ISTORIA SE REPETĂ!

Prof. Dr. Const. MIU

 

          Spiritul polemic al lui Eminescu, dublat de ironistul când subtil, când caustic se evidenţiază cu precădere în articolul Materialuri etnologice, apărut în Timpul, numărul din 8 aprilie 1882, p. II-III, acesta nefiind reprodus în nicio ediţie a scrierilor acestuia, în afara celei a Clasicilor români comentaţi, din 1937. Gazetarul se vede nevoit să dea o replică articolului injurios publicat de Nicu Xenopulos în Telegraful (nr. din 2 aprilie 1882). De reţinut, de la bun început, că Eminescu face, în egală măsură, critică ad peronnam, dar şi inintegrum, acest al doilea tip având note generalizatoare, ce reflectă trăsăturile esenţiale, reprezentative pentru etnia şi pătura socială cărora le aparţine cel încriminat.

          Eminescu menţionează cauza supărării celui cu care a intrat în polemică – aluziile la cei care frecventează Cafeneaua Procope sunt, în fond, la adresa originii acestuia: „D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la Românul (…) Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat pe alt pasaj…” Iată care este acela, din care se remarcă tonul vehement, specific scriiturii eminesciene: „Fără îndoială, amestecătura între două rasse egal de vechi de decrepite fizic şi moraliceşte ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii Pseudo-Românului.” (ed. cit., p. 398). Autorul articolului publicat în Timpul se vede nevoit să-i răspundă celui care-l făcuse bulgar, nu fără a strecura o ironie la faptul că, spre deosebire de acela, care este un venetic, el e român neaoş, „dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă (…) Vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar niciunul.” (p. 399).

          Gazetarul devine caustic şi pune la îndoială opţiunile estetice ale cronicarului de la Românul, de vreme ce studiile sale din străinătate erau în domeniul comerţului, iar în ţară nu face altceva decât „s-apucă de negoţ estetic în coloanele Pseudo-Românului, judecând iar de sus în jos (pe un ton arogant – n. n.) autori, de cari nici nu e în stare să-şi dee bine seama.” (p. 400).

          Talentul lui Eminescu rezidă şi în puterea de observaţie a caracterelor, realizând portretistica în caricatural a omului din Bizanţ, spre a o alătura înfăţişării românului neaoş: „Legea cauzalităţii e absolută; ceea ce s-a petrecut cu cauză o mie de ani în Bizanţ şi până azi, a trebuit să treacă în organizarea fizică şi morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea vicleană, chiorâşă şi mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă. Cu viclenia din privire corespunde daltonismul intelectual pentru orice bun moral, fie onoare, fie demnitate, fie adevăr; cu înclinarea cocoaşei fizice corespunde cocoaşa morală.” (p. 403). Se detaliază aici caracterul în relaţie cu fizionomia celor care formau pătura superpusă. De ştiut că despre această categorie socială autorul îşi expusese teoria în paginile ziarului Timpul – numerele din 29 iulie şi 6 august 1881.

