ESEISTICA lui Adrian PĂUNESCU

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea Generaţia ’60 (Editura Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Bucureşti, 2007) este – aşa cum se menţionează pe pagina de gardă – teza de Doctorat a lui Adrian Păunescu despre creaţia poetică a trei prieteni şi colegi de generaţie literară: Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive, autorul cărţii în discuţie face referiri la principalele volume de versuri ale celor trei poeţi, încercând să evidenţieze, prin judecăţile formulate – fie ele şi subiective – rolul şi rostul celor trei creatori în istoria literaturii române contemporane.

 

1. Ideea fundamentală cu privire la poetica lui Nichita Stănescu este enunţată explicit. „…pusă în comparaţie cu realitatea literară a perioadei, estetica subînţeleasă a lui Nichita Stănescu este una polemică, una de-a dreptul protestatară, una de straşnică şi dură delimitare.” (p. 13). Polemică – da, nu însă şi protestatară. În primul caz e vorba de o polemică indirectă, mai curând în subsidiar, „opunându-se, în fond, esteticii colectivismului” şi ideologiei – realismul socialist, în vogă în acele vremuri. Nichita n-a scris poezie protestatară. Procesul politic intentat la Uniunea Scriitorilor, având ca obiect de cercetare cartea Elegiilor şi, mai cu seamă, Elegia a zecea, îi reproşa autorului încărcătura mistică.

Adrian Păunescu ar fi putut realiza un excelent eseu, pornind de la de la modificării atitudinii sale de percepţie a celui considerat artizanul necuvintelor: „În urmă cu 15-20 de ani, artizanul <<necuvintelor>> mi se părea cel mai mare poet de limbaj al secolului XX. Acum nu mi se mai pare cel mai mare poet de limbaj, dar mi se pare, în extraordinarele lui poezii aproape necunoscute (…) un mare poet existenţial.” (p. 22). De aici reiese clar viziunea subiectivă – de care vorbeam – în eseistica lui Adrian Păunescu şi care nu este specifică unei lucrări de doctorat. Prima atitudine, de acum 15-20 de ani, Păunescu şi-o motivează astfel: „Nichita a modificat limba poeziei române odată cu apariţia sa, la 1960 (…) El a avut, după părerea mea, rolul pe care l-a avut Tudor Arghezi în cealaltă perioadă (interbelică – n. n.)(…) Pe el l-a preocupat limbajul poeziei şi l-a revoluţionat ca nimeni altul (…) Un poet care consideră limbajul o dramă în sine…” (p. 49, 51). A doua atitudine – aceea de a-l considera pe Nichita un mare poet existenţial – este pusă în legătură cu tipul de tragic detectabil în lirica stănesciană: „Şi în Elegii, care sunt primele poezii tragice ale lui Nichita, Nichita reuşeşte să transfigureze tragicul (…) La el, în poezia lui de valoare, tragicul nu te face niciodată să plângi, nu te face niciodată să disperi. Este, dacă vreţi, un tragic dincolo de culmile disperării lui Cioran…” (p. 64). O admirabilă lucrare putea realiza autorul, dacă ar fi urmărit în lirica celor trei poeţi transfigurarea tragicului la Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioan Alexandru.

Fie şi pentru aceste considerente, Adrian Păunescu îl socoteşte – pe bună dreptate – pe Nichita „întâiul clasic al literaturii noastre poetice de după Tudor Arghezi.” (p. 51). Tot astfel, într-un eseu despre desacralizarea sacrului în volumul Apă vie, apă moartă (1987), argumentam ideea că Marin Sorescu tinde spre clasicizare.

 

2. Cu volumul Singur printre poeţi (1964) începea – aşa cum opinează Adrian Păunescu „o teribilă operă de democratizare a lirismului”, pe care Marin Sorescu o iniţia, având la bază ironia, paradoxul şi absurdul – trei coordonate fundamentale pentru lirismul său.

