Treziți-vă români!

de Cosmin Ștefănescu

Lingvistica si sacralitate (eseuri)

În ultimii ani, în pofida faptului că istoricii noștri nu vor nici în ruptul capului să se „trezească din somnul cel de moarte” , asistăm din ce în ce mai des la o trezire a națiunii fără precedent. Așa că istoricii și lingviștii pot să doarmă în continuare căci românii se trezesc și pun întrebări și fac săpături în librării, biblioteci, vizitează muzee din dorința de a descoperi adevărata noastră istorie peste care s-a așternut în decursul eonilor un văl de uitare.
Mulți dintre noi suntem uimiți atunci când descoperim că istoricii ne vând artefactele oriunde în lume fără ca nimeni să sesizeze acest lucru și să stopeze furtul, după care se scuză că acele artefacte ei le consideră niște falsuri… Totul, așa fără o explicație ori un studiu amănunțit. Apoi descoperim că mass-media vuiește despre vânătoarea vrăjitoarelor și despre recuperarea artefactelor din banii românilor din toate colțurile lumii (vezi episodul recuperării brățărilor dacice ori cel al tăblițelor de la Sinaia).
Domnul profesor dr. Constantin Miu, prin intermediul volumului:” Lingvistică și sacralitate”, ne poartă prin lumea cuvântului spus ori scris de la începuturi și până în prezent. Autorul, în acest volum atrage atenția și trage un semnal de alarmă, alături de alți autori dedicați adevărului, pe care domnia sa îi citează, că lingviștii noștri din motive de neînțeles au descoperit că limba noastră este o limbă de împrumut. Nu putem ști ce anume i-a determinat pe acești lingviști să conchidă în privința unor cuvinte din dicționarul limbii române că ar avea rădăcini turcice, slave ori din limba latină. Se pare că acești oameni au uitat că această limbă este vorbită pe întreg arealul acestei țări spre deosebire de țările pe care le amintesc, care au o multitudine de dialecte și limbi vorbite.
Autorul acestui volum vine cu un raport aproape balistic, aș putea spune de cuvinte și rădăcini ale cuvintelor din limba traco-geto-dacă. Ne semnalează că nu tot ce este scris în această carte trebuie absolutizat și că lingviștii ar trebui să studieze mult mai aprofundat istoria rădăcinilor unor cuvinte care din eroare ori rea-credință au fost catalogate greșit.
La citirea acestui volum descoperim o paletă largă de informații… De la rădăcinile uitate ale cuvintelor la Mihai Eminescu cu poezia :” Memento mori”, apoi ne duce în inima credințelor lumii, dorind ca în această incursiune, să descoperim perioada blanca a lui Iisus. Călătoria continuă… cei care doresc să pătrundă în această lume plină de informații vor citi cu siguranță acest volum.
07.04.2012

 

 

 

 

 

RESTITUIRI ÎN ANUL DRAGONULUI

Cercetător George Liviu Teleoacă

Anul 2012 este considerat Anul Dragonului şi, ca atare, reprezintă un foarte bun prilej spre a ne reaminti că Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptică, imaginată în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine¹, care a pângărit, prin minciună, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezintă acel semn hieroglific, născut odată cu Tradiţia Primordială, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar². Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât şi în Ţara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor naţional, chiar dacă timpul a modificat semnificaţia sa iniţială.

Pentru recuperarea semnificaţiei originare s-au imaginat explicaţii şi s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informaţie, din ultima vreme, a îngăduit acea tratare care să depăşească fisurile încercărilor de până acum. În aceste noi condiţii de documentare, căutările mele m-au condus la concordanţa deplină dintre rezultatul decriptării imaginilor, obţinut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, şi rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistică a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele două abordări conducând la una şi aceeaşi sintagmă³. Dar, această concordanţă, plasată la intersecţia a două căi de investigare, total diferite, reprezintă, chiar şi pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului că mi-a fost dat să găsesc citirea corectă şi, astfel, definitivă a multimilenarului semn.

