UN SOL PĂGÂN

Florin Matyas

Un zambet pagan mi-aduce aminte ca sunt Om si Stapan.

In ceruri, Zamolxis pe toti ii ridica,

pe Daco-Romani la rangul de Zei.

Si tot ce e viata si fericire si implinire…

se imparte intre ei.
In ceruri, Zamolxis e unic stapan,

pe frunte poarta coroana regala,
intr-o mana are sceptrul in alta o spada…

in sufletul sau e tarie nu spaima,

iar in piept ii bate o inima de leu.
Tu crezi in Zamolxis ca unic stapan?

Ridica-ti fruntea spre cer si
viseaza.. ca esti un erou si vesnic creaza..

un Templu Pagan pentru oamenii toti.
Mai mare ca Zamolxis, decat Oamenii toti e una:

Craiasa Iubirii Eterne.

Ea are un farmec ce mintile pierde,

si are un glas ce-i vrajeste pe toti.

Iar ochii-i stralucesc ca mandrele stele..

pe bolta instelata e regina intre ele.
O cheama Bendis si ii iubeste pe toti.
Mai crezi in Zamolxis?

Te inchina Reginei.

Si noaptea sopteste-i numele sfant.

De vrei sa fii nobil aici pe Pamant si doresti sa afli
fericirea lumii eterne, nu moarte sa imparti ci viata la toti.
Aceasta-i porunca ce astazi primit-am.

Sa-ti spun sa fii drept si cinstit.

Zamolxis si Bendis in ceruri, vegheaza.

Vei fii multumit.

FLOAREA DE IASOMIE

Const. MIU

Slavă Ţie, Maică-Floare,

Din Grădina lui Iisus,

Slavă Ţie, Născătoare –

Cu iubire de nespus!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

L-ai născut fără prihană,

  Iar a noastre vechi păcate

  Să le strângă în coroană,

  Şi să ni le ia pe toate!

 

  Stai la dreapta Lui acum,

  În Grădina veşnic Vie,

  Răspândind pe-al nostru drum

  Doar parfum de iasomie!

de Sfânta Maria Mare

15 august 2011

MIROS DE RUGINĂ DE LANŢ

Adrian PĂUNESCU

Viaţa noastră,
Atât cât se poate,
O păzesc
Temniceri deliranţi,
Mirosim
A cătuşe-ncarnate,
Mirosim
A rugină de lanţ.

Libertatea
Simţirilor treze
E vândută
În bâlciul murdar,
Gardienii
Îi pun paranteze
Şi-o transformă,
Treptat, în coşmar.

Pariem,
Orişicum, pe oricine
Şi când el
Face pasul în sus,
Prima oară
Pe noi ne reţine
Şi ne pune
O graţie-n plus.

Care drepturi?
Puterea şi banul!
Doar atât
S-a schimbat între timp
Când chiar noi
Ne alegem tiranul,
Precum el
Ne omoară în schimb.

Continuă lectura

STINDARDUL DACIC

In aria etnica a geto-dacilor,  cuprinsa intre riurile Tisa, Nistru, Dunare si muntii Balcani,cu nucleul ei constituit de bazinul carpatic (1), credinta in nemurire constituie o trasatura dominanta a acestora, trasatura ce-i deosebeste de celelalte neamurin ale lumii antice. (2).

In acest sens Herodot, vorbind despre geti, precizeaza ca “ei isi spun nemuritori”  (3),  iar Diodor din Sicilia, in Biblioteca istorica, afirma ca acestia  “…se cred nemuritori”  (4). Uneori grecii privesc cu invidie pe geto-daci pentru credinta lor, asa cum rezulta din spusele lui Lucian in „Scitul sau oaspetele” (5)
Ideea de nemurire in credintele geto-dacilor este exprimata pina si de celebrul stindard pe care acestia il purtau in lupte si la ceremonii. Descrierea acestuia este realizata in conditii mai mult decit acceptabile de catre celebrul arhitect, al nu mai putin celebrei Columna lui Traian, Apolodor din Damasc. Aceasta descriere este realizata, cum altfel, pe columna inaugurata la 12 mai 113, corespunde celei realizate de Arian ,care spune: ”Insignele scitice le alcatuiesc niste balauri de marime proportionala cu aceea a prajinilor de care sunt legati.  Se fac din bucati de pinza de diferite culori cusute laolalta. Balaurii acestia au capul intregul trup – pina la coada – ca ale serpilor. Viclesugurile acestea au fost nascocite pentru ca balaurii sa apara cit mai inspaimintatori. Cind insa caii pornesc acesti balauri se  (6) umfla din pricina aerului , semanind grozav cu fiarele si suierind din pricina miscarii puternice , deoare ce aerul ii strabate cu putere. Aceste insigne nu numai ca fac placere ochiului si uimesc ,  dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiti cei ce dau navala si pentru ca rindurile calaretilor sa nu se incurce.” (7)