          Portretistica românului neaoş este creionată prin raportare disjunctă la cei care compun pătura superpusă: „Întâmplarea m-a făcut, ca din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului (…) până la Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul (…) decât acela al populaţiunilor din oraşe, din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că Românul nu seamănă nicăieri nici a C. A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâiu fizic cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privinţa onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni.” (p. 401). La simpla vizualizare – sub formă schematică – a poziţiei românului, respectiv a omului din Bizanţ, vom sesiza că primul este vertical, cel de-al doilea – oblic, iar în privinţa caracterului – unul este semeţ, celălalt e codoş. Spre a-şi întări spusele, Eminescu aminteşte opinia etnologului francez Lejean, care „contestă acestei rasse orice putinţă de onestitate” (p. 404) şi citează o pagină întreagă dintr-un autor modern la acea vreme – V. R. Henke, din care vom reţine câteva fraze esenţiale ce probează cunoaşterea mentalităţii clasei superpuse, la noi şi – paradoxal – una de jos, în ţara de origine: „Grecul nu se bucură în România de un nume bun. Oamenii avuţi dintre ei sunt aproape fără excepţie jucători de cărţi şi de o completă imoralitate sexuală; ceea ce le dă oarecare aparenţă de oameni de societate este politeţea lor pospăită. Din clasele de jos ale acestui popor se recrutează în România cei mai mulţi (…) nu cred ca neogrecul să afle în dicţionarul său vorba moralitate.” (p. 404). După ce mărturiseşte că a considerat ca o datorie morală a fi de partea poporului istoric, semnalând imoralitatea celor care formau pătura superpusă în România, Eminescu dezvăluie un adevăr cutremurător, perpetuat până în zilele noastre: se doreşte cu ardoare aneantizarea neamului nostru milenar, prin anihilarea tradiţiilor, prin dinamitarea istoriei noastre, contând doar prezentul pentru nişte indivizi cocoţaţi în varii fotolii ale unor „comitete şi comiţii”, care sunt doar simpli consumatori/ distrugători, nu şi producători: „M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel azi, nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” (s. n. , p. 402). Din păcate însă, istoria se repetă! Ceea ce semnala gazetarul pe la 1880 constatăm că se petrece sub ochii noştri, în anul de graţie 2009! De când ne-am europenizat, degradarea culturii şi a învăţământului românesc se petrece într-un ritm galopant! E vremea Patapievicilor şi a Iarilor, care se înverşunează nu numai în a-l contesta pe Eminescu (cazul celor doi culturnici), ci şi în a avea obrăznicia de a declara că e ruşinos a scrie în limba română, deşi continuă – precizăm noi – să o facă (de la Patapievici Horia Roman citire!). Poate nu e totul pierdut, câtă vreme mai sunt apărători ai istoriei, tradiţiilor şi culturii autentice, specifice acestui popor descendent din daco-geţi!

          Eminescu îşi încheie articolul cu o altă ironie fină la adresa lui Nicu Xenopulos, vizând o eventuală afirmaţie laudativă a aceluia, pe care gazetarul o va cataloga drept insultă: „ Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce, ar fi de-a mă lăuda în coloanele Pseudo-Românului. Lauda la acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e marfă ce se vinde pe 20 de bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi…” (p. 405).

MEMORIALISTICA

unui mare singuratic

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

             Cartea lui Adrian Marino – Viaţa unui om singur (Editura Polirom, Iaşi, 2010) este o autobiografie culturală şi ideologică, a cărei valoare „strict documentară” despre şase decenii din viaţa sa, o mărturiseşte răspicat în Preambul. În cele 26 de capitole/ secţiuni ale cărţii, sesizăm, din partea unui cărturar autentic, un examen riguros de conştiinţă, care a avut parte de iluzii şi decepţii, dublate de revolte interioare, după decepţii dezarmante.

Justificarea redactării unui astfel de document este lămurită în acelaşi Preambul: „Decenii întregi de adversităţi, de contrarietăţi au lăsat, observ, urme adânci şi din cauza unei sensibilităţi temperamentale, predispusă la interiorizare şi introspecţie.” (p. 18). La ora bilanţului, aceste motivaţii aveau nevoie de un act riguros de analiză şi autoanaliză: „Să-mi lămuresc cauzele profunde ale neadaptării şi singurătăţii (…) să mă judec critic. Să-mi dau semne că, de fapt, primul vinovat pentru toate suferinţele şi erorile vieţii mele sunt eu însumi (…) Şi dacă reţin o serie de fapte (…) o fac exclusiv din motive pur analitice: mi explic cât mai precis posibil o serie de suferinţe.” (p. 10, 14). De altfel, tema acestei cărţi o constituie neadaptarea şi singurătatea. De asemenea, fragmentul reprodus relevă dorinţa de obiectivitate a autorului, subliniată în mai multe rânduri: „Amintirea unor întâmplări precise va dovedi că nu evoc decât situaţii obiective, riguros verificabile.” (p. 14).

Trebuie spus că şi acest gen de confesiuni, chiar dacă autorul se fereşte să recunoască, are o doză de subiectivism, ceea ce nu e deloc rău, căci subiectivismul este dovadă certă a manifestării eu-lui autentic. Adrian Marino dezvăluie faptul că în această carte „intenţiile mele nu sunt câtuşi de puţin <<literare>> (…) Am făcut un adevărat <<complex al confesiunii>>. Am citit atâtea literaturizări trucate, simulări ale falsei modestii, minciuni <<frumoase>>, încât pur şi simplu refuz să mai particip (…) la astfel de ritualuri literare… „ (p. 10).

