Elemente de basm în Luceafărul

de Prof. Dr. Const. MIU

E cunoscut faptul că în crearea poemului Luceafărul, Eminescu a tradus, într-o primă fază, basmul Fata în gradina de aur, cules de folcloristul german Rihard Kunisch. În linii esenţiale, în poemul său, poetul păstrează anecdotica poveştii de dragoste, însă va opera unele esenţializări.
De observat că prin formula de incipit, specifică basmelor, Eminescu plasează acţiunea într-un illo tempore, punând accent pe frumuseţea ieşită din comun a fetei de împărat: „A fost odată ca-n poveşti, / A fost ca niciodată, / Din rude mari împărăteşti, / O preafrumoasă fată. // Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele, / Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” Să reţinem că unicitatea acestei fete de împărat este reliefată prin intermediul unui superlativ stilistic de sorginte calitativă – o preafrumoasă fată –, ca şi cu ajutorul unei comparaţii ample, cu termeni din lumea astrală şi biblică: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” (s.n.).
La prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei ca personaj de basm: „Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale” (s.n.). Toiagul încununat cu trestii, ca obiect de recuzită, e însemnul regalităţii, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Să reţinem că această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei e aidoma basmelor cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe, / Şi toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte.” (s.n.). Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea („veacuri multe”) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu să-mi fii mireasă”), fata de împărat devine stăpâna lumii acvatice – altă lume de basm.
Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare” (s.n.). Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod. Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată; //(…) – O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca personaj de basm – aparţine altei lumi de basm.
În scena seducţiei Cătălinei, pajul „viclean copil de casă” îi prezintă fetei iniţierea într-o lume feerică, având drept component erosul: „Dacă nu ştii, ţi-as arăta/ Din bob în bob amorul,/ (…) Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele laţul,/ Când ţi-oi întinde braţul stâng/ Să mă cuprinzi cu braţul; // Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te nalţă din călcâie; //(…) Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută, / Când sărutându-te mă-nclin, / Tu iarăşi mă sărută.” Putem spune, dacă avem în vedere scenariul naraţiunii lui Cătălin, că acesta spune o poveste ai cărei protagonişti sunt el şi fata de împărat, poveste care se face pe măsura depănării ei. Iată cum pajul capătă statut atât de narator, cât şi de actor al unei poveşti care se desfăşoară în altă poveste. Aceasta poveste în poveste se va desfăşura în partea a IV-a a poemului, „Sub şirul lung de mândri tei”, în timp ce Hyperion o „vedea de sus”.
Ca în orice basm, şi aici exista o probă de curaj, însă ea nu mai e clasică, nu mai apare sub forma luptei pe viaţă şi pe moarte dintre doi combatanţi. În poem, proba de curaj rezidă în decizia Luceafărului de a-şi lua soarta pe cont propriu – renunţarea la nemurire: „Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o alta lege; / Cu vecinicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege.” Proba culminează cu dialogul astrului cu Părintele suprem, care e rugat să-i ia „al nemuririi nimb” în schimbul unei ore de iubire, adică al posibilităţii de a fi protagonist al unei poveşti ce urmează să se înfiripe.
Să mai spunem doar că ultima invocaţie adresată de Cătălina către Luceafăr e făcută din perspectiva unui personaj de basm ce are nevoie de un adjuvant: „- Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând,/ Norocu-mi luminează.” Refuzul Luceafărului, formulat în finalul poemului („- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”), ar constitui – din perspectiva celor arătate până aici – o abatere de la retorica basmului, ştiut fiind că adjuvantul facilita, prin acţiunea sa, devenirea unuia sau a altuia dintre personajele basmului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s