MUNCA LA NEGRU

Const. MIU

Căpitanul Cornel Safta deschise iar cutia unde ţinea distincţia înmânată chiar de prefect, îşi plimbă degetele pe inscripţia suflată cu aur – ÎN SLUJBA PATRIEI. RANG DE CAVALER – şi dădu mulţumit din cap.

Se simţea mândru că rezolvase un caz, care la vremea respectivă dăduse multă bătaie de cap autorităţilor române… Pe canale diplomatice – Cairo – Bucureşti – via SIE şi SRI, autorităţile române erau atenţionate de un nedorit caz de spionaj industrial, la Assuan, pe Nil. În urmă cu cinci ani, poliţia locală primise câteva sesizări de la localnici că în apropierea barajului hidrocentralei din acea localitate egipteană şi-a făcut apariţia un turist bizar care, urmând un anume traseu, la ore cam nepotrivite, pozează insistent zona.

După mai multe zile şi tot atâtea nopţi de filaj, autorităţile egiptene au dat de urma misteriosului turist. Era inginerul silvic George Neagu, din comuna suceveană Palanca. Luat la întrebări, a motivat că-şi pregăteşte documentaţia la faţa locului despre zona hidrografică a Nilului, pentru lucrarea sa de doctorat. Imediat, Bucureştiul a alertat prefectura judeţului, iar prefectul a luat legătura cu şeful de post din Palanca: voia să ştie ce-nvârte ingineru-ăsta acolo, de i-a pus pe jar pe egipteni şi pe cei de la Bucureşti.

Căpitanul Safta şi-a frecat palmele de bucurie: ăsta era cazu’ vieţii lui de poliţist! Se şi vedea trecut în manualele de specialitate. Încrezător că va avea parte de o asemenea realizare profesională, l-a trimis pe sergentul Lucian Niţă, să-l aducă pe inginer la post.

Căpitanul a făcut ancheta ca la carte. Văzuse mai multe filme poliţiste cu subiecte axate pe spionaj şi împrumutase câte ceva din comportamentul şi limbajul protagoniştilor. Avea tot timpul la el un carneţel, în care îşi nota impresii în urma investigaţiilor. Pe baza întrebărilor atent selectate dintr-o mapă specială, a putut alcătui arborele genealogic al suspectului. Găsise, cu acest prilej, strămoşi ai lui George Neagu, coborând până în Evul Mediu timpuriu – unul fiind caimacanul Ion Neagu, fost pădurar în vremea lui Dragoş vodă.

Comisia de la Bucureşti primise teancul de dosare

Continuă lectura

Reclame

BAL MASCAT

Const. MIU

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna- asta? Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”

– Ce e cu tine, Fănica? Ce s-a-ntâmplat? Ce-mprejurare mi te-a schimbat?

Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.

– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…

O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.

– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.

– N-am nimic, răspunse ea, stins.

– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.

– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.

Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.

– Ce mama dracuai?!… Eu întreb cu frumosu şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că d-aia sunt bărbatu tău, nu să    te-ascunzi! urlă el.

Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”

Valerian Dositu îşi aminti că o îndrăgise pe Fănica de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta oacheşă i s-a părut „un animal de rasă, numa bună de călărit”.

Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la institut, la filo, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. Avea el o pilă pe la Secu şi acela îi promisese că-l ajută să promoveze, dacă şi el va semna un contract de colaborare… Dar totul va fi dosit, nu aşa, în văzu lumii!…

I-a rămas Fănicăi recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dositu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Fănica îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.

Continuă lectura

CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!… Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! s-a văicărit administratorul.

– Nea Lucică, vociferă preotul îmbufanat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss! Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina…

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

Continuă lectura

COCOŞELU STRONG

Const. MIU

Ea era mai hotărâtă şi mai nerăbdătoare. Se săturase de singurătate, dar să se şi ferească de ai ei. Dacă pe fiu îl mai putea fenta, pe mamă nu. Ca să n-o mai descoasă atât, Doina Cozoroc se gândi c-ar fi mai bine să-l preseze pe iubitul ei, Cristian Negulescu, să ceară învoire de la patron, în septembrie, când vine ziua lui de naştere, măcar o săptămână, cât or fi plecaţi în voiaj. Spre a fi siguri de-nvoire, îi vor pregăti o „mică atenţie”.