La doar câţiva ani de la apariţia volumului Poeme (1965), Sorescu intra în manualele de liceu, cu o capodoperă – Trebuiau să poarte un nume, poem (mărturiseşte eseistul) citit mai întâi în cenaclul condus de Eugen Barbu (mentorul Generaţiei ’60) şi care a fost înlocuit cu poezia Muzeul satului, pentru că acolo Sorescu strecurase câteva „şopârle”. Păunescu regretă că până la moartea lui Sorescu (în 1996), acela nu a mai avut răgazul să îndrepte textul mutilat de cenzura comunisă: „Cenzura a tăiat câteva cuvinte din acest text divin şi iată că finalul urgent al vieţii lui Sorescu (…) nu i-a permis răgazul de a restabili dreptatea textului său, mai ales în zona versului  <<şi a altor ţări româneşti>>, după înşiruirea <<Munţii Moldovei şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei>>. Ce ţări româneşti îi mai năzăreau lui Sorescu prin versuri atunci şi cu cine se mai băteau românii, în afară de tătari, de huni, de leşi şi turci? Unde ar fi dispărut din istorie la presiunea cenzurii, ruşii? Şi cine scria în cirilică?” (p. 107). Desigur, aluzia la alte ţări româneşti era străvezie: Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de „fraţii noştri” ruşi – cei care au adus comunismul pe tancurile de la Kremlin.

Un gest absolut admirabil făcut

Continuă lectura

ELEMENTE PEISAGISTE

în poeziile

Malul Siretului şi Lunca din Mirceşti


Prof. Dr. Const. MIU

Ambele poezii sunt pasteluri şi surprind cu mijloacele poeticului elemente peisagiste definitorii pentru un topos considerat „rai frumos al ţării” – Lunca din Mirceşti, respectiv malul Siretului.

În fiecare din cele două pasteluri, poetul se comportă ca spectator, redând fidel secvenţe pline de mişcare ale unui „tablou din natură”. În primele două versuri ale strofei a doua a poeziei Malul Siretului, sesizăm trei verbe care defdinesc acest statut al poetului – privitor: „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde/ Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde…” (s. n.).

„Spectacolul” la care asistă poetul – privitor este redat în ambele creaţii cu ajutorul imaginilor vizuale şi auditive, un rol important în acest sens avându-l verbele la indicativ prezent, sugerându-se astfel o mişcare continuă, ce se desfăşoară sub ochii privitorului, atent la detalii: „Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde. / Sub verdeaţa drăgălaşă dispar crengile pe rând/ Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând/  (…) // Tot ce simte şi visează – fiară, pasăre sau plantă/ În căldura primăverii naşte, saltă, zboară, cântă./ Omul îşi îndreaptă pasul către desul stejăriş/ Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş”  (s. n.) – în Lunca din Mirceşti – şi „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde/ Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde, / Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.”   (s. n.) – în Malul Siretului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Atenţia la detalii este marcată prin utilizarea enumeraţiilor, în ambele pasaje citate. Cele patru verbe de mişcare din fragmentul poeziei Lunca din Mirceşti relevă etapele/ momentele parcurse de „tot ce simte şi visează – fiară, pasăre sau plantă” şi om, pentru atingerea ARMONIA. În stropfa a cincia a poeziei mai sus amintite, cele două coordonate ale temporalităţii spirituale – timpul renvierii şi timpul rennoirii – includ trei componente esenţiale pentru armonizarea fiinţelor cu natura: „Este timpul renvierii, este timpul rennoirii/ Şi-a sperării zâmbitoare, şi-a plăcerii şi-a iubirii.” –   s. n.

Atenţia la detaliile unei naturi în plină mişcare şi transformare este reliefată şi prin repetarea în poziţie iniţială de vers a lui cum şi când, sugerându-se prin focalizarea privirii uimirea şi surprinderea privitorului în faţa „spectacolului”: „Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos, / Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos/ (…)// Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprinteoară, / Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor, / Bătând apa-ntunecată de un nor trecător” – s. n. (Malul Siretului).

În poezia din care tocmai am citat, registrul climateric – în prima strofă – este unul care conturează cadrul natural de sorginte fabuloasă, propice manifestării „protagonistului” văzut ca un animal de basm, hiperbolizat: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică/ Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. / Râul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur/ Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.” – s. n.

Toate elementele peisagiste pe care le-am surprins în cele două poezii relevă atmosfera de mişcare, lumină şi culoare a unui topos – lunca din Mirceşti – în anotimpul regenerării explozive a naturii, poetul comportându-se ca un pictor impresionist, ce redă fidel, prin detalii, armonizarea naturii cu întreaga suflare.

 


SCRISOARE CĂTRE TRECUT

Carmen RADU

Rămas bun, trecutule!

Să revii doar când nu mă mai doare.

Pentru azi, doar atât de bine.

Încerc cu indiferenţă să-ti scriu… eu, care am făcut parte din tine.

