EL-RAED

(după El Zorab, de George Coşbuc)

La vodă vine un arab,
cu o figură de asab.
„Eu, doamne, şeful de la SMURD,
la tine vin, ca la un surd,
ajuns astăzi nabab.

Românii toţi s-au minunat,
când SMURD-ul am înfiinţat.
Sunând la unu, unu, doi,
prin frig, prin zloată, prin noroi,
pe mulţi noi i-am salvat.

Dar unora le stau în gât,
ca un broscoi tare urât,
cum ar fi spus Ioan Oltean,
un mizerabil de curtean,
nu zic mai mult de-atât.

Se îngrozesc românii toţi,
că SMURD-ul e vizat de hoţi
şi, pupăză peste colac,
măria ta le faci pe plac
acestor mafioţi.”

Tăcu arabul Arafat,
căci vodă, prost şi îngâmfat,
sări, ca arsul, de pe tron
şi, precum ultimul poltron,
se puse pe-njurat.

„Să vii în faţa mea cutezi,
şi să acuzi, fără dovezi?
Îţi spun aşa, mai voalat,
că, de la mine, din palat,
te-arunc, de nu te vezi!

Azi, pentru mine-i un mister,
prezenţa ta în minister.
Chiar n-o fi mai găsit Emil
un pedelist cât mai umil, 
doar un arab sever?!

Tu, venetic în astă ţară,
mă faci pe mine de ocară?
Ia vezi, poate-ţi găseşti de treabă,
urgent, în ţară ta arabă
sau alta, bunăoară!

ACTUALITATEA EMINESCIANĂ

Prof. Dr. Const. MIU

La 18 decembrie 1877, apărea în Timpul (p. II) cel de-al patrulea articol din seria Icoane vechi şi icoane nouă, semnat de Eminescu, având titlul Ilustraţii administrative. Aici, se aduce în discuţie mult clamata teză a descentralizării, reluată şi îngânată, fără a fi definitivată, şi în zilele noastre, la început de secol XXI.

Mai întâi, sub lupa critică a cronicarului e pus sistemul de învăţământ – mai ales cel pre-universitar. Pe vremea când Eminescu lucra la ziar, calitatea învăţământului românesc era deficitară. Reforma iniţiată la vremea când dnii A. T. Laurian şi M. Kogălniceanu erau doar buni profesori de liceu (pe la 1840 – n. n.), ca de obicei (atunci, ca şi acum), nu a fost dusă până la capăt: existau mai puţine şcoli şi era de aşteptat ca în timp să crească sub aspect calitativ. Nu s-a întâmplat aşa nici după 30 de ani de la momentul la care se face referire: e regretabil că nu numai numărul şcolilor a crescut, dar proporţional cu acesta şi numărul semidocţilor, ba mai mult chiar, învăţătorii care ar fi trebuit să vegheze la instruirea neamului sunt ei înşişi neinstruiţi: „Afirmăm că sunt sute de învăţători cari nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să pue punct şi virgulă unde trebueşte. Nu mai pomenim de sintaxă sau ortografie, căci în privinţa aceasta e Vavilonie curată, şi fiecare crede că poate scrie cum îi place.” (p. 193). Asemănările cu starea învăţământului actual – la 140 de ani de la scrierea articolului – este evidentă! După Revoluţia din decembrie 1989, am asistat la o adevărată hemoragie de facultăţi particulare; acreditate sau nu, acestea au o puzderie de universitari semidocţi, cu lucrări fie plagiate, fie de o probitate ştiinţifică îndoielnică, iar biata limba română e siluită atât în ziare, cât şi la mai toate posturile TV, şi ele apărute ca ciupercile după ploaie! Chiar şi aşa-zisul model de scriere şi exprimare corecte – DOOM 2– lasă de dorit, autoarele justificând „norma” de cele mai multe ori că ar fi impusă de folosirea uzuală a unor cuvinte de către vorbitori!

Apoi, se arată care ar fi trebuit să fie atribuţiile unui subprefect, sub aspectul interesului economic al colectivităţii unde îşi desfăşoară activitatea, acesta fiind un simplu curier între prefectură şi primării: „Li s-au luat atribuţiile simple, pe care le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decât a scrie neortografic…” (p. 194). Politizarea economicului (atunci şi acum, „boală” veche!) este păguboasă, iar politicienii liberali habar nu au semnificaţia noţiunii de a administra: „…ar fi văzut (…) cât e de necesar ca un subprefect să ştie atâta carte cât şi un profesor de administraţie şi de economie politică şi, pe lângă acestea, îi trebue şi o deprindere cu locul în care trăeşte, pentru a şti să aplice ceea ce ştie.” (p. 195).