Numită, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creată pentru a exprima sintagma Volco-Blac, şi reprezintă cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimică arhetipală.

Prin faptul că semnifică Numele Celui Prea Înalt, această hieroglifă, modelată ca un stindard, a şi devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia până în Bretania, timp de peste 2500 de ani, aşa după cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975[(scanarea este preluată din ediţia în limba franceză⁴)], la o jumătate de veac după ce V. Pârvan menţionase în Getica, prima atestare a Dragonului, găsită pe stela funerară a lui Nabkadnezar, anterioară anului 1120 î.Cr.⁵

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reuşit să pună în evidenţă echivalenţa diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum şi masiva lui prezenţă în timp şi în spaţiu, dar fără să fi ajuns la semnificaţia sa. Cercetătorii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaseră faptul esenţial că, în scena cu numărul XXIV de pe Columna lui Traian⁶, imaginea lui Jupiter şi imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod intenţionat, faţă către faţă cu o tratare plastică identică, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatră, faptul că cele două chipuri au aceeaşi semnificaţie.

Acest tandem de necontestat al echivalenţei lor, relevă, în văzul lumii întregi şi cu autoritatea impunătoare a Columnei imperiale, că şi Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul său pe măsura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman⁷. În acest fel, realizatorii şi beneficiarii Columnei au înscris, în marmură, importanta semnificaţie religioasă a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte două căi.

Dar prin larga sa răspândire, în spaţiu şi în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus şi verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazată pe analogia lingvistică teonim-toponim, utilizată frecvent de savanţii domeniului⁸, după ce a fost dezvoltată de Georges Dumézil⁹, iar rezultatele au confirmat că denumirea „Stindardul Dacic” este corectă, întrucât hieroglifa aceasta s-a născut pe pământul României şi în limba românilor, numiţi, iniţial, rămări, aşa cum ne numesc şi azi albanezii, cu această formă rotacizată, care reprezintă cea mai arhaică flexiune a indo-europenismului¹⁰, flexiune folosită cu cel puţin un mileniu înainte de fundarea Romei Antice.

În existenţa sa, multimilenară după cum o atestată figurinele umane cu cap de lup din civilizaţia Vinča¹¹ (mil.V î.Cr.), arhaica sintagmă teonimică Volco-Blac, s-a răspândit în aproape toată lumea sub forma unui mare număr de variante. Forma Velc-Velc justifică, atât numele de Velchanos, cât şi originea valahică, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul naşterii sale mistice, într-o peşteră de pe muntele Ida, odată cu debutul celebrei civilizaţii minoice, în secolul XXVII î.Cr.

Aşadar, Zeus Velchanos a pătruns în civilizaţia insulei Creta ca zeu pre-helenic, aşa după cum, tot pre-helenic a pătruns şi Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istorică pentru apariţia şi dăinuirea cuvântului „valac” în teritoriile balcanice, acolo unde, după încă două milenii şi jumătate, adică, în epoca elenistică (323-31 î.Cr.), mai continua să se desfăşoare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos¹².

Aici, trebuie menţionat faptul, că şi numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italică, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al meşterilor fierari, reclamă aceeaşi origine valahică.

Dar fertila şi bogata vale a Dunării de Jos, numită, în Cartea Cărţilor, Ţara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adică Valahia, continua să reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi şi noi valuri de valahi, numiţi în formă prescurtată ahi, respectiv ahei.

Aheii care s-au stabilit în Atica şi în Corint au venerat acelaşi mare zeu valahic al spaţiului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagmă nouă, impusă de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descendenţă fonetică V(B)→M, frecventă, mai ales, în dialectele tracice, după cum a arătat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice.

Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica şi în Corint, a lăsat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele şi arhaicul aerolit piramidal¹³, din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios şi, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendară a lui Tezeu¹⁴, vestigii care au mai putut fi văzute, şi în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenită din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariată şi statuia, în marmură albă, a lui Zeus Meilichios, comandată sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezlănţuit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate¹⁵.