Iubitul meu trecut,

Să nu crezi că îţi scriu pentru că nu am cui altcuiva să mă adresez. Sunt oameni cărora le-ar fi drag să mă audă.

De ce nu le scriu lor ?

De ce nu scriu Vieţii ?

Nu scriu Destinului, pentru că uneori trage de sfori înaintea mea…

Nu scriu Sufletului pereche, nu Viitorului, pentru că vreau să-mi lase încrederea şi speranţa în ele…

Nu Iubirii, pentru că este cea mai înşelătoare, cea mai năucitoare entitate din univers…

Nu lui Făt-Frumos, pentru că am crescut mare, prea mare, ca să mai cred în poveşti şi minciunele…

Nu Norocului- pentru că am observat că este fustangiu şi că se ţine scai mai mult după alţii…

Nu Zeului care aduce bani pentru că aduce cu el şi invidia şi meschinăria şi răutatea…

 

 

 

Îţi scriu ţie, dragă trecut, şi să nu te aştepţi să-ţi scriu cuvintele frumoase cu care te obişnuisem. Iţi scriu copilăreşte şi poate de aceea îţi poate părea absurd. Am puterea să te aud şi te-aş ruga să-ţi reţii comentariile răutăcioase : „La vârsta ta…”

Dar tu m-ai apropiat de vârstă, tu m-ai îmbătrânit, tu mi-ai dat lacrimi, tu mi-ai aşezat în inimă şi deznădejdea, dar şi speranţa…tu m-ai maturizat… şi acum încerc să-ţi arăt cum sunt, cum nu eram. Tânără, plină ochi de viaţă, de nădejde în oameni…

Îţi port pică şi să ştii că n-am uitat tot ce mi-ai promis şi ai lăsat să se ducă în vânt, pe ape şi-n pământ…

Dacă tu păstrezi ceva amintiri laolaltă cu regrete, în viaţa ta să numai faci rău şi altora, să

numai arunci cu deznădejde şi amăgire în stânga şi-n dreapta.

Lasă-i să te cinstească dacă le-ai fost drag şi bun…

Lasă-i să te blesteme dacă le-ai fost urât şi trist…

Dacă i-ai făcut să-i doară şi să-şi poarte durerea şi în viitor, lasă-i… lasă-i să te lase în urmă !

Să-i crezi şi să-i ierţi când îţi spun că nu vor să-ţi dea drumul, că nici ei nu mai ştiu ce spun…

Să nu crezi cumva că stau toată ziua să întorc filele tale… am pus doar semn filelor cu linişte, cu zâmbet… unele foşnesc prea greu şi miros tare a frunze putrede şi pământ, de se fac pulbere în soare… Pe astea, dragule, păstrează-le tu ! Restul îmi rămân mie.

Eu…


În noaptea…

Hülya Curtamet

Clasa a XI-a A (LTNB)

În noaptea amară

Sunete de vioară

Simt că mă-nfioară.

Sufletul imi arde,

Inima mi se usucă.

Tăcere…

Ascult în taină

Cum corzile viorii

Se rup una câte una.

Îmi rămâne

doar amintirea

Cântecului nostru.

Dans la nuit amère

Des sons de violon

Me font frissonner.

Mon âme est en flamme,

Et mon coeur seche.

Lentement… silence.

J’écoute en secret

Les cordes du violon

Qui bisent une à une .

Seule la mémorie

de notre chanson

Reste dans mon âme!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Inocenţa

Gânduri măiestre

Zboară spre cer.

Misterul acoperă ţinutul.

Inocenţă,

Lacrimi în ochi,

Sentimente.

Plutim în entuziasm,

În speranţă,

În credinţă.

Tristeţea îşi face cuib

În sufletul rătăcit.

Inocenţa se evaporă.


Aşteptare

Lavinia-Alina Presadă

(clasa a XI-a A)

Chin şi lacrimi amare

susur de negru,

iar cerul plumburiu

îmi desenează sicriul!

Ca-n fiecare zi

mai dau o pagină şi desenez

aşteptarea!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Delirul

Ea-şi caută delirul

Si picăturile de dor vorbesc.

Un iris verde

îi înconjoară gândul

Si gene lungi si buze dulci,

iar EL,

esenţa vieţii ei

s-a dus…

Elemente peisagiste

în poeziile

“Malul Siretului” şi “Lunca din Mirceşti”

Elena GRIGORE – XI A (LTNB)


Poeziile “Malul Siretului” şi “Lunca din Mirceşti” sunt două pasteluri scrise de Vasile Alecsandri care fac referire la zona apropiată Mirceştiului, loc mirific ce l-a inspirat pe acesta pentru multe dintre creaţiile sale.