UNIVERSUL LECTURILOR SILVESTRIENE

Prof. Dr. Const. MIU

Aşa cum se precizează în nota explicativă, Universul lecturilor fericite(Editura Carpathia, Bucureşti, 2011) este primul volum de texte (din peste 1400), din care cititorul avizat poate urmări activitatea timp de 17 ani de cronicar literar, eseist şi istoric literar a lui Artur Silvestri. Toate aceste texte au fost publicate de către cărturar între 1972-1989 în 35 de periodice, dintre care amintim: Luceafărul (publicaţie la care a şi fost angajat ca redactor), Amfiteatru, Astra, Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Flacăra, Ramuri, România literară, Tomis, Viaţa românească.

De reţinut în primul rând faptul că Artur Silvestri era un devorator de cărţi (fie în ediţie românească, fie în ediţie franţuzească – cele mai multe), observaţiuile sale pe marginea acestora fiind pertinente, relevând pew lângă un cronicar rafinat şi un istoric literar şi estetician bine documentaţi, în egală măsură.

În cazul cronicilor de întâmpinare (incluse în acest prim volum, la care facem acum referiri), Artur Silvestri nu se rezumă doar a recenza o care sau alta, ci face o serie de conexiuni între autor şi operă, respectiv editor. Iată ce nota A. Silvestri în legătură cu publicarea unei culegeri de cuvântări ale lui G. Călinescu: „Editorul (…) a procedat corect, însoţind aceste (…) cuvântări ori articole de jurnal, cu un număr de note, care conţin indicii nu doar asupra părţilor inedite, ci şi asupra unor elemente de biografie, interioară călinesciană.” (p. 14). În alt loc, vorbind despre studiul monografic al lui Ad. Dinu Rachieru – Pe urmele lui Liviu Rebreanu –, menţionează: „Adrian Dinu Rachieru (…) face o descripţie sociologică de medii transilvane şi regăţene, literare şi politice, extrăgând de aici o reacţie cu precădere etică şi o pornire către construcţia masivă, către monumental.” (p. 90). Cronicarul intuise în această cronică legătura între autor (Ad. Dinu Rachieru), a cărui formaţie profesională e cea de sociolog, şi maniera de tratare a studiului monografic – cea sociologică.

Patriotism şi revoltă

În volumul de poeme: ”Flori de poezie”, autorul ne poartă paşii către lumea mirifică a copilăriei. Citind acest op redescoperim o lume de multă vreme uitată… efectiv, ne reîntoarcem  pe uliţele de la ţară şi regăsim amintiri pline de bucurie din acele vremuri.

Încă din primele pagini ale volumului poetul Vasile Sînzianu ne întâmpină cu voioşia şi bucuria amintirilor din copilărie  din poemul „A fi copil”: „Aş vrea să fiu din nou copil,/ Să mă trezesc fără sfială. /Să văd trandafiri în aprilie, / Trezindu-mă din amorţeală. / / Să alerg desculţ pe afară, / Iarba să-mi fie ca un covor./ Să văd fluturii cum zboară, / Legaţi de coada unui nor.”

Autorul ne dirijează paşii, gândurile, amintirile către frumosul satului românesc, către obiceiurile şi datinile străvechi care din păcate în ultimii ani tind să fie date uitării. El ne provoacă să nu uităm care ne este obârşia, izvoarele şi să păstrăm vii aceste valori inestimabile ale culturii neamului nostru, în acest fel volumul se transformă într-un manifest pentru patrimoniul ancestral care nu trebuie lăsat într-un con de umbră.

Mândria de a fi român răzbate din poemul „Ţăranul Român”: „Pe unde soarta mă va duce / La cei străini, am să le spun: / Sunt mândru şi mă jur pe cruce / Mă trag din viţă de ţăran român.”

Tonul sfătos şi prietenesc străbate ca un fior liric pe tot parcursul volumului de poezie. Tot aici descoperim îndemnuri de patriotism şi revoltă iar tematica socială o întâlnim la tot pasul. Iată un poem elocvent: “Să fim iarăşi români”: „Ne zvârcolim în viaţă / Și stăm pe cruce răstigniţi / Sărăcia ni se citeşte pe faţă / Cuie ne bat în palme ceata de parveniţi // Românii de azi, Doamne Sfinte! / Vor să intre de vii în morminte. / Ţara furată, condusă de ani buni / De derbedei politici, cu vechile minciuni”

Personal am fost fascinat de lumea veselă, tristă, prietenoasă ori revoltată din poemele mai sus amintite şi îi doresc domnului Vasile Sînzianu mult succes în viitor.

12.01.2012                                                     Cosmin  Ştefănescu

NOTA REDACŢIEI:

Dincolo de văditul accent declarativ al poeziilor de dragoste, versurile lui V. Sînzianu reţin atenţia cititorului prin nostalgia departelui, specifică celui ce are conştiinţa exilatului.