In acest context descoperirea de la Budureasa vine sa confirme  descrierea lui Arian, dovedind totodata si vechimea stindardului la  geto-daci.
Vasile Pirvan, descifrind cu rigoarea stiintifica recunoscuta , constata  ca : ”Balaurul dacic e reprezentat pe Columna Traiana cu un cap de lup  prelungit in chip de sarpe prin niste fisii de stofa , care , la bataia vintului , se unflau si formau o flamura serpentiforma orizontala.”  (8). Referindu-se la acelasi tip de lup (din stindardul dacic), Vasile Pârvan susţine că este animalul simbolic al populatiei din Carpati, dar că: ”…acest animal reprezentat totdeauna in pozitie ofensiva deci ca simbol religios de aparare , se gaseste simultan si in Caucaz” (9), mentionind ca de fapt este un element prescitic.
Analizind cea de a doua componenta a stindardului, trupul de sarpe, V. Pârvan mentioneaza ca acesta este imaginea insasi a furtunii, deci a unei divinitati ceresti si ca isi are originea in Asia Anterioara. (10)
Supunind unei cercetari mai atente acest steag,vom constata ca el exprima doua idei definitorii ale populatiei geto-dacice ; acelea de nemuritori si de razboinici. In acest context lupul ca totem specific il gasim prezent la o seri de popoare indo-europene (cimerieni ,sciti, latini s.a.).Este firesc.  Indo-europenii impartaseau o baza comuna din care provenea un sistem comun, cel putin la origini, de divinitati, credinte si de ritualuri proprii tinerilor razboinici.  Mircea Eliade ajunge la concluzia ca numele etnic al geto-dacilor deriva “…in ultima instanta ,de la epitetul ritual al unei confrerii razboinice “. El isi explica acest proces in felul urmator: ”…datorita eroismului si ferocitatii tineretului razboinic al unui trib , epitetul lor ritual –lupii-a devenit numele intregului trib “ sau ca “…epitetul ritual al unui grup de tineri imigranti , victoriosi , a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi ” (11). Dacii -spune Mircea Eliade – erau constienti de raportul dintre lup si razboi.
Descoperirile arheologice confirma acest lucru. Lupul constituie animalul cel mai frecvent intilnit in arta geto-dacilor. Amintim in acest sens descoperirile de la Cindresti (o fibula cu cap de lup), reprezentarea unui lup pe falera de la Surcea, sau statueta de ceramica a unui lup, descoperita la Carlomanesti. I.H. Crisan spune ca toate aceste descoperiri arheologice “ vin sa demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul in mitologia geto-dacilo, ajungind pina la al reprezenta ca stindard de lupta al lor.”  (12) De asemenea stim ca religia avea la geto-daci si rolul de liant al comunitatilor omenesti .Credinta in nemurire ii determina pe soldati sa se arunce voiosi in lupta, preferind moartea, in locul infringerii rusinoase. Este acesta si motivul pentru care, antichitatea greco-romana ii numea pe geto-daci drept nemuritori.

Un aspect cu totul interesant îl putem sesiza, dacă privim cu atenţie “silueta” munţilor Carpaţi, conturată pe harta alăturată:

-în ansamblu, munţii prefigurează acest stindard;

-capul dragonului/ lupului se află în zona Maramureş;

-trupul îl formează arcul carpatic;

-coada se află în Blacani, fapt ce dovedeşte că spiritualitatea geto-dacilor/ tracilor din Balcani e detectabilă deoparte şi de alta a Dunării.

Note bibliografice

           1 Vasile  Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucuresti 1982, p. 518;
           2 Vezi in acest sens studiile lui I. H. Crisan, Spiritualitatea geto-dacilorGetica lui V. Pârvan, Ovidiu Popescu, Credinta geto-dacilor in nemurire element de continuitate, in Sargetia,1982-1983, p.171-178;
           3 Herodot, Istorii;
           4 Diodor din Sicilia, Biblioteca istorica;
           5 Lucian, Scitul sau Oaspetele;
           6 C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian, ilustratiile 17, 37, 38;
           7 Arian, Arta Tacticii;
           8 Vasile Pârvan, op.cit. p.293;
           9 Idem, p.294
           10 Idem, p. 295, V. Pârvan precizeaza ca nu este vorba de gindul religios al sarpelui subpamintean, ci de acela al unor demoni ai vazduhului . Vezi si  V. Pârvan, Dacia,   Editura Stiintifica, 1958, p. 60;
           11 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis Han, Editura Stiintifica, p.30;
           12 Romulus Vulcanescu, Mitologia romana, Editura Academiei,1985, p. 524.