Însă, faptul că a decis să dea o a doua versiune a acestor însemnări ne face să-l suspectăm pe autor tocmai de ceea ce el respinge – chipurile – categoric, şi anume subiectivismul: …această primă versiune se oprea înainte de 1989 (…) Am recitit textul anterior cu un sentiment de constrângere şi insatisfacţie. Nu numai că nu mă mai <<exprima>> cu fidelitate, dar mi s-a părut şi prost scris. Prea explicativ şi descriptiv, prea insistent şi anecdotic (…) Faptul de a fi, în definitiv, <<autentic>> nu mă consolează. Am decis deci să renunţ la această primă versiune şi să rescriu întreaga <<poveste>>.” (p.7). Având în vedere că avem de-a face cu o carte de memorialistică şi de gestul rescrierii vieţii sale de mare singuratic, credem că autorul, nemulţumit de oglinda prea subiectivă care ar fi dezvăluit-o aceste însemnări, a încercat să atenueze această imagine, cu gândul la cititorii săi postumi. Cine va citi această carte va sesiza, de la un capăt la altul al ei, atitudinea de veşnic nemulţumit, care se lamentează uneori a fi fost neînţeles de o lume refractară şi absurdă în egoismul ei.

Orice carte de memorialistică are două coordonate ale temporalităţii: timpul pierdut şi timpul regăsit, ca să ne exprimăm în termenii <<esteticii>> lui Proust. Timpul pierdut are accepţia de timp consumat, care a fost, a trecut – e timpul fizic şi cel biologic, iar timpul regăsit este unul afectiv, pe care memorialistul îl recuperează, prin trăire, pe baza memoriei afective. În cartea sa Memorii… „ficţionale” (volumul I, Editura Comphys, Râmnicu Vâlcea, 2008), George Mirea discută, printre altele, felul cum memorialiştii înfăţişează adevărul vieţii (lor), care nu trebuie cosmetizat: „Ştim exact cum a fost. Dăm o formă, o interpretare actuală a ceea ce a fost şi când aşezăm în pagină, amintirea mai suportă, involuntar, o <<ultimă>> metamorfoză. Ea nu trebuie să se supună adevărului obiectiv (vieţii trăite!), ci doar să nu-l contrazică, să nu-l falsifice.” (George Mirea, op. cit., p. 189-190). Chiar dacă  nu recunoaşte, Adrian Marino, prin a doua versiune a acestui op, face exact ceea ce opina George Mirea.

De la bun început, Adrian Marino mărturiseşte că anumite perioade ale vieţii sale, încărcate de un dramatism care l-a afectat, ar fi vrut să le dea uitării, însă spiritul adevărului de care e animat l-a <<constrâns>> să le evoce totuşi: „Trebuie să fac un deosebit efort de rememorare şi obiectivare (…) Sunt perioade întregi pe care aş fi dorit pur şi simplu să le şterg din memorie, să le <<uit>> (…) Vreau să fug însă de orice dramatism, de orice melodramă autobiografică (…) Rămâne însă un semn de întrebare (…) cât din dramatismul acestei perioade dificile poate fi efectiv evocat. Cu decenţă şi, în acelaşi timp, în spiritul cel mai riguros al adevărului.” (p. 21).

Adrian Marino are îndreptăţite rezerve faţă de jurnalele intelectualiste, care sunt departe de autenticitatea pe care o reclamă acest tip de scrieri: „A scrie jurnale livreşti, împănate de citate, eseistice, gen N. Steinhardt, reprezintă nu mai puţin un gen lipsit de orice autenticitate. Nu contest, de bun nivel intelectual. „ (p. 80).