În ambele poezii sunt prezentate peisaje de primavară. În primul vers al pastelului “Lunca din Mirceşti”: “Bate vânt de primavară şi pe muguri îi deschide;” verbul “a deschide” induce ideea de un nou început. Întreaga natură renaşte o data cu apariţia mugurilor. Mugurii au semnificaţia copilului nou-născut, care atunci când vine pe lume schimbă viaţa întregii familii. Aici familia este reprezentată de natură.

Toate elementele naturii sunt în perfectă armonie. Această idee se conturează în strofa a treia a poeziei “Maul Siretului”: “Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,/ Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,/ Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,/ Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.” şi în strofele a opta şi a noua ale poeziei “Lunca din Mirceşti” :“O pătrunzătoare şoaptă umple lunca, se ridică./ Ascultaţi!… stejarul mare grăieşte cu iarba mică,/ Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor./ Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.// Şi stejarul zice ierbei: „Mult eşti vie şi gingaşă!”/ Fluturaşul zice florie: „Mult eşti mie drăgălaşă!”/ Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;/ Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.” Stejarul, element ce întruchipează înţelepciunea şi bătrâneţea, “grăieşte cu iarba mică”, iarba fiind un simbol al tinereţii, inocenţei şi frăgezimii, fapt ce întăreşte idea de comuniune între elementele naturii.

Omul este iniţial un spectator în pastelul “Malul Siretului”, îşi face simţită prezenţa în strofa a doua “Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde/ Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,”. Spectacolul începe în strofa a treia unde “salcia pletoasă” poate fi comparată cu o cortină. În “Lunca din Mirceşti” strofa a patra: “El se duce după visuri; inima lui creşte plină/ De o sacră melodie, melancolică, divină,/ De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător/ Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de amor.”  este prezentată reacţia spectatorului, o reacţie asemănătoare cu a celui din “Malul Siretului”: “Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald/ Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.”  Peisajul primăvăratic îi distrage atenţia şi îl poartă într-o lume de basm.

Tablourile de primăvară se încheie cu o concluzie din partea eului liric. Acesta dă frâu liber sentimentelor şi rămâne pierdut în lumea necuvântătoarelor. În pastelul “Malul Siretului” eul este subiectiv şi prezintă atitudinea lui faţă de cele întâmplate în natură: “Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale./ Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald/ Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.” În poezia “Lunca din Mirceşti” eul liric este obiectiv şi prezintă sentimentele trăite de “călători”: “Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,/ Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată./ Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi,/ Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi.// Şi-i încântă, şi-i îmbată, şi-i aduce la uitare/ Prin o magică plăcere de parfum şi de cântare,/ Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,/ Tot şopteşte de iubire în frumoasa luna mai!”

 

Mai mult decât mine

Anca MORARU

Am inhalat mirosul norilor

În ploaia ce se scurge peste noi

Cu ochii închişi pot vedea

Marea din sufletul tău.

Nu mi-ai cules flori,

Iar Luna tot acolo e

Căci ochii tăi reflectă

Mai mult decât aş fi sperat.

Am spulberat neliniştea din cer

c-o singură bătaie de inimă,

Am poruncit Lunii să adoarmă

şi stelelor să plece spre alte galaxii

E atâta lumină în jur,

când tu eşti chiar aici.

Poveste de iubire

Pe valuri de gheaţă, purtate sunt

Orele ce se-adună-n culori,

Vânând fericirea clipelor cu tine.

Efemeră e clipa când iubeşti,

Sub cerul înstelat, nu eşti nemuritor.

Târziu în noapte, gheaţa va slăbi

E ora când îngerii nu dorm.

De veghe stau regretele că ai iubit

Enorm… un simplu trup fără de suflet.

Iubirea lui părea pierdută-n rai, dar

Umbrele din voi se-aprind în iad

Binecuvântaţi nu sunteţi azi,

Încet, castelul de zăpadă se topeşte

Razele luminii au încetat în noapte,

E ora când îngerii nu dorm.

Dedicaţie

Te port în suflet

Nelipsit eşti din orice

bătaie de inimă de-a mea,

Prin sânge pulsează a viaţă

Atingerile trupului tău

Pe retină, s-a imprimat

lumina ochilor tăi.

Sunt două trupuri în mine

Al tău şi al meu,

Există un singur suflet în mine

Noi doi la unison.