Conveniseră ca şi ea şi el să anunţe acasă că îşi vor prezenta viitorul partener. N-aveau de unde şti că ai lor – copiii mai ales, dar şi părinţii – le-au luat-o înainte. Dar nu ca să le dea curs întâlnirii în familie, ci ca să le pună beţe-n roate.

Fata lui Cristian Negulescu – Rita – era dracu gol! De când se despărţise de mama ei – Marga –, nu-şi mai vedea tatăl alături de altă femeie. Suferise enorm!… El era o fire de romantic incurabil, ea o risipitoare. În ziua de azi, femeilor nu le mai plac romanticii!… Va trebui ca Rita să-şi păzească tatăl de piaza-asta rea, care-l obsedează. În fiecare seară îi  vorbeşte despre Doina, îi spune pe unde au mai fost, ce-au mai făcut. De câteva săptămâni, nu mai conteneşte, povestindu-i cum a fost în excursia din Grecia, şi-i arată pozele cu „prinţesa” lui, la malul mării, stând îmbrăţişaţi sub clar de lună. Bunicului Marcel, i-a spus că merge la un simpozion, organizat de comunitatea aromânilor, care omagia o personalitate locală, ajunsă cu puţin înainte de război pe tărâm românesc şi care publicase mai multe studii despre tradiţiile şi folclorul celor două neamuri. Postura de muză a acestei femei, pe care tatăl o adora şi căreia îi dedicase un volum de versuri o irita la culme. „Mamei nu i-a scris măcar un vers, şi fufei ăsteia îi închină un volum, pe care – cum îi place să se laude – o să-l şi publice. Lansarea o face atunci!” îşi spuse Rita înciudată. Femeia asta nu-i era pe plac. Aşa că i-a dat prin gând un plan…

*

– Bună! spuse fata, după ce i se deschise uşa. Ştii, eu sunt Rita, fata lu Cristi.

– Salut!… Care Cristi?… Aaa, da, Cristi, iubitul mamei…

– Da, ai de gând să mă mai ţii mult la uşă?

– Scuze, m-ai luat pe nepusă masă!… Pregăteam un seminar la Medicină Legală…Hai, intră şi fă-te comodă.

În timp ce o conducea pe fată spre camera lui, Aurel Cozoroc se gândea de unde o fi făcut rost de adresă. „Nu cred că l-a întrebat pe ta-su de adresă”, îşi mai spuse el.

– Mie mi s-a făcut sete! Am venit repede-repede şi mi s-a uscat gura… N-ai ceva de băut?

„Mă, da ce înfiptă e tipa!… Nici n-a venit bine şi comandă!… Asta cre c-o pune cu botu pe labe pe mama!” îşi spuse flăcăul temător.

– Şi cum ziceai că te cheamă, cavalere? îl luă Rita de sus.

– Aurel.

– Tu eşti o adevărată comoară!… Eu sunt Rita. Şi-i întinse cu graţie mâna.

„Ce dracu, face mişto de mine?!”

– Auraş, comoara noastră!… Auraş, aşa o să-ţi spun.

– Dacă-ţi face plăcere…

– Dragă Auraş, ştii tu de ce-am venit, taman când maică-ta nu-i acasă? întrebă Rita misterios.

– Ştiai că nu-i acasă?

– Desigur. Îi ştiu programu pe de rost… Papa mi-l recită zilnic!

– Ia, s-auzim…

– Dimineaţa, la opt bea cafeaua. Stă mai bine de o oră în faţa oglinzii şi pe la zece ajunge la firmă, că doar e manager… După program…

– Nu la asta mă referea. Nu la program… Ce vânt te-aduce pe la noi şi mai ales când sunt singur acasă?