Afirmaţia categorică, prin excluziune de sorginte negativă, pe care Adrian Marino o face în legătură cu memorialistica lipsită de portrete literare nu trebuie totuşi aboslutizată: „Cu excepţia Memoriilor lui E. Lovinescu, preocupate în mod esenţial de portretistică literară şi anecdote, nu cunosc o încercare similară în <<memorialistica>> română.” (p. 123). În cartea deja amintită a lui George Mirea, acesta aminteşte sau evocă personalităţi marcante ale vieţii cultural-literare: de pildă Al. Piru, Şerban Cioculescu, Gabriel Ţepelea au trecut (cum se spune: cu arme şi bagaje) în tabăra celor care până mai ieri îi oprimaseră. Din lumea literară sunt evocaţi trei oportunişti: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nina Cassian şi Nicolae Manolescu. Prima nu s-a sfiit să se afişeze alături de soţia dictatorului – „academiciana repetentă”, cum i se spunea imediat după Revoluţia din 1989 Elenei Ceauşescu –, iar la Congresul al XIV-lea PCR să-l ovaţioneze pe Întâiul Cârmaci al ţării, ca în momentele fierbinţi din decembrie 89 „a dorit ori a acceptat să ia cuvântul la Televiziune şi să atace pe cel slăvit cu o lună mai înainte, atrăgându-şi nu aplauze, ci huiduieli.” (I, p. 48).  A doua „personalitate” este o profitoare fără scrupule, căreia i se publică la Fundaţia Culturală Română (patronată de Institutul Cultural Român, al cărui director reconfirmat este nimeni altul decât H. R. Patapievici, cel care se văicărea ca o ţaţă în Piaţa Matache Măcelaru că-i e ruşine să scrie în limba română!) aventurile amoroase din tinereţe, evocate în alt fel de memorii. Reproducem câteva pasaje din cartea lui George Mirea, remarcând ironia în conturarea portretisticii: „Luasem la plecare din ţară, început de decembrie 05, şi câteva publicaţii literare. Mă preocupau (…) memoriile Ninei Cassian. Le confruntam cu <<memoriile>> mele (…) nescrise (la acea dată – n. n.), dar foarte vii şi nepurificate de duhoarea roşie în care ne-a îndoctrinat 45 de ani, Ninocika. Apoi, ne-a lăsat/ părăsit, fără regrete, şi s-a dus la <<imperialiştii>> americani. Noi, bolşevizaţi până la sânge, nu putem s-o uităm. Avem nevoie de versul ei înaripat. De scrierile ei, ca de aer. O invităm vară de vară la Neptun [pe banii cui oare?! – n. n.] (…) O premiem. Îi tipărim cu fonduri de la FCR şi mai recent de la ICR. Să-l tot fi cântat pe Stalin (…) Voluptoasa Rosinantă (aluzie la faciesul cabalin al poetei! – n. n.) delirează poziţionându-se între două falusuri dorice. Aflăm de amorul lubric în patul reginei, la Pelişor (Casă de creaţie şi… procreaţie!) cu Marin Preda (…) Am revăzut-o pe octogenara vicioasă (…), povestind doamnei Brânduşa Armanca, la TV Naţional, din trecutul ei vampiric, nocturn, în palate şi castele, ca oricare poetă comunistă, ilegalistă, ce se respectă în stil <<perestroika>>. Nu a fost întrebată şi nu a spus un cuvinţel despre soarta altor scriitori care nu au încasat premii <<de stat>>.” (I, p. 117, 118, 119). 

Nicolae Manolescu – actualul Preşedinte al USR – este „judecat” pentru oportunismul său, concludent în trei situaţii: cursul universitar, care „la a XX-a aniversare a <<Eliberării>> se transformă într-un volum intitulat chiar Literatura română de azi (în colaborare cu Dumitru Micu).” (I, p. 193), unde se vorbeşte despre literatura realist-socialistă (şi din care George Mirea va reproduce, spre ilustrare, ample fragmente); articolul infamant – Adio, domnule Goma! –, de care nu s-a dezis nici până în ziua de azi, şi în care îl „punea la zid” pe cel care a îndrăznit în 1977 să se opună făţiş regimului comunist; interviul publicat în România literară – al cărei proaspăt director devenise – cu Ion Iliescu – post mineriada din 13-15 iunie 90 – intitulat (de pomină!) el, Iliescu <<Omul cu O mare>>.” (I, p. 193).