POETICA TEXTULUI

în romanul LUNATECII

 

Prof. Dr. Const. MIU

      Ion Vinea considera proza moderna un mod de existenţă al poeziei. In Principii  pentru timpul nou, autorul opina: Poezia e o stare sufletească. E o zonă aparte, o  atmosferă în zona simţirii, o treaptă pe scara sensibilităţii.” (în Poeţi şi critici  despre poezie, Editura Albatros, Bucuresti, 1970, p. 300).

      În studiul sau monografic, Elena Zaharia Filipaş notează că Ion Vinea are apetenţă  pentru portretele plastice. (cf. Elena Zaharia Filipaş, Ion Vinea, Editura Cartea  romanească, Bucureşti, 1972, p. 261). Plasticitatea este dată de abundenţa detaliilor  descrierii, care fac portretul să se circumscrie poeticului. Iată cum o contempla Lucu  Silion, din romanul Lunatecii, pe Laura: „Silion se strecură printre draperii înăuntru  şi ramase în prag cu respiraţia oprita. În pernele umbrite de răsfrângerea suavă a unui  abajur de mătase, Laura dormea. Chipul ei, precizat de acea savantă lumină de criptă,  ce se revarsă de-a dreptul pe trăsăturile-i subţiri, părea o frumuseţe fără greş. O  atmosferă de reculegere aproape evlavioasă, iscusit adormită, plutea în jurul acestei  adormite arătări, de o paloare de sfântă. Într-un belşug suspect, care părea şi el  orânduit de mai înainte, pentru un efect anume, pletele ei de un blond metalic îi conturau obrajii înguşti, limitându-i, ca să se reverse pe umeri, printre dantele. Ca într-o halucinaţie, Lucu văzu în toate acestea pregătirile pe care le fac unele sinucigaşe în preajma somnului lor de veci. Cunoştea pe de rost frumuseţea Laurei şi în amănunt. Dar rămase câteva clipe în contemplare, fără să-şi poată desluşi pricinile noi, care cu o liniştită putere îl îndemnau să o admire şi mai mult. Chipul ei avea darul să i se pară tot mereu altul (…) şi să-i arate rând pe rând viaţa, bucuria, dragostea, părerile de rău, surâsul şi lacrimile lumii şi vremelnicia tuturor lucrurilor, totul sub o înfăţişare extatică, dar împăcată cu sine şi dureros de duioasă şi de blândă. Aici era taina supunerii şi robiei lui.” Indiscutabil, Vinea este un poet al clarobscurului, predominant în acest caz fiind epitetul ornant, care concură la melanjul dintre real şi ireal/ halucinant.

La realizarea unor portrete, Ion Vinea uzitează de tehnica expresionistă – sumă a detaliilor absurde, excesiv dilatate, violentând privirea. Bunăoară, doctorul Barbu simte repulsie, de cum dă cu ochii în cabinetul său, şi-i vorbeşte astfel lui Lucu despre Arghir: „Intrase la mine… cu o pălărie soioasă pe cap, cu pardesiul pe umeri şi bastonul de trestie agăţat de buzunarul vestonului. Slab şi livid şi aproape jerpelit, în nişte haine cadrilate (…) Cămaşa lui de mătase, subţiată, roasă sub guler, mototolită, împlinise pe el mai mult de o săptămână. Tenul galben şi gras (…) Şi licărirea (…) în care i se scăldau privirile de păcură, mătreaţa care i se răspândea în paiete sidefii, până la reverurile hainei, barba nerasă, manierele lui măreţe şi rătăcite, toate astea m-au făcut să ating cu ezitare mâna pe care mi-a întins-o, vâscoasă şi rece.”

În alt loc, modernitatea poeticii textului rezidă în portretistica de tip urmuzian – melanjul regnurilor, fără a friza absurdul. Iată în Lunatecii portretul lui moş Timotei, portarul Oficiului Intercultural şi de Turism: „Capul ciugulit îi atârna pe piepţi, un grumaz costeliv, scofâlcit şi dungat ca o împletitură de curele, iar mâinile cu degetele osoase, gălbejite şi terminate în chip de arpagic – zăceau împreunate pe pântec, în jurul unor mătănii absente. Trupul pirpiriu şi ciolănos zăcea ca un butuc de viţă-de-vie, din spătarul fotoliului până pe covorul roşu de pe parchet.”