Sunt creaţii din care se poate lesne sesiza tonalitatea narativă. E vorba de acele poezii care evocă pe un ton nostalgic fie anii copilăriei şi ai adolescenţei, fie satul natal. Sub acest aspect, asemenea creaţii se apropie de aceeaşi manieră – nostalgic-narativ-confesivă, recognoscibilă în poeziile lui Ionel Echim. Numai că la acela, se poate remarca stilul sprinţar, şugubăţ, în descendenţa lui Creanga, atunci când evocă anii copilăriei.

EMINESCU la zi aniversara

GENIU PUSTIU_V_DUTU (faceţi clik aici pentru a citi colaborarea în format PDF)

NĂSCUTUL DIN FECIOARĂ

Const. MIU

Aur, smirnă şi tămâie

Magii i-au adus în dar

– Jurământul de credinţă –

Pruncului cel plin de har.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Să-L cinstim ca Împărat,

Pe născutul din Fecioară,

Doară Lui, la închinat,

Şi acum, ca-ntâia oară!

 

Stelele s-aprind cu dor,

Doar în noaptea de Crăciun

Şi vestesc la-ntreg popor

Că e Pruncul cel mai Bun.

Naşterea Domnului nostru, IISUS CRISTOS,

25 decembrie 2011

Ceai de caramel

Alexandra ANDONE – clasa a XII-a D, LTNB

Mă aştepta destul de tăcută la masa aia oribilă  şi murdară a acelui restaurant de la parterul blocului ei. Parcă era o tăcere ruptă din cer şi lăsată să se ofilească în vaza goală de pe masă şi să apese drumul nostru spre infinit. Nu credeam, la început că în mijlocul ţipătului  absurd o să fie tot ea, cea calmă, cea cu mâinile reci şi mici, mereu îndrăgostită de soare. Zâmbetul ei, asemenea unui curcubeu mecanic, acum se scufundă în umbra ochilor albaştri, ca aripile unui fluture de cerneală, ochi destui de mari încât să mă pot privi pe mine, cel gol de cuvinte, gol de fapte, cel care a devenit un simplu om ce conta doar pentru ea!

Am înaintat cu gândul că nu mă mai priveşte, dar  paşii mei  mei s-au oprit în faţa zilei de ieri, pentru că totul se rezumă la ieri:a fost ziua în care m-am născut, ieri a fost ziua în cai re te-ai născut, ieri a fost ziua în care te-am văzut şi am pus acel pariu prostesc, ieri a fost ziua în care m-am îndrăgostit de tine ,ieri… toată viaţa  mea, a ta, a noastră a rămas plantată în umbra zilei de ieri, când tu ai spus că o să pleci. Şi dacă pleci, ce? Crezi că o să îţi simt lipsa? Nu chiar… poate că mi-aş deschide ferestrele. Le voi aprinde spre ţărm şi apoi spre larg şi atunci aş putea adormi singur pe plajă, luna devenind singura mea clipă de eternitate.De fapt o să îi simt lipsa al dracului de mult… o să îmi lipsească tot soarele pe care ea îl aducea picătură cu picătură din cafeaua arsă lăsată pe masă în fiecare dimineaţă.

Se uită la mine şi începea să îmi zambească. Începusem să mă întreb de ce, dar apoi începusem să o compătimesc pentru că ştiam ce urma. Ştiam ce vroiam … sau poate nu! Şi apoi în gândul meu sinistru se plimbă doar urma trecutului, momentul când o să îi ucid fiecare părticică din zâmbet , momentul în care o să o fac să renunţe la toate  planurile de viitor. De atâtea ori mă ameninţase că pleacă, va fugi printer valuri,  va călători şi că o să viseze cu marea, iar pe mine mă va lăsa singur cu norii, cu valurile pentru că marea le-a abandonat aşa cum ea mă abandonase pe mine. Apoi eu voi înceta să mă plâng în singurătate şi mă voi duce să o caut. Mă voi îneca, voi muri în fiecare minut şi voi învia în fiecare secundă. Voi cădea în meduze de stele şi în lună de alge, mă voi zbate şi nu o voi găsi şi în final voi întâlni neantul, unde ea, o zână mă va purta pe cai de spumă. Spuma mării! M-am trezit brusc din visul meu şi am ajuns la masa aia nenorocită unde era o faţă de masă în carouri ca prima cămaşă pe care ea mi-a cumpărat-o. Ar trebui să mă obişnuiesc să vorbesc cu ea la persoana a III-a. Acum e doar o altă ea!Scrumul lăsat pe masă făcea ca atmosfera să fie sufocantă. Nu fumase ea, pentru că ea de fel nu fumează! Dar zeii cruzi, ce au stat la masa asta nenorocită şi-au lăsat urmele. Zeus a fost dur, rece iar ursitoarele au luat firul nostru din Roata Sorţii şi l-au întins prea tare până s-a rupt…s-au poate l-au întins prea puţin.Privesc masa şi iar îmi trece prin gând cum mi-ai dat cămaşa în carouri. Mi-ai lăsat-o pe pat înainte să pleci la facultate. Oh, îmi amintesc clipele alea ca şi când ar fi ieri. Iar ieri! Am zis că totul se leag de ieri.