Mai bine de jumătate din cartea lui Adrian Marino face referiri la relaţiile sale cu regimul represiv-comunist. Şi în acest caz, îşi propune „să le evoc fără nici un fel de scuze şi complezenţe. Doar cu maximă luciditate şi răceală şi cu toată demistificarea obiectivă posibilă.” (p. 227). Autorul vorbeşte despre aşa-zisa adaptare a scriitorilor la sistem/ regimul comunist. „Adaptarea presupune conştiinţa unei alte realităţi (…) Or, imensa majoritate a <<scriitorilor>>, intelectualilor, <<oamenilor de cultură>> (…) nu aveau nici pe departe această conştiinţă.” (p. 231). În acest sens, autorul distinge două categorii: cei oneşti şi oportuniştii: „La cei mai oneşti, funcţiona un cuvânt de ordine: <<Să ne scriem cărţile>>. Şi nimic mai mult (…) A doua categorie, a scriitorilor care îl <<glorificau>> pe Ceauşescu, era carieriştilor puri: <<agenţii>> cultului personalităţii.” (p. 113). Făcând referiri la această a doua categorie descriitori, Adrian Marino se opreşte la psihologia scriitorului oficial şi p ilustrează prin două „portrete”: „La Steaua (revistă literară – n. n.) trona un nomenclaturist feroce, o mediocritate proletcultistă (…), un anume vag poet de mâna a treia, un anume Aurel Rău. Parvenit etern, mare activist, deputat (la Congresul al XIV-lea PCR, din noiembrie 1989, pe postul naţional TV, acest redactor-şef de la revista clujeană Steaua îşi exprima cu nonşalanţă adeziunea pentru realegerea „celui mai iubit fiu al poporului” – n. n.), amator de <<case de protocol>> (a şi cumpărat una), prototip de nomenclaturist cultural (…) Eugen Simion – un carierist implacabil, un parvenit…” (p. 113, 331).

          Dincolo de spiritul vădit negativist faţă de regimul comunist şi, în unele locuri, aproape nihilist congenital – dar absolut îndreptăţit – în raport cu pseudovalorile vremii (înainte şi după 1989), slujitori aberanţi – şi unii şi alţii – ai regimurilor totalitar şi, respectiv, pseudodemocrat, cartea lui Adrian Marino reţine atenţia cititorilor prin rememorarea a şase decenii de existenţă a unui om, care a cunoscut, deopotrivă, iadul social şi cultural, dar şi purgatoriul, într-o Românie, la cumpăna a două milenii.

IPOSTAZE ALE EROSULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În poeziile Odă (în metru antic) şi Leoaică tânără, iubirea, Eminescu şi Nichita Stănescu ilustrează puterea de transfigurare a erosului, care modifică raportul eu-lui individual cu lumea exterioară, dar şi forul său interior.

Poeziile aduse în discuţie relevă trei momente ale manifestării erosului:

– apariţia intempestivă a dragostei;

– modificarea raportului celui contaminat de „morbul dragostei” cu lumea, precum şi schimbările ce au loc în forul său interior;

– nevoia de ieşire de sub zodia erosului şi revenirea la starea contemplativă, respectiv perpetuarea jocului imprevizibil al erosului.

Metaforele simbol din prima strofă a poeziei Odă… („manta-mi”, „steaua singurătăţii”), ca şi registrul verbal („nu credeam să-nvăţ a muri”, „înfăşurat” „nălţam”) evidenţiază cu pregnanţă atitudinea contemplativă a eroului liric, una asemănătoare cu cea a „protagonistului” din poemul Floare albastră, abstras din contingent, pe calea reveriei şi a spiritualizării. Primele două versuri comunică acomodarea cu un nou modus vivendi, pe care nu-l consideră a fi fost posibil: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi”.

La Nichita Stănescu, primele două versuri ale poeziei Leoaică tânără, iubirea pun eul liric într-o postură inedită – aceea de victimă  a atacului făţiş al dragostei: „Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă”. Registrul verbal evidenţiază faptul că avem de-a face cu o acţiune premeditată : „mi-a sărit (în faţă)”, „mă pândise”, „(colţii albi) mi i-a înfipt (în faţă)”, „m-a muşcat (de faţă)”.