Simion Mioc precizează că Ion Vinea este „un foarte înzestrat poet vizual, dominat şi de efortul expunerii frumoase, a estetismului stilistic. Trâmbele de comparaţii şi metafore apar în volutele supravegheate ale frazelor.” – s. n. (Simion Mioc, Opera lui Ion Vinea, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 305). Există în Lunatecii un pasaj în care poetica textului este axată pe vizual, reliefându-se astfel taina erosului carnal. Este vorba de scena când, sub influenţa vaporilor de alcool, Lucu îşi lasă, într-o reverie insistentă, privirile fluturând printre picioarele damelor tolănite pe blănurile de leopard din casa lui Adam Gună: „Erau picioare subţiri, cu linia plăpândă şi nervoasă, graţios arcuite, mândre şi aristocratice, în prefăcuta lor nepăsare. Erau altele sprintene până şi în nemişcare, zvelte şi musculoase, făcute pentru dans, pentru avânturi supreme. Picioare de silfide (…) şi lângă ele – altele mai materiale, cu gleznele mai plastice, cu pulpele mai leneşe, mai pline, chemând dezmierdarea  ochiului şi întârzierea leneşă a pipăitului. Şi picioare mai grele, de femeie răsăriteană şi de odaliscă. Şi erau altele de bacantă, rotunde şi vânjoase, în care fineţea şi moliciunea se îmbinau cu vioiciunea muşchilor ghiciţi, picioare tainice şi primejdioase ca şerpii în repaus. Picioare agresive şi apucătoare, ca un cleşte, lacome în deschiderea lor, ca pantele unui abis. Unele stăteau la pândă, jivine atente, altele îşi spuneau răsfăţul de a se şti dorite, altele se aţineau trufaşe, ca păunii. Picioare care chemau visul şi rugăciunea păgână a unui idolatru. Picioare viclene şi trădătoare, falnice şi sfidătoare, mute şi somnoroase. Lucu le simţi deodată pe toate în jurul lui, ca pe un vârtej magnetic. O, de-ar fi putut să-şi facă un mănunchi pasionat, o roată bezmetică din ele toate…” Se poate lesne observa din acest citat că personificarea este figura de stil ce dă o coloratură aparte poemului picioarelor: „Numai un bărbat cu vocaţie erotică, dublat de un artist desăvârşit al cuvântului – consideră Elena Zaharia Filipaş – a putut să scrie acest elogiu, impur şi totuşi încântător, al cărnii devoratoare.” (Elena Zaharia Filipaş, op. cit., p. 274). Este aici, desigur un poem incantatoriu al carnalului frust.

UN FALS INTOLERABIL ÎN „LEGENDA AUREA”

sau

Somnul raţiunii naşte monştri

George Liviu Teleoacă

Născut şi întreţinut de somnul raţiunii, uriaşul fals din „Legenda aurea”, a reuşit să transforme, în opusul său, semnificaţia reală a Dragonului Dacic, semnul nostru tutelar, ceea ce a subminat esenţa identităţii româneşti şi, implicit, poziţia noastră în lume.

Prin raportarea fantasmelor din „Legenda aurea” la fantasmele din celebra pictură a lui Goya, ne putem imagina că personajul cu faţa ascunsă, ar putea fi chiar autorul lor, călugărul dominican, Iacob de Voragine, care n-a ezitat să includă, în mod absurd, episoade cu monştri, în vieţile sfinţilor. Adausul de monştri în scrierile hagiografice a stimulat apariţia de manifestări negative cum este şi aberanta dragonologie. Se constată, încă odată că, orice demers intelectual, care nu respectă etica etalon a celor zece porunci, generează suferinţe enorme, şi că lipsa de cultură, cu adaus de plăsmuiri, ruinează aspiraţia noastră spre o viaţă civilizată, chiar dacă ar fi să depăşim actualul declin al civilizaţiei materiale.

Un asemenea drum al ruinei a început în urmă cu 750 de ani, atunci când „Legenda aurea” a scos în lume minciuna despre balaurul, numit şi dragon, ucis de Sfântul Gheorghe.

În mod real, a existat, există şi va exista o hieroglifă, numită Dragonul Dacic, dar n-au existat balauri sau dragoni, în carne şi oase. Ca urmare, n-a existat nici acea confruntare a Sfântului Gheorghe cu balaurul, oferită lumii, ca adevăr, de celebrul volum intitulat „Legenda sanctorum”, sau „Legenda aurea”, ieşit de sub pana lui Iacob de Voragine, după anul 1260. Multiplicat şi transformat în texte de catehizare, uriaşul fals, astfel lansat, a reuşit să altereze grav semnificaţia religioasă a hieroglifei, numită Dragonul Dacic, semn tutelar al identităţii româneşti, dar şi primul mare temei al ascensiuni spirituale umane. Cu cel puţin o mie de ani, înainte de Cristos, hieroglifa Dragonul Dacic, devenise semn religios sub care se derula istoria lumii.

