţă tot mai sus, / Ca sǎ nu-l pot ajunge”. Aceste douǎ versuri anticipează deznodământul poemului – rămânerea lui Hyperion în sfera sa, aceea de nemuritor şi rece. Următoarea strofă are ideatica în prelungirea celei anterioare: „Pătrunde trist cu raze reci / Din lumea ce-l desparte…/ În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe…” De observat cǎ tristeţea Luceafărului este asemănătoare cu durerea Cătălinei. Şi una şi cealaltă afectează „pacientul” sub aspect afectiv, ca urmare a conştientizării distanţei uriaşe dintre cei doi. Paradoxal, fata de împărat îşi exprimǎ tranşant „crezul”: în veci îl va iubi, cu toate cǎ în veci „va rămânea departe”. Aceasta este forma de manifestare a iubirii intangibile.
Strofa concluzie, realizată pe baza antitezei, este axată pe frământarea sufletească a Cătălinei, învăluitǎ de indicibilul feminin: „De-aceea zilele îmi sunt / Pustii ca nişte stepe, / Dar nopţile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe”. Aici, fata se recunoaşte a fi o fiinţǎ duală: una diurnă, care cunoaşte vidul sufletesc şi una nocturnă al cărei preaplin al sufletului îi rămâne totuşi nepriceput. Acestea sunt modalităţile de manifestare ale nostalgiei departelui.
METAMORFOZE 