Dacă la Nichita  Stănescu momentul confruntării cu erosul este deja consumat (verbele sunt la un timp trecut), dar foarte aproape de evocarea lui („m-a muşcat leoaica, azi” – s. n.), la Eminescu, apariţia intempestivă a erosului (verbul la perfect simplu este elocvent în acest sens) atrage după sine nu numai uimirea (acesta este rolul lui când în poziţie iniţială de vers), ci şi sau mai ales trecerea la un al mod de a fi („băui”), care presupune acomodarea eu-lui cu această nouă „lume”: „Când deodată tu răsărişi în calea-mi,/ Suferinţă, tu, dureros de dulce…/ Până-n fund băui voluptatea morţii/ Neîndurătoare”. Construcţiile oximoronice („dureros de dulce” şi „voluptatea morţii”) au rolul de a pune în lumină schimbarea dramatică, dureroasă, ce se petrece în forul interior al eroului liric. Ca să poată accepta suferinţa dureros de dulce, acesta trebuia să-nveţe a muri spiritual.

În poezia lui Nichita Stănescu, se pun în evidenţă consecinţele atacului neaşteptat al animalului vorace: paradoxal, natura (lumea exterioară) nu se dezechilibrează, ci intră în reverberaţie, şi prin aportul erosului capătă contur, al cărui simbol – cercul ­întruchipează perfecţiunea: „Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape” (s. n.).

Versurile lui Eminescu detaliază schimbările profunde pe care le înregistrează geografia sufletului eroului liric. Evocarea suferinţelor chinuitoare ale celor doi eroi din mitologia antică are darul de a amplifica durerea mistuitoare a dragostei ce a pus stăpânire pe sinele cândva contemplativ. Afirmaţia exprimată printr-o negaţie totală (st. 3, vs. 3-4) dezvăluie imposibilitatea de a se vindeca de morbul dragostei: „Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele mării”. Primele două versuri ale strofei a patra zăbovesc asupra stării de spirit a eroului liric: combustia erotică este totală şi relevă patima devoratoare pe care o implică erosul. Elocvente, sub acest aspect, sunt reflexivele verbelor, ca şi posesivul al meu : „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…” Întrebarea retorică din următoarele două versuri augmentează şi ea dramatismul situaţiei, intensificând sentimentul suferinţei: „Pot să mai revin luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”

Nichita Stănescu augmentează puterea de transfigurare a erosului, care prin atributele sale demiurgice redimensionează cele două lumi – cea exterioară şi cea interioară. În manieră narativă, poetul relevă felul cum acest animal de pradă – iubirea – pune în mişcare şi componentele eului (privirea, auzul), pe o altă dimensiune – verticalitatea –, sugerând prin prezenţa melosului aspiraţia spre frumos şi perfecţiune: „şi privirea-n sus ţâşni / curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii”.

Dacă strofele din partea mediană a poeziei lui Eminescu pun accentul pe combustia internă a eroului liric datorată naşterii prin voluptatea morţii, partea mediană a poeziei lui Nichita Stănescu atrage atenţia asupra unui fapt inedit: re-creând lumea interioară, ca şi cea exterioară, după legile proprii, iubirea instituie, prin puterea sa demiurgică, o altă lume, care are cu totul alte atribute, fiind „un deşert în strălucire”.

Al treilea moment al „jocului dragostei” este abordat diferit de cei doi poeţi. Versurile cu iz de imprecaţie ale strofei finale a Odei… statutează dorinţa expresă de revenire la condiţia iniţială a eu-lui contemplativ: „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca sa pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!” Nichita Stănescu subliniază ideea fundamentală a acestei creaţii: prin puterea sa de transfigurare, perpetuându-se ca joc imprevizibil, dragostea contribuie la devenirea întru spirit a eului individual: „… trece-alene / o leoaică arămie / cu mişcările viclene, / încă-o vreme, / şi-ncă-o vreme…” 

 

călcâiul inimii

MOTO:

Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!

 

Dacă primăvara are apucături

din iarnă, vara miroase

tot mai mult a toamnă,

iarna îţi fură mereu

zile desfrunzite,

nu-ţi mai rămâne decât să visezi

anotimpurile care nu mor.

 

CERTITUDINE

Const. MIU

 

Eminescu e în toate,

Eminescu e în noi,

Numele-i rostesc în şoapte,

Căci e viaţa de apoi.

 

Eminescu-i nemurirea

Dorului fără de moarte,

Eminescu e iubirea

Fiecăruia în parte.