După 750 de ani, de la punerea în circulaţie a falsului, avem dreptul şi chiar datoria, să cerem denunţarea şi eliminarea lui, din lume, chiar dacă această ucidere contrafăcută a Dragonului, de către Sfântul Gheorghe, ocupă un loc important în iconografia creştină. Prea sunt grave consecinţele, de azi, ale uriaşului fals comis de Iacob de Voragine şi prea s-au înmulţit, în (http://books.google.com/books/about/Legenda_aurea.html?id=f-QGAAAAQAAJ) ultima vreme, noile ediţii  ale volumului său, cu apariţii la zi, pentru a nu redeschide cazul, în legitimă apărare, cu intenţia declarată de a pune capăt crimei intelectuale, prin care a fost distrus arhetipul religios al lumii, singurul în măsură să asigure coeziunea ontică a Uniunii Europene şi buna ei întocmire. Diversităţile etnice, dar şi orgoliile etnice aferente, bine consolidate de îndelungata istorie a bătrânului nostru continent, nu îşi mai pot regândi unitatea, decât prin recurs la arhetip, de unde şi imperativul eliminării falsurilor, care au transformat în simbol al Răului, beneficul semn arhetipal, sub care a progresat lumea, din Persia până în Bretania, timp de 2500 de ani atestaţi.

Incapabil să acumuleze şi să prelucreze informaţia, care l-ar fi condus la compatibilitatea, de esenţă, dintre semnificaţia Dragonului şi religia creştină, Iacob de Voragine, cu de la sine putere, a decis să lichideze cinstirea, de care se bucura semnul Dragonului, în epoca sa. În acest scop, a pus în circulaţie o povestire calomniatoare, prin care i-a ataşat Dragonului însuşiri de monstru, fals menit să inducă urârea lui, iar spre a perpetua ura în vecie, a asociat-o cu eterna adorare a Sfântului Gheorghe, care i-ar fi tăiat capul. După punerea în circulaţie a manuscrisului său, „Legenda aurea”, din întâmplare sau nu, Iacob de Voragine va ajunge episcop de Genova, ca dovadă că somnul raţiunii îi ajunsese şi pe superiorii săi, care n-au mai vrut să vadă că falsul comis încalcă, prin mărturie mincinoasă, porunca a IX-a din Decalog. Ca membru al ordinului domnican, Iacob de Voragine mai prestase şi un jurământ specific ordinului, pentru a respecta adevărul şi, cu toate acestea, viaţa contrafăcută a Sfântului Gheorghe, pe care a inclus-o în „Legenda aurea”, este alcătuită, mai ales, din minciuni. Minciuni şi exagerări, cu atât mai grave, cu cât mărturiile, rămase în toate (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Gheorghe) dicţionarele teologice, arată că, despre viaţa Sfântului Gheorghe, nu se poate spune altceva, decât că a lăsat în urma sa un cult (http://www.newadvent.org/cathen/06453a.htm).

Tragic este faptul, că „Legenda aurea”, cu falsurile ei, a cunoscut, încă de la apariţie, o mare răspândire, comparabilă cu a Bibliei. A circulat în peste o mie de exemplare, încă înainte de inventarea tiparului (http://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Legend), iar numărul lor a sporit considerabil odată cu răspândirea invenţiei lui Gutenberg. Între 1470 şi 1530 a fost cea mai tipărită carte în Europa, şi probabil cea mai citită, după Biblie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Legenda_aurea), ceea ce a înlocuit treptat, adoraţia străveche a Dragonului cu minciuna uciderii lui de către Sfântul Gheorghe, deşi sfinţii n-au fost personaje de basm, ci oameni normali, care s-au luptat cu tentaţia păcatului, dar, niciodată, cu fiinţe supranaturale, devoratoare de animale şi de oameni.

La scurtă vreme după acest fals al decapitării balaurului în mijlocul cetăţii, lansat de Voragine, au apărut, în pictură şi în sculptură, imaginile ecvestre ale Sfântului Gheorghe, ucigând un balaur cu chip de Dragon. Prin expunerea publică a acestor lucrări, cinstirea multimilenară a Dragonului a fost înlocuită de ură. Ademeniţi de frumuseţea calului, ca şi de ţinuta marţială a Sfântului Gheorghe, cei neavizaţi păşeau fericiţi pe drumul iniţiat de falsurile unui autor, de al cărui nume nici nu auziseră.

Din fericire, nişele neafectate de minciunile lui Iacob de Voragine, referitoare la o fostă luptă dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon, au lăsat mărturii îndubitabile despre compatibilitatea dintre Dragon şi religia creştină. Edificatoare este, în acest sens, prezenţa Dragonilor pe o haină preoţească, conservată în muzeul de broderii (http://www.youtube.com/watch?v=Psy_yyYMrTQ) al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, construită în Spania, la începutul secolului XVII.

Acestor imagini, de o mare importanţă teologică, li se alătură reprezentările de sfinţi cu cap de Dragon (http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm), respectiv, cu cap de lup sau cu cap de câine. Între acestea, un loc aparte, îl deţin figurile Sfântului Cristofor, care apare, fie cu cap de Dragon (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Saint_christopher_cynocephalus.gif), fie purtându-l pe Iisus, în spate, peste un râu tumultos (http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Christopher). Ajuns la mal (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8422/8/), Iisus i-ar fi spus: „Ai purtat pe umeri nu doar lumea toată, ci şi pe Cel care a creat-o. Eu sunt Hristos, regele tău, pe care l-ai slujit cu credinţă”.