– Am venit, să discutăm de babacii noştri…

– Gând la gând cu bucurie.

– Uite ce e, Auraşule, o să fiu sinceră cu tine…

– Ar fi cazu

– Nu-mi place că papa e un romantic incurabil!… Chestia asta n-o înţelege, deşi i-am tot spus. Nu-l avantajează cu nimic, pe lângă o femeie practică, aşa cum e doamna Doina!

– Ce-nseamnă „femeie practică”?

– Nu cred că ştiai

Continuă lectura

IMPOTENŢĂ INTELECTUALĂ

Const. MIU

 

 

                Ca să arate cât de cultă e, a împânzit şcoala cu citate fie din literatura română sau cea universală, fie din marii gânditori ai lumii. N-ar fi nicio supărare nici faptul că lângă numele celui citat îl adăuga de fiecare dată pe al său – adică să se reţină că ea şi nimeni altcineva este culegătoarea, care a trudit din greu să se documenteze, spre a le lumina altora cugetul şi simţirea, şi – cine ştie – mâine, poimâine, vor fi citate chiar din gândirea proprie; aşa că era cu un pas înainte, prevestind astfel marele eveniment. Supărător până la iritare nu era nici grija ei de a schimba zilnic citatele, mereu semnate şi de ea, ci că le pusese peste tot:  pe uşa de la intrare, pe cele de la secretariat, contabilitate şi bibliotecă, pe uşa de la cancelarie, chiar şi pe uşa fiecărei clase, ca şi pe fiecare hol.

Voia cu tot dinadinsul ca citatele să ţină conştiinţa tuturor trează – semn că această modalitate mobilizatoare, de pe vremea ceauşismului, îi făcuse mare plăcere, căci pe atunci era secretară cu propaganda pe facultate. Numai că acelea se găseau doar pe un singur panou, special amenajat de echipa pe care o coordona.

Cineva se găsise să le rupă… Până la sfârşitul programului, din ziua respectivă, dispăreau fără urmă. Înainte de plecare, avea grijă să pună altele. Se ajunsese până acolo, încât dimineaţa, la prima oră, ce punea seara să fie bun dispărut!

Exasperată, Carla Nicolau – doamna cur de fier, cum i se spunea în şcoală – a propus în consiliul profesoral instituirea unei anchete. După lungi aşteptări, rezultatul fu zero: niciunul dintre membri comisiei de anchetă nu-şi putea explica dispariţia citatelor.

Fără să fie dezamăgită de incompetenţa colegilor, directoarea nu s-a lăsat păgubaşă: a făcut adresă la Primărie, cerând ferm să se rezolve „cazul”. Mai întâi, au fost trimişi câţiva lucrători de la Poliţia comunitară. După şase luni de cercetări amănunţite şi de chestionare a personalului şi a elevilor, raportul întocmit avea drept concluzie: „cazul se închide, pentru că nu s-a găsit făptaşul.”

             Dispariţia citatelor

Continuă lectura

PICTORIŢA

Const. MIU

 

                 Noroc cu cei de la Primărie, care având un consilier destoinic la departamentul Cultură şi învăţământ, au organizat Tabăra internaţională de pictură şi sculptură – Lucian Grigorescu. Aşa a ajuns să-şi descopere talentul în pictură. Mentorul o asigurase că era înnăscut, nu ca la alţii – „scremut” –, dar până         nu-l întâlnise pe el, marele caricaturist Leonard, nimeni altcineva nu ştiuse să i-l scoată la lumină şi să-l facă să explodeze dintr-o dată, aşa cum procedase el.