–          Vino şi stai lângă mine…trebuie să vorbim.Crede-mă, avem ce vorbi şi…

–          Crezi că e ceva de vorbit? Crezi că mai e ceva?

O priveam, parcă, ea fiind doar un zid!Nu am putut plânge, nu am putut să o implor să rămână, chiar dacă eu îi ziceam să plece… credeam că se sfârşeşte din cauza ei şi de fapt cam asta făceam eu, nu ea! M-am încruntat brusc  apoi am zâmbit ironic. Acum vroia să vorbim? Nu crede că e cam  tarziu? Măuitam şi mai pierdut, apoi, mă aşteptam la o reacţie dură , gen dărâmat masa şi momente în care cei din jur, oameni banali, absurzi, să se uite la noi şi să spună “ Ce oameni nebuni! Dragoste cu năbădăi dom`le”. Mă aşteptam să înjure, să mă apuce de mână şi să mă zgâlţâie. Apoi să îmi spună că între noi totul e sfarşit.. între noi e doar o prăpastie pe care am încercat să o acoperim cu ziua de mâine…dar ea era acolo,iar eu, literalmente, înnebuneam. Ea a făcut ca ziua aia să pară doar o filă ştearsă din calendar, pe care aş fi dat orice numai să nu existe.

–          Uite ce e… am început stângaci iar eu, chiar dacă încercam să mă împotrivesc, cuvintele curgeau…iar eu regretam că venisem acolo! Mie,  unul mi-a ajuns. M-am săturat! Vreau totul sau nimic iar acum singura alternativă pe care mi-o oferi e nimicul. Mereu pleci sau spui că pleci..mereu îmi spui că voi rămâne cu marea sau cu cerul…

–          Bine, dar acum eu te chemasem să îţi zic despre noua mobilă de bucătărie…dar…acum că tot ai spus toate astea…ar fi mai bine să plec…

–          Desigur, ai putea face şi asta!

Un răspuns  nu mi-a putut da! Însă, în cateva secunde m-am întors. O priveam cum tăcea, cum încerca să se gândească la o scuză,să se întoarcă la mine, să mă implore!

–          Să nu uit! Ai putea face ceva?

–          Ce anume?

–          Să îţi cauţi alt petic de cer!

–          Adică…?

–          Să laşi cheia pe masă când pleci… eu vorbesc serios! Şi nu mai zâmbi, copil prost!

Nici măcar nu mă uitam la ea ca să  văd dacă ea zâmbeşte dar cu siguranţă nu făcea asta. Nici măcar o adiere de seninătate pe chipul ei nu cred că rămăsese în urma discuţiei. S-a ridicat si a plecat.

Eram acum singur într-un blestemat de restaurant de la periferia oraşului, nemaiauzind nici măcar marea, nici vântul, nici inima! Suferinţa înseamnă tăcere,  iar eu eram condamnat la tăcere! Oricum…ştiu că a plecat definitive iar acum sunt doar un alt “eu” rătăcit.

–          Doriţi ceva?  Domnişoara se întoarce? Îi comandaţi ceva?

Era o doamnă roşcată, tipic unei chelneriţe de periferie. Nu aveam chef să o văd, nu aveam chef să îi zâmbesc şi, nepăsător, i-am răspuns. Desigur, a durat cam câteva minute până m-am dezmeticit,plecarea  lui R. mă pusese rău pe gânduri.

–          Aş dori un ceai de caramel! Asta doar pentru mine. Domnişoara nu se mai întoarce dar pentru ea aş vrea să las în urmă un pahar de melodii franţuzeşti ce sunt cântate la radio!

–          Păi dacă nu se mai întoarce….de ce comandaţi pentru ea?

–          Pentru că doar aşa îmi pot satisfice ego-ul meu cel nebun de dulce-amărui!

Încetasem să îmi pun problema existenţială a suferinţei mele. Tot ce ştiam acum era că totul făcea parte dintr-un tablou dezolant, lăsat să sufere într-un cui de pe peretele unei periferii…

 

Îţi aduci aminte? Cineva spunea: ”să nu te-ncrezi în mine…” dar tu ai făcut-o!