Din perspectiva spuselor atribuite Copilului Cristos, exprimând convingerile autorilor care au realizat aceste icoane, necesara corelare a celor două ipostaze atribuite Sfântului Cristofor, conduce uşor la concluzia că, Cel identificat prin capul său de Dragon, este unul şi acelaşi cu Cel, care L-a purtat pe Iisus spre mântuirea lumii, purtând întreaga lume prin vâltoarea devenirii ei. De fapt, Cristofor se traduce, din limba elină, prin „Purtătorul lui Cristos”. Or, numai, Proniatorul poate face toate acestea. Aşadar, avem o primă dovadă, exprimată prin arta icoanei, că Dragonul, reprezentând hieroglifa Numelui Său, primul mod de a-I scrie Numele, este semnul sacru pentru Unicul Ziditor.

De aici şi nevoia imperativă de a se pune capăt, definitiv, falsului creat de imaginaţia maldivă a lui Iacob de Voragine. Fie că a ştiut, fie că n-a ştiut semnificaţia Dragonului, Iacob de Voragine nu a avut dreptul să lanseze minciuna absurdă, despre un balaur ucis de Sfântul Gheorghe, minciună, care, prin amploarea sa, a răsturnat înţelesurile lumii. Prin acest fals enorm, care a  transformat semnul benefic al Dragonului, în semn al puterilor malefice, s-a frânt perspectiva firească asupra felului în care a trecut omenirea la creştinism, deşi Iisus, în respectul desăvârşit a ceea ce fusese înaintea sa, a ţinut să precize: N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Matei 5,17).

Întoxicaţi cu acest fals, cei de azi nu mai pot înţelege de ce Ordinul Dragonului, înstituit în anul 1408 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Dragonului), pentru a apăra creştinătatea de pericolul turcesc, a adoptat în heraldica sa Dragonul, ca purtător şi susţinător al Crucii Creştine.

Dintre cele câteva medalii, cea aurită, atribuită primilor 24 de cavaleri ai Ordinului, ilustrează cel mai bine perfecta compatibilitate dintre Dragon şi Cruce. Dragonul vioi, cu capul săltat şi purtând pe spate Crucea, afişează, prin coada cu care-şi cuprinde gâtul, disponibilatea la jerfa de sine, sub semnul Crucii înfăcărate, pe care scrie Q[UAM] MISERICORS EST DEUS IUSTUS PATIENT. Limba, scoasă cu energie, este asemenea cu limba evidentă a Dragonului Dacic, detaliu definitoriu, prezent şi în alte variante ale Dragonului, cum este şi Dragonul de pe drapelul Ţării Galilor.

Foarte mândri de el, welsh-ii cred că l-au preluat de la dacii Sarmizegetusei, prin intermediul stăpânitorului roman (http://www.data-wales.co.uk/flag.htm), deşi unele estimări conduc la o vechime, care se apropie de a mitului.. Pentru că îl consideră, prin tradiţie, simbol al puterilor benefice, welsh-ii trăiesc cu convingerea că  „Dragonul roşu inspiră elan”. Cu această convingere au trăit toţi cei care l-au adorat: dacii, scandianvii, germanicii sau parţii. Lupul împăiat, sugerând Dragonul cu cap de lup, este purtat, şi astăzi, în procesiunile de iarnă ale ucrainienilor.

A fost adorat ca principiu al Binelui pe toate meridianele Pământului şi în toate timpurile, începând, după cât se pare, cu civilizaţia Vinča. Sub semnul lui, s-a făcut istoria lumii din Persia până în Bretania, aşa cum arată Whitney Smith, fostul director al Institului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie, apărut în anul 1975, în două ediţii, separate, de limbă engleză şi de limbă franceză.

Pe pagina 61 a tratatului, stegarul din dreapta poartă Dragonul, adoptat ca stindard de cavaleria lui Carol cel Mare, care în anul 800, deci cu mult înainte de începuturile Schismei, a fost încoronat Imperator Augustus, de Papa Leon al III-lea, pentru marile servicii aduse în calitate de  „apărător devotat şi umil ajutor al Sfintei Biserici”. Carol cel Mare i-a pedepsit, cu sabia, pe cei ce (http://www.newadvent.org/cathen/03610c.htm) nu au primit botezul, dar n-a interzis venerarea Dragonului, ca dovadă că îi percepea legătura cu religia creştină.

