Despărţirea de prezent

de Prof. Dr. Const. MIU

                Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt!

Aşa sunt surprinse aceste personaje, precum şi alţi candidaţi importanţi (din cei 12 înscrişi pe listele electorale), pentru funcţia de primar în Bădila, printre care Ică Bolocan – actualul „vice” (mecanic auto priceput, fost secretar de partid la fabrica de marmeladă din zonă) şi Drăguţa Marin – o femeie de moravuri uşoare.

Elocventă pentru febra pregătirilor premergătoare campaniei electorale este o discuţie între deputat şi cel pe care acesta îl susţine – actualul primar –, Jan Zigu :

„Timp de zece minute Jan Zigu a vorbit despre câtă influenţă are vicele în satul Runcu (…) ce omenie zace într-un individ atât de ticălos, cu fabrica lui de debitat buşteni (…)

– Îi trimit garda financiară şi garda de mediu. O lună-două cât stau sigiliile la porţi şi pe utilaje, nu mai intră nici păsările cerului în fabrică (…)

Preoţii din satele mici ce hram poartă?

– Fac faţă oricărei situaţii, dar în parohiile lor nu sunt decât două-trei sute de alegători.

– Toţi trebuie aduşi la secţiile de votare. Cu căruţa, cu remorca, cu targa. Asta e misiunea lor (…)

Cu ce poţi să-i ameninţi pe preoţi? rostise întrebarea cu voce tare (…)

– Cu sanepidul, cu curtea de conturi, cu episcopia, cu orice. Cu tot felul de autorizaţii (…)

– Viaţa lor nu e curată ca pasta de dinţi. 5000 de lei o lumânare. Popii sunt cei mai ticăloşi. Să facă pomeni în numele candidatului Jan Zigu (…)

Directorii de şcoli, preoţii, diriginta poştei, directorul spitalului, şeful gării, cei 49 de patroni, toţi vor fi ai tăi. Fiecare are în spate zeci de alegători (…) Spune-le: viitorul vostru o poate lua pe aici sau pe dincolo. Eu sunt prezentul. Eu sunt realitatea (…)

              – Vom pune la punct propriul sistem de informaţii, cu oameni de încredere care să-ţi aducă la cunoştinţă mişcările adversarilor. Pui totul pe calculator: fişe, direcţii, intenţii. Alb, negru şi color. Favorabil şi ostil. Analizăm săptămânal, noi amândoi.” (p. 47-51).

Folosindu-se de naivitatea cetăţenilor, unii dintre „catindaţi” apelează la sloganuri à la Vadim Tudor, însoţite de nelipsita băutură pentru asemenea evenimente: „«Să plece hoţii şi să vină patrioţii», strigă Ică Bolocan în difuzoarele caravanei (…) Coboară din maşină domnul Ică. Dă mâna cu oamenii (…) Bere la toată lumea!” (p. 55).

Un independent are înscris în agenda ofertelor electorale combaterea tarelor „importate” (şi încă neasimilate?!) din lumea în care ne-am integrat, dar şi „vizite la domiciliu”: „Mihai Mihai (…) va candida ca independent (…) Poartă blugi şi adidaşi şi combate alcoolismul şi fumatul. Excesul de haleală şi homosexualismul (…) Face vizite experimentale femeilor rămase singure cu atâtea necazuri pe cap.” (p. 56).

S-a putut observa din cele două pseudo-programe electorale ironia fină a autorului. În cazul candidatei Drăguţa Marin, ironia devine caustică, iar fişa ei biografică se află în strânsă legătură cu oferta aspirantei la fotoliul de primar: „Drăguţa Marin coboară dintr-un Audi. Numai bărbaţii dacă m-ar vota şi aş fi câştigătoare. Ca dansatoare în Grecia, bunăstarea ei începe din partea de jos a corpului şi îi cuprinse treptat-treptat pieptul, gâtul, faţa (…) Oricum, a văzut cam ce înseamnă bărbaţii din Buzău şi din Capitală. Viaţa ei a căpătat formă şi contur. La început, a dansat pe mese, pe urmă a trecut la bară (…) Numai ea poate ţine situaţia sub control. Doar ea va pune capăt hoţiei (…) Reţea de apă. Cadă sau duş în fiecare casă de nespălaţi! (…) Cu ea le va fi greu bădilenilor să-şi păstreze dorinţa sălbatică de a se spăla cât mai rar. Prosop, săpun, apă. Iată programul ei electoral (…) Planul Drăguţei? Să meargă pe dâra ei de noroc pe care să se înscrie şi tinerele din comună, în urma unor concursuri de selecţie…” (p. 62-63).

Iată, acum, carte este reacţia colectivităţii, la ofertele electorale (verbale şi materiale) risipite cu toptanul: „Cetăţenii ascultau pe fiecare cu atenţie neînsoţită de spirit critic, indiferenţi la graniţa dintre minciună şi plauzibil (…) Deocamdată, nu făceau decât să asculte, să aprobe şi să scoată câte un «Ete, domle». (…) Faptul că tuşeau şi scuipau nu trăda vreo urmă de dispreţ, ci un fel de mirare şovăielnică, parcă străduindu-se să-şi aducă aminte unde auziseră vocile respective.” (p. 76-77).

Dincolo de micile inadvertenţe lingvistice („Satul Bădila zăcea într-o lumină galben-întunecată, o loialitate totală faţă de culoarea băuturii din paharele aleşilor locali.” – p. 91. Dorinţa expresă de a ironiza a dus la folosirea unui cuvânt subliniat de noi, care distorsionează mesajul frazei. „…el nici nu ar fi răspuns saluturilor, nu din îngâmfare, ci din oboseală şi extenuare.” – p. 114. Extenuare este tot o formă de oboseală, însă avansată! Construcţia este pleonastică, în ciuda strădaniei de nuanţare a stărilor personajului! Din aceeaşi dorinţă de a ironiza un personaj sau altul, autorul pune în gura Adelei un nonsens:    „-Aşa sunt eu miloasă. Vorbesc la modul general […] E un hobby încă din copilărie.” – p. 80, 81. A fi milos nu înseamnă a avea un hobby! Măcar atât ar fi trebuit să ştie personajul, că doar este profesoară!), să remarcăm totuşi predispoziţia romancierului pentru descrieri în maniera Hortensiei Papadat Bengescu, aceasta în Concert din muzică de Bach probând apetenţă pentru notarea evoluţiei bolii prinţului Maxenţiu: „Trupul se înghesuise în mantaua de piele care se scămoşa tot mai mult. Nişte eczeme urâte îi mâncau spatele şi pieptul, o afecţiune care îi mânjea lenjeria intimă. Boala înlăturase prestigiosul său nume (e vorba de Florin Feraru – n. n.), dăruindu-i cu indiferenţă un număr de porecle.” (p. 115).

               Ancorat în realitatea zilelor noastre, romanul lui Gh. Postelnicu este o radiografie necruţătoare a tarelor unei societăţi aflate parcă într-o veşnică tranziţie. Sunt adevăruri care dor, dar care trebuie eradicate! E şi aceasta o modalitate de a te despărţi de un prezent decăzut, râzând.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s