Cu o existenţă îndelungată, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. până în epoca romană, a fost venerată, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes¹⁶, care reconfirmă importanţa omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evidentă într-un mare număr de teonime. Aria lor de răspândire o jalonează foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se înţelege Felicia, adică Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a văzut templul de origine al Thassianului, din insula tracică Thassos, aflată cu bogatele sale mine de aur la vărsarea în Marea Egee a râului bulgăresc Mesta¹⁷.

Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structură de consoane MLC, a apărut, în mod firesc, şi teonimul Zamolxe. Forma originară ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dacă avem în vedere faptul că Za-Molxis şi Ge-Beleisis sunt cele două nume, care au coexistat pentru una şi aceeaşi mare zeitate a geto-dacilor, după cum ţine să precizeze Herodot¹⁸. Dată fiind transformarea legică B→M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se regăseşte, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme.

Din nefericire, mai mulţi autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B→M, lăsând în urma lor numeroase polemici, care încurcă drumurile lumii spre adevărurile sale fundamentale.

Cu o neglijenţă similară, a fost citit şi numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat că iniţiala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar alţii au crezut că aceeaşi literă ar indica fonemul N, de unde şi multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat.

În fond, cele două moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se bănui că litera respectivă trebuia citită din altă perspectivă, adică din perspectiva ioniană, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a trăit Herodot, la Halicarnas, până la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilică, care coincide prin formă cu iniţiala scrisă a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian.

Citită, cel mai adesea prin fonemul Wau, litera digama reprezintă în dialectul ionian fonemul V sau B. Aşadar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se citeşte Be-Beleisis, teonim susţinut pe deplin de hidronimul Vi-Vlăsul (Βυβλεσις rostit azi Βυβασσιης)¹⁹. Pentru că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca formă prescurtată a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovedeşte a fi identic cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Faptul acesta este esenţial şi justifică pe deplin ideea că geto-daci au fost monoteişti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimică arhetipală, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot arăta fără echivoc că: „După câte ştiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. ”²⁰. Or, fără de porecle şi fără de nume, pelasgii²¹, un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu şi-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. Aşadar, aveau un singur zeu, deci erau monoteişti.

Pe temeiul faptului că, până în epoca creştină, orice conducător de neamuri era considerat Dominus et Deus, adică Stăpân şi Dumnezeu, cu înţelesul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu”, apelativ arhaic, care a făcut carieră parcurgând drumul de la înţelesul de conducător tribal pre-homeric, la cel de împărat al Imperiului Bizantin.

Urmând această raţiune, care are în vedere faptul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, conceptul de conducător a fost asociat metaforic cu ideea de Dumnezeu, dar noua denumire trebuia să aibă propria sa individualitate. În acest scop substantivul (semnificantul) referitor la conducător s-a născut prin modificarea substantivului propriu Be-Beleisis. Or, unul din  procedeele utilizate pentru a crea noi semnificanţi este anagramarea, aşa cum a fost anagramat cel de al doilea termen al sintagmei Be-Beleisis, care a devenit Be-sieleB. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs.

Pe crestele Carpaţilor, acolo unde îşi aveau sălaşul marii preoţi-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostită sonor Ba-saraB, adică apelativul originar pentru Sarabii şi Basarabii noştri. Ca dovadă că structura de consoane SLV susţine formarea denumirilor referitoare la regalitate, numele cnejilor români Seslav (1080-1090) sau Mislav (1241) şi succesorul său Seneslav (1247-1272), includ forma -slav, cu toate că documentele maghiare stipulează originea lor valahică. În jurul României, alţi regi şi sfinţi au purtat nume care conţin structura -slav, -slau sau -slaus.