 

Eminescu-i tinereţea

Sufletului românesc

Ocolit de bătrâneţea

Efemerului obştesc.

 

15 ianuarie 2011


POEZII

Hulya CURTAMET

clasa a XI-a A (LTNB)

 

Drumul spre tine

nu se mai termină.

Dorul ma inundă.

Grasbesc paşii,

dorul se intensifică.

Te zăresc.

Incep să alerg.

Sunt aproape,

Acum, sunt şi mai aproape.

Dispari.

Era doar fantasma

sufletului tau pur.

 

 

Adu-mă la malul tau

Şi sufletul ţi-l voi trezi.

Salveaza-mă de uitare

Şi in gândurile mele

mereu tu vei fi.

Dă-mi un rost în viaţă:

„Să fiu mereu alături de tine”.

În schimb cere-mi o stea

Iar eu iţi voi da steaua

ascunsă din inima mea.

Strange-mă in braţe

Şi păşeşte în tărâmul

meu de vis.

 

Scenariul erotic

in poeziile De ce nu-mi vii (M.Eminescu)

si De-abia plecasesi (T. Arghezi)

 

Cristina Ilea – clasa a XI-a A (LTNB)

„De ce nu-mi vii” este o poezie a dezamagirii suferite de eul liric. Opera lirica se deschide cu motivul toamnei – cadru natural dezolant care intra in armonie cu sufletul pustiit al eului liric. Intrebarile retorice ale eului liric se regasesc in strofele I, III si VI; repetitia sintagmelor sugereaza intensitatea sentimentelor de dezamagire si disperare care survin prin singuratarea dezolanta in care se afla eroul liric.

Spre deosebire de lirica eminesciana in care singuratatea este o certitudine, eul liric fiind convins ca fiinta iubita nu va veni, eroul liric arghezian este ezitant. Sentimentul general in „De-abia plecasesi” este redat de starile ambigue, lupta interioara a incertitudinilor.

Strofa a doua a poeziei „De ce nu-mi vii” reprezinta dorinta de a regasi fiinta iubita, sugerata de prezenta chemarii „vino” si folosirea la sfarsit de strofa a semnului exclamarii. Aceeasi dorinta este partial sugerata si de Arghezi, prin sugestia unei posibile intoarceri a iubitei: „Ti-as fi facut un semn, dupa plecare”;  totusi,  Arghezi  incearca sa scuze gestul sau de a nu face un semn iubitei prin urmatorul vers: “Dar ce-I un semn din umbra-n departare”. Se poate observa o pseudo-clarificare a sentimentelor in mintea acestuia.

Natura din poezia argheziana este diferita de cea eminesciana. Eminescu nu mai crede in posibilitatea fericirii iar natura este prezentata de elemente care sugereaza nestatornicia, trecerea. Toamna este considerata anotimpul sfasitului: “lanurile sunt pustii”. Arghezi nu ofera un cadru natural bogat ci se concentreaza pe exprimarea sentimentelor si incercarea de impacare cu sinele.

Natura lui Eminescu capata alte nuante in cazul rememorarii din strofa a III-a, unde acesta isi aminteste toposul in care cuplul erotic isi desfasoara actiunea. In strofa a IV-a, eul liric ridica fiinta iubita  pe un piedestal, considerand-o idealul feminin prin comparatie cu alte femei: “In lumea asta sunt femei (..)/ Ca tine nu-s, ca tine nu-s!”, ca in urmatoarea strofa, sa o incadreze pe iubita ca pe o fiinta de sorginte astrala: “Mai mandra decat orice stea”. Arghezi pe de alta parte, nu contureaza “tabloul” fiintei iubite, si o incadreaza teluricului “Pan-ai pierit, la capat, prin trifoi.”.

Eroul liric eminescian este dezamagit de iubita care nu se intoarce, insa acesta continuie sa spere, spre deosebire de cel arghezian care este convins de inutilitatea intoarcerii iubitei “De ce-ai mai fi ramas?”. De asemenea, convingerea lui este data de hotararea cu care fiinta iubita l-a parasit, aceasta dand ascultare primului gand. Desi predomina sentimentul de ambiguitate, se poate observa si aici o usoara nota de dezamagire, sau chiar neintelegere a plecarii iubitei, aceasta opera asemanandu-se celei eminesciene.