O reală valoare documentară are, în schimb, Tapiseria de Bayeux (http://hastings1066.com/), care a fost realizată între anii 1070 şi 1077, imediat după Bătălia de la Hastings, din anul 1066. Cu o lăţime de 0,5m. şi o lungime de 68,4m., ea se prezintă ca o bandă desenată, cu 35 scene, referitoare la etapele, care au dus la invadarea Angliei, de către normanzi. Deşi a fost comandată de episcopul Odo, marele ctitor al Catedralei din Bayeux-Franţa, dar şi frate vitreg cu Wilhelm I Cuceritorul, Tapiseria pune în evidenţă prezenţa amplă a Dragonului, în ambele tabere. Dragonul apare frecvent şi ca element ornamental şi, cu toate acestea, autoritatea episcopului Odo a decis, ca Tapiseria să fie expusă în catedrala sa (http://www.middle-ages.org.uk/bayeux-tapestry.htm), din momentul sfinţirii ei, unde a şi rămas, cu certitudine, în primii 400 de ani, ca semn că minţile luminate ale epocii cunoşteau compatibilitatea dintre semnificaţia Dragonului şi spiritul creştin.

După cum rezultă din cele prezentate, deja, Dragonul a fost adorat, ca simbol benefic în toată lumea, dar şi în biserica creştină, până la nivelul marilor personalităţi, făuritoare de istorie, iar această realitate profundă impune denunţarea şi anularea falsului, care a transfomat Dragonul în simbol al Răului. Şi cum, un necaz nu vine singur niciodată, lui Voragine, i-au urmat sute de autori care au promovat oroarea sub chipul Dragonului, prin lucrări plastice, literare şi cinematografice.

Dacă pentru toţi ceilalţi, care adoră Dragonul, reabilitarea lui Iacob de Voragine, din ultima vreme, reprezintă, doar, un nou afront adus adevărului, pentru noi românii, această reabilitare echivalează cu un nou atac la fiinţa noastră naţională, ştiut fiind faptul că, Dragonul Dacic este semnul tutelar al neamului nostru, dar şi al pământului pe care trăim. Dragonul Dacic s-a născut pe acest pământ, iar transformarea lui în simbol al Răului, ne-a demonizat, stârnind asupra noastră ura şi dispreţul de care nu mai putem scăpa, mai ales, după ce Bram Stoker ne-a garnisit cu blestematul roman „Dracula”, apărut ca o consecinţă directă a falsului pus în circulaţie la mijlocul secolului XIII.

Falsul lui de Voragine şi ficţiunea denigratoare a lui Stoker au dobândit asemenea proporţii încât lumea ne consideră nişte fiinţe diabolice însetate de sânge, deşi esenţa noastră se defineşte prin desăvârşitul discurs liturgic al Mioriţei, ca şi prin jertfa de sine, asumată de toţi cei zece meşteri mari, pentru a asigura dăinuirea Mânăstirii la Curtea de Argeş. Dragonul Dacic reprezintă semnul sub care a crescut civilizaţia lumii şi nu semnul Răului, Rău pe care-l reprezintă, cu adevărat, un Buccow, cel care ne-a ucis secuii la Siculeni, 200 de Feţi Frumoşi şi tot atâtea mânăstiri ortodoxe în Transilvania, vânând călugării fugiţi în pădure, printre ei, unii cu mult peste o sută de ani Şi fiindcă el a fost, cu adevărat, Monstrul, a şi pierit ca un (Formula AS 861/2009,  http://www.formula-as.ro/2009/861/spiritualitate-39/un-martiriu-uitat-uciderea-manastirilor-ortodoxe-din-transilvania-10909-print) monstru, la numai 52 de ani, zdrobit sub copitele propriului său cal, atunci când intra triumfal în cetatea Alba Iulia. Era mâna aceleiaşi Imanenţe, care, astăzi, lasă ca Europa să fie strivită de propriile sale aspiraţii, numai fiindcă şi-a pângărit Vatra Sacră, prin falsuri.

Monstrul, adăugat de Voragine la viaţa Sfântului Gheorghe, este un fals în detrimentul vieţii noastre de azi şi el nu mai poate fi tolerat, sub nicio forma, cel puţin de către noi, românii. În concepţia noastră de profunzime nu există adversitate între Sfântul Gheorghe şi Dragon, ci din contra, relaţia lor este una de admiraţie vizibilă, aşa cum arată, foarte limpede, şi superba icoană ferecată în argint, expusă în muzeul din Vălenii de Munte. Această bijuterie, pe care este înscris cu majuscule latine SF. MARTIR GHEORGHIE, n-a apărut întâmplător, ci ca expresie plastică a faptului că Sfântului Petru i se mai poate spune şi Vâlhovnicul Petru. Deci cuvintele „sfânt” şi „vâlhovnic” au acelaşi înţeles, în limba română. Alexandru Cihac înscrie şi variantele „vlăhovnic” şi „vârhovnic” în „Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Francfurt am Main & Berlin & Bucarest, 1870, 1879”.  Oricare ar fi originea cuvântului, vechimea lui aparţine perioadei de formare a graiului uman şi se explică, numai, prin adoraţia hieroglifei Dragon, începută, încă, din neolitic. În trecutul îndepărtat, până când nu se descoperise scrierea alfabetică, numele lui Dumnezeu sau sfinţenia celor asemenea Lui, erau desemnate prin hieroglifa Dragon, care se citeşte Volco-Blac, iar marea vechime a sintagmei justifică multele sale variante înregistrate, inclusiv variantele lui Cihac.