În mod similar, această metaforizare de tipul Dominus et Deus poate fi extinsă la întreaga arie

indo-europeană pentru a explica formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac²², înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut²³), Volh-V (şaman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po şi episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar şi BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) … etc., referitoare la instituţia conducătorului sau la nume de conducători. Adoptate, mai ales, pentru a afirma investitura sacră a celui devenit dux sau rex, aceste nume se explică firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creată de marea civilizaţie a vlahilor [numiţi şi volsgi sau pelasgi] în legătură cu ideea de râu, râu care în matricea noastră armânească se exprimă prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz şi astăzi.

Fiindcă, spre deosebire de fiinţa umană, râul este atotputernic, atoatedătător şi etern, ca şi un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redată iniţial prin hieroglifa numită Stindardul Dacic şi ulterior Draco sau Dragon.

În legătură cu marea importanţă a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimică arhetipală Volko-Blake, vom mai arăta că primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios²⁴, care este tot un Volko, dar fără V, adică un Olkoios. Pentru alte denominaţiuni Olkoios devine Lokoios, de unde şi epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus şi Lykios pentru Apollon, mereu însoţit de corbul, a cărui unică menire, în heraldică, a fost să reprezinte culoarea neagră, culoare denumită Black în epoca arhaică, iar ulterior λυγαιος–întunecat, în limba greacă. Aşadar, în simbolistică, Volc-ul, adică Lupul, dar şi Black-ul, adică Negrul, tot pe Vlahi, zişi şi Blaki, îi reprezintă. Când vorbitorii sau scribii au renunţat, din comoditate, la prima literă au apărut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios” este şi zeul celtic Lugh²⁵, la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceeaşi unică sintagmă teonimică arhetipală, motiv pentru care a şi păstrat în reprezentarea sa negrul corb, semnul pentru Black. Dincolo de orice alte explicaţii improvizate cu naivitate, zeităţile-lup sau însoţite de culoarea neagră, îşi afirmă filiaţia lor nemijlocită cu Stindardul Dacic, numit azi şi Dragon.

Prin valorificarea critică a datelor furnizate de mitologie, continuă să apară noi reprezentări plastice ale zeităţilor însoţite de tandemul Lup-Corb, ca mod de a exprima sorgintea lor sacră, în relaţie directă cu hieroglifa dacică numită, azi, Dragon.

Cele patru imagini care urmează fac parte dintr-un şir remarcabil, care include şi reprezentările de sfinţi creştini cu cap de lup.^1,26,27.

Dar privind la cei doi corbi de pe umărul lui Odin, nu putem rezista tentaţiei de a-i reaşeza spate-n spate, pentru a arăta originea şi semnificaţiei acelui simbol numit acvila bicefală. Chiar dacă a devenit semn imperial, originea lui se referă la etnicitatea illiro-tracă, adică Blaco-Blacă, transpusă în heraldică prin cei doi corbi negri alipiţi dorsal, aşa după cum indică şi drapelul de stat al Albaniei care n-a fost niciodată o putere imperială.

Pe urmele acestor simboluri dominate de asocierile Lup-Corb sau Corb-Corb, care mai apar şi în formă simplificată, numai sub formă de Corb²⁸ sau numai sub formă de Lup sau de Câine (vezi Guinefort²⁹) se ajunge la originea valahică asumată de către toate neamurile, mai vechi sau mai noi, ale Europei, se ajunge astfel la temeiul spiritual al unităţii sale.

Aşadar, să primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Apă, a cărui moderaţie ne invită la o largă implicare pentru a recepta critic noile soluţionări, pe care nu ni le impune, ci ni le propune, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare certă: avlake (balaha, în sanscrită), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda), Walh-ala sau Volsgi (munţi în Laţiu, zişi Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).