Ediţia de anul acesta era a zecea şi era deosebită faţă de precedentele. Nu numai pentru că fuseseră invitaţi pictori şi sculptori contemporani din Basarabia, Ukraina, Bulgaria, Serbia, Voivodina, Albania şi Ungaria – câte trei de la fiecare Academie de bellearte, ci mai cu seamă că avea să aibă loc vernisajul primei sale expoziţii de autor. Mai participase la alte asemenea manifestaţii, dar toate fuseseră colective. La concursurile din zonă obţinuse câteva premii, la ultimul – Menţiunea a XII-a din cei o mie de participanţi – considerase că fusese furată. De astă dată voia să dea lovitura, ieşind în lume, prilej cu care avea să fie cunoscută şi admirată de ceilalţi confraţi.

De la prima ediţie şi până acum, citise o groază de cărţi de specialitate, dar şi publicase mult în mai toate revistele cu renume din ţară şi din străinătate. Plătise cu bani grei traducerea textelor în engleză, germană, franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi malgaşă. Iată, pentru deplina lămurire a cititorilor, cele mai importante titluri ale studiilor de referinţă, intrate definitiv în dicţionarele de specialitate:

–   Puncte cardinale în artă – raportul dintre centru şi periferie

–   Ipostaze ale feminităţii ignorate – Medeea

–   Autoportretul în arta contemporană

–   Corpul public şi corpul intim – studiu de caz

–   Peisajul – de la comuna primitivă, la contemporaneitate (douăzeci şi patru de tomuri)

–   Transcendenţa vidului din tatuaje

              Mai nou, terminase două studii:

Continuă lectura

MAI CA TEREZA

Const. MIU

 

 

                 La întoarcerea de la inspectoratul şcolar, unde susţinuse proba scrisă la examenul pentru ocuparea postului de director prim, Carmen Titanu a început vânătoarea de vrăjitoare. Nici n-avea nevoie să ştie rezultatul parţial, iar interviul ce urma după prima probă era o formalitate pentru ea. Se baza pe intervenţia promptă a noului ei iubit – viceprimar portocaliu –, fost coleg de facultate cu inspectorul şcolar general.

– Fetiţo, din toamnă, nu mai ai ce căuta la şcoala-asta! a ameninţat-o pe Dana Topoleanu, bibliotecara. Te-a ţinut în braţe destul domnu Sică!… Eu am nevoie de oameni calificaţi, a mai adăugat ea răspicat, când a dat ochii cu tânăra foarte timidă de felul ei.

Toată vara aceea, imediat după ce a arătat la secretariat hârtia cu decizia în care i se recunoştea funcţia după care tânjise chiar de la venirea în acea şcoală, a pus la treabă tot personalul auxiliar.

Nici măcar să respire în voie nu i-a lăsat pe bieţii oameni. A renovat tot în cabinet: a pus să zugrăvească pereţii în verde – obsesia ei pentru eco-şcoală –, a cerut insistent la primărie să i se pună parchet şi uşă noi, iar mobilierul, inclusiv scaunul directorial din piele ecologică să fie în diverse nuanţe de verde. Era încântată că i se făcea după bunul plac orice-şi dorea.

Obişnuia să bea cafeaua de dimineaţă cu „fetele” – cum le alinta pe cele de la secretariat, contabilitate şi femeile de serviciu. Era un bun prilej de a afla ultimele noutăţi din şcoală şi din oraş: ce şi-au mai cumpărat („fetele” şi colegele), cine s-a mai certat, dar mai ales cine cu cine s-a mai cuplat, ca şi cine pe cine a lăsat cu buza umflată. În plus, nimic nu se făcea în acea instituţie, fără ştirea ei: „A zis stăpâna!” sau „Nu ne lasă stăpâna!” ori „Aşa vrea stăpâna!” explicau femeile de serviciu, portarii, tâmplarul şi caloriferistul, iar mândria lor era fără margini!

Primul consiliu profesoral a avut un singur punct la ordinea de zi.

             – V-am convocat, să vă spun, dragi colegi, că din motive bine întemeiate am revenit la vechiul meu nume.

             Şi pentru că văzu nedumerire şi confuzie în felul cum era privită, adăugă: „primul meu nume – Ţibanu – de la mama de-acasă.