Volk, primul cuvântul al sintagmei, înseamnă lup, de unde şi capul de lup sau de câine al sfinţilor creştini, dar şi al sfinţilor precreştini. În logica asocierii capului de lup la trup de om, ca mod de a reprezenta marea sfinţenie consacrată Dragonului, li s-a asociat unor nume de zei atributul de lup, ca în cazul zeului Apollon, zeu al luminii, al artelor sau al tămăduirilor, supranumit totuşi Lykios, cu înţelesul „lupescul”, în elină. Prin însuşirile sale, el nu putea fi ca un lup decât sub aspect formal, aşa după cum întreaga lykantropie este exclusiv formală, pentru a sugera sfinţenia lyk-antropului, adică a omului-lup, definit ca persoană cu purtări de sfânt, dăruit slujiri Dragonului cu cap de lup.

Ca dovadă a imensei sale răspândiri, hieroglifa Dragon se regăseşte reprezentată şi în Egipt. Zeul Anubis, zeu de prim rang, care ocroteşte trecerea fiinţei umane pe tărâmul celălalt, poartă şi el cap de câine-lup. Remarcabil este faptul că zeul Anubis, care nu are însuşiri de fiară, poate fi reprezentat doar de câinele singur, metaforă plastică, ce se asociază, în mod inevitabil, cu Lupa Capitolină.

Spre deosebire, însă, de câinele, prin care este reprezentat zeul Anubis, Lupa Capitolină, are o cu totul altă ţinută. Deşi alăptează, ea are o ţinută majestoasă, care domină în întregime cerul lui Romulus şi Remus, fiii zeului Marte şi ai vestalei Rhea. Fiindcă arcul trupului său ocupă cerul, Lupa Capitolină personifică cerul, respectiv universul ceresc al zeilor, tot aşa după cum poziţia arcuită peste lume a zeiţa Nut, din mitologia egipteană, personifică cerul. De aici şi dovada că Lupoaica de pe Capitoliu, ca altă variantă a hieroglifei dacice pentru numele lui Dumnezeu, le-a oferit, prin alăptare, hrană spirituală viitorilor regi-întemeietori ai Romei Antice, tot aşa după cum zeiţa Isis l-a alăptat la sânul său, cu înţelepciune zeiască, pe Tutmes al III-lea.

Prezentă în toată lumea, din cele mai vechi timpuri, hieroglifa Dragon cu cap de lup, a fost sugerată şi prin câteva metafore plastice, uneori sub formă de lup cu aripi, alteori numai sub formă de lup sau sub formă de câine. Corespunzător diferitelor sale reprezentări, hieroglifa s-a numit, succesiv, Volko-Blac sau Vârco-Lac, Volco-Dlac sau Dlac, respectiv Drag-on, Volk sau Vlok. În limba elină se întâlnesc (http://pl.wikipedia.org/wiki/Likaon, http://pl.wikipedia.org/wiki/Lycaonia) şi formele Likaon sau Kion, cu înţelesul de câine.

Prin aceleaşi etape a trecut şi denumirea Cerul Dragonului, pentru a ajunge, în limba elina, la forma atestată istoric Kion Ouránou. Ca dovadă că sintagma Kion Ouránou defineşte cerul neamului românesc, în istoria scrisă, i se mai spune şi Polus geticus, iar pentru importanţa care i s-a recunoscut, i s-a mai spus şi Axis boreus sau Cardines mundi. Deci nu refulări protocroniste, ci documente istorice stipulează rolul cardinal, pe care l-au avut românii, români de la Facerea Lumii, în derularea istoriei universale.

Or, Iacob de Voragine, răsturnând înţelesul originar al hieroglifei, numită Dragonul Dacic, a neantizat adevărata identitate a neamului românesc şi odată cu ea adevăratul Centru Spiritual al Lumii. Recunoaşterea lui reprezintă primul pas adevărat spre echilibrul spiritual, de care are nevoie lărgirea colaborărilor spre care tindem. Există legităţi naturale care nu pot fi încălcate, fără consecinţe dintre cele mai grave, iar poziţia Centrului Spiritual al Lumii este un dat imuabil, cu caracter de legitate naturală.

Bucureşti, 22 iulie 2011