BIBLIOGRAFIE

1.  G.L. Teleoacă, Un fals intolerabil în „Legenda aurea”, în revista electronică AGERO, rubrica Istorie,

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA- AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm

2. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002

3. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic şi falera de la Surcea, judeţul Covasna, rev. RĂDĂCINI, Nr. 11/2011

4. Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61

5. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293

6. Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule„, Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen

                                                                                       Krieges„, Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896

7. G.L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nouă, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18

8. Alexandru Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în  revista „Studii Teologice”, Seria a III-a, Nr. 1, ian.-

martie 2007, Bucureşti, p. 27-43

9.  George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 200

10.  Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22

11. M. Eliade, Dacii şi lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1980, p. 23

12.  B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16

13.  Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea II, 9(6)

14.      ibidem, Cartea  I, 37(3)

15.      ibidem, Cartea II, 20(1)

16.      ibidem, Cartea II, 1(3) şi Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974

17. Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV

18.      ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV

19. Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în ediţia Minerva, Bucureşti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591

20.      ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII

21. Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians

22. Ion Mugioiu, Elveţia 2006, Pledoarie pentru limba română,                 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm

23. Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 şi 867

24. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 220

25. Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh Z

26. Wikipedia, Zeiţe http://www.goddessmyths.com/Samovila-Yemaya.html

27. Wikipedia, Odin, Wotan,  http://en.wikipedia.org/wiki/Odin, http://saxons.etrusia.co.uk/saxons_wednesday.php,

28. Wikipedia, Mitologia corbului în http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Raven

29. Wikipedia, Holy Dog and Dog-Headed Saint, http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm

liviuteleoaca@yahoo.com

Bucureşti, 27 martie 2012

STINDARDUL DACIC

In aria etnica a geto-dacilor,  cuprinsa intre riurile Tisa, Nistru, Dunare si muntii Balcani,cu nucleul ei constituit de bazinul carpatic (1), credinta in nemurire constituie o trasatura dominanta a acestora, trasatura ce-i deosebeste de celelalte neamurin ale lumii antice. (2).

In acest sens Herodot, vorbind despre geti, precizeaza ca “ei isi spun nemuritori”  (3),  iar Diodor din Sicilia, in Biblioteca istorica, afirma ca acestia  “…se cred nemuritori”  (4). Uneori grecii privesc cu invidie pe geto-daci pentru credinta lor, asa cum rezulta din spusele lui Lucian in „Scitul sau oaspetele” (5)
Ideea de nemurire in credintele geto-dacilor este exprimata pina si de celebrul stindard pe care acestia il purtau in lupte si la ceremonii. Descrierea acestuia este realizata in conditii mai mult decit acceptabile de catre celebrul arhitect, al nu mai putin celebrei Columna lui Traian, Apolodor din Damasc. Aceasta descriere este realizata, cum altfel, pe columna inaugurata la 12 mai 113, corespunde celei realizate de Arian ,care spune: ”Insignele scitice le alcatuiesc niste balauri de marime proportionala cu aceea a prajinilor de care sunt legati.  Se fac din bucati de pinza de diferite culori cusute laolalta. Balaurii acestia au capul intregul trup – pina la coada – ca ale serpilor. Viclesugurile acestea au fost nascocite pentru ca balaurii sa apara cit mai inspaimintatori. Cind insa caii pornesc acesti balauri se  (6) umfla din pricina aerului , semanind grozav cu fiarele si suierind din pricina miscarii puternice , deoare ce aerul ii strabate cu putere. Aceste insigne nu numai ca fac placere ochiului si uimesc ,  dar folosesc chiar pentru a putea fi deosebiti cei ce dau navala si pentru ca rindurile calaretilor sa nu se incurce.” (7)