– Şi să mai ştiţi că mi-am îndeplinit deja unul din punctele forte ale programului meu, cu care am candidat – atragerea de fonduri extraşcolare. Din toamna-asta , avem un nou sponsor: domnul Florinel Ionescu – îl ştie toată lumea pe fostul şef de cantină de la IAS… Acu e patronu de la Atlas Tour, aşa că vom face multe excursii pe teme de ecologie, a mai lămurit ea.

Cititorul ar trebui să ştie că ultimul ei soţ – al treilea – un ins cultivat şi la locul lui, nu i-a mai fost pe plac, după ce i-a făcut un copil. I s-a năzărit că era prea moale. E drept că-i plăcea la nebunie ca ea să domine bărbatul, dar ăsta era mămăligă, făcea ce voia cu el, prea îi cântase în strună. Gurile rele mai spuneau prin târg că dacă punea ochii pe un bărbat şi i se căşuna pe el, făcea şi pe dracu în patru, dându-se peste cap, numai să-l aibă. Alţii o vedeau în stare să calce şi pe cadavre, să-l vândă şi pe ta-su, doar aşa, ca să-şi facă damblaua măcar o noapte. Nu degeaba i se spunea Tereza.

 

*

De câteva săptămâni, şcoala era în fierbere. Stăpâna dorea cu orice chip steagul verde, care consfinţea statutul de eco-şcoală. Discutase cu fiecare diriginte în parte şi propusese un plan ambiţios: voia să ilustreze generalul prin particular, în procesul apropiatei noastre integrări în UE. Ca atare, fiecare clasă îşi va alege un stat şi fiecare diriginte va avea libertatea de a reliefa cum crede mai bine specificul ţării respective, inclusiv a noastră. Le mai ceruse diriginţilor ca fiecare clasă, pentru protocol, să strângă „trei milioane de căciulă”.

– Banu îl ţin eu, a avertizat de mai multe ori doamna Ţibanu, că avem multe cheltuieli şi numai eu ştiu rostu la fiecare! De cazarea oaspeţilor, mă ocup tot eu. DomnuFlorinel Ionescu – sponsorul nostru – s-a oferit, ca un drăguţ ce e, să ne dea o mână de ajutor. Pentru cele trei săptămâni îi va caza la el la hotel, unde stau şi eu. Aşa, voi fi permanent lângă ei, să le satisfac nevoile şi o să ne coste mai puţin, că intră în preţ şi micu dejun… De celelalte mese ne ocupăm noi şi comitetu de părinţi… În week-end, o să le oferim o excursie în Deltă şi alta pe litoral. Dar, am să vă rog să nu uitaţi că le trebuie şi un ghid de nădejde. Şi să mai ştiţi că nu o să vă bag la cheltuieli exorbitante, că anu trecut, în vară, am absolvit cursurile intensive ale celei mai prestigioase şcoli de ghizi din ţară.

– Da, la fârşit, după ce ne-or da steagu’-verde, nu le facem şi noi un mic cadou, ca amintire c-au venit pe la noi? se interesă una din apropiatele directoarei.

– Da-da, propunerea Danei Andronescu mi se pare excelentă!… Am o idee: să le facem cadou câte o plasmă. Le luăm tot de la Florinel, că la magazinele lui sunt mai ieftine decât la Domo sau la Altex. O să vă comunic prin Dana cât e bucata. Banii o să mi-i dea la sfârşit. Nu vreau să mă-ncurc doar cu atât!

– Ce ziceţi dacă pentru efortu-ăsta, Consiliul de administraţie al şcolii va primi ca semn de implicare şi recunoştinţă din partea elevilor şi a părinţilor câte o plasmă? vru să ştie Dana. Nu de alta, daîn consiliu sunt numai nouă persoane.

– OK! Restu colegilor va primi doi la sută pentru ajutor. La sfârşitu anului şcolar, că tot intrăm în concediu, a concluzionat Carmen Ţibanu.

 

*

              La ora de dirigenţie,

Continuă lectura