In acest context descoperirea de la Budureasa vine sa confirme  descrierea lui Arian, dovedind totodata si vechimea stindardului la  geto-daci.
Vasile Pirvan, descifrind cu rigoarea stiintifica recunoscuta , constata  ca : ”Balaurul dacic e reprezentat pe Columna Traiana cu un cap de lup  prelungit in chip de sarpe prin niste fisii de stofa , care , la bataia vintului , se unflau si formau o flamura serpentiforma orizontala.”  (8). Referindu-se la acelasi tip de lup (din stindardul dacic), Vasile Pârvan susţine că este animalul simbolic al populatiei din Carpati, dar că: ”…acest animal reprezentat totdeauna in pozitie ofensiva deci ca simbol religios de aparare , se gaseste simultan si in Caucaz” (9), mentionind ca de fapt este un element prescitic.
Analizind cea de a doua componenta a stindardului, trupul de sarpe, V. Pârvan mentioneaza ca acesta este imaginea insasi a furtunii, deci a unei divinitati ceresti si ca isi are originea in Asia Anterioara. (10)
Supunind unei cercetari mai atente acest steag,vom constata ca el exprima doua idei definitorii ale populatiei geto-dacice ; acelea de nemuritori si de razboinici. In acest context lupul ca totem specific il gasim prezent la o seri de popoare indo-europene (cimerieni ,sciti, latini s.a.).Este firesc.  Indo-europenii impartaseau o baza comuna din care provenea un sistem comun, cel putin la origini, de divinitati, credinte si de ritualuri proprii tinerilor razboinici.  Mircea Eliade ajunge la concluzia ca numele etnic al geto-dacilor deriva “…in ultima instanta ,de la epitetul ritual al unei confrerii razboinice “. El isi explica acest proces in felul urmator: ”…datorita eroismului si ferocitatii tineretului razboinic al unui trib , epitetul lor ritual –lupii-a devenit numele intregului trib “ sau ca “…epitetul ritual al unui grup de tineri imigranti , victoriosi , a fost acceptat de aborigenii invinsi si supusi ” (11). Dacii -spune Mircea Eliade – erau constienti de raportul dintre lup si razboi.
Descoperirile arheologice confirma acest lucru. Lupul constituie animalul cel mai frecvent intilnit in arta geto-dacilor. Amintim in acest sens descoperirile de la Cindresti (o fibula cu cap de lup), reprezentarea unui lup pe falera de la Surcea, sau statueta de ceramica a unui lup, descoperita la Carlomanesti. I.H. Crisan spune ca toate aceste descoperiri arheologice “ vin sa demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul in mitologia geto-dacilo, ajungind pina la al reprezenta ca stindard de lupta al lor.”  (12) De asemenea stim ca religia avea la geto-daci si rolul de liant al comunitatilor omenesti .Credinta in nemurire ii determina pe soldati sa se arunce voiosi in lupta, preferind moartea, in locul infringerii rusinoase. Este acesta si motivul pentru care, antichitatea greco-romana ii numea pe geto-daci drept nemuritori.

Un aspect cu totul interesant îl putem sesiza, dacă privim cu atenţie “silueta” munţilor Carpaţi, conturată pe harta alăturată:

-în ansamblu, munţii prefigurează acest stindard;

-capul dragonului/ lupului se află în zona Maramureş;

-trupul îl formează arcul carpatic;

-coada se află în Blacani, fapt ce dovedeşte că spiritualitatea geto-dacilor/ tracilor din Balcani e detectabilă deoparte şi de alta a Dunării.

Note bibliografice

           1 Vasile  Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucuresti 1982, p. 518;
           2 Vezi in acest sens studiile lui I. H. Crisan, Spiritualitatea geto-dacilor, Getica lui V. Pârvan, Ovidiu Popescu, Credinta geto-dacilor in nemurire element de continuitate, in Sargetia,1982-1983, p.171-178;
           3 Herodot, Istorii;
           4 Diodor din Sicilia, Biblioteca istorica;
           5 Lucian, Scitul sau Oaspetele;
           6 C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian, ilustratiile 17, 37, 38;
           7 Arian, Arta Tacticii;
           8 Vasile Pârvan, op.cit. p.293;
           9 Idem, p.294
           10 Idem, p. 295, V. Pârvan precizeaza ca nu este vorba de gindul religios al sarpelui subpamintean, ci de acela al unor demoni ai vazduhului . Vezi si  V. Pârvan, Dacia,   Editura Stiintifica, 1958, p. 60;
           11 M. Eliade, De la Zamolxis la Genghis Han, Editura Stiintifica, p.30;
           12 Romulus Vulcanescu, Mitologia romana, Editura Academiei,1985, p. 524.