TALISMANUL

Const. MIU

 

 

                       Scoica inimii te cere

Perlă plânsă numai mie.

Asta este a ei vrere:

Singura comoară vie.

 

Cu aşa mărgăritar

Nopţile şirag le-agăţ,

Inventând un  calendar

Pentru-al inimii răsfăţ.

 

Eşti pe viaţă  talisman

Norocos chiar şi în moarte,

Ca să mă scoţi la liman;

                  Doar aşa să te am parte.

METAFORA IROSIRII/ RISIPIRII

la Blaga şi Arghezi

Prof. Dr. Const. MIU

 

      E un truism faptul că lirica poeţilor români moderni are ecouri eminesciene. Este şi cazul liricii lui Blaga şi Arghezi.

Ilustrative sunt poeziile Risipei se dedă Florarul (L. Blaga) şi Târziu de toamnă (T. Arghezi).

De observat faptul că cele două creaţii au scenariul erotic de sorginte eminesciană, cu accente simboliste, în privinţa atmosferei.

Dacă la Blaga irosirea/ risipirea este expresia prea plinului sufletelor celor doi îndrăgostiţi, la Arghezi parcul devastat în luna lui brumar este dublul vegetal pentru vidul sufletesc al eroului liric.

Pentru eroul liric blagian, clipele de iubire adevărată înseamnă „această întâmplare simplă”, de care cei doi parteneri îşi vor aminti „cândva târziu”. O asemenea poveste de dragoste rememorată are, desigur, şi un micro-topos – „…această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.

În primele două strofe ale poeziei lui Arghezi, decorul bacovian relevă nu numai golul sufletesc, ci şi sau mai ales „boala” unui spirit însingurat: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi, / Învăluit în somnul funerar/ (…) // Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani, / Întunecat în adâncimi un lac e-ntins: / Şi sângele, din vii şi din castani, / Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.” Dacă  la Eminescu, în poezia Lacul, toposul era unul în sărbătoare („Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”), la Arghezi, acelaşi topos, prin personificare („întunecat”) şi cromatică („…sângele din vii şi din castani/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins”), anticipează „boala” marelui singuratic.

    Ca în erotica eminesciană, în următoarele două strofe ale poeziei Risipei se deda Florarul este pusă în evidenţă relaţia osmotică natură – cuplu erotic. „Jarul” vegetalului – polenul – care „Pe umeri cade-ne şi-n gene” sacralizează erosul, într-o risipire dorită de cei doi îndrăgostiţi. Trăirea augmentativă a dragostei este vizualizată de către poet prin intermediul galbenelor troiene. O asemenea imagine iterativă a sacralizării erosului prin intermediul vegetalului am întâlnit-o şi la Eminescu, în poezia Dorinţa. Acolo, reluarea imaginii căderii florilor de tei – într-o perpetuă cădere – conferă sacralitate scenariului erotic, prin convertirea erosului în mit: „Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr, înfiorate, / Or să-ţi cadă flori de tei.”

Partea mediană a poeziei lui Arghezi dezvoltă metaforic ideea unei iubiri neconcretizate. De aici şi chipul unui eu liric bântuit de tristeţe, precum şi imaginea unui topos – „spital de întristare” – prima imagine anticipativă a unui spaţiu carceră ce predispune la înstrăinare şi expiere afectivă: „Tristeţea mea străvede printre arbori zarea, / (…) // Spital de întristare de căinţă, / În care-ţi plângi iubirea neîntâmplată/ Şi-şi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negaţia totală din ultimul vers citat relevă indirect postura de damnat la singurătate şi neîmplinire în iubire a eroului liric.

În poezia Risipei se deda Florarul, prin reluarea identică, sub formă de refren (în manieră bacoviană), a strofei întâi, poetul accentuează importanţa rememorării în plan erotic, cuplul fiind imaginat androginic: „Ne-om aminti cândva târziu/ de-această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă” (s. n.).

     Finalul celor două poezii aduse în discuţie este asemănător, prin tonul elegiac. Ultima strofă a poeziei lui Blaga este construită pe antinomia reverie/ realitate. Prin puterea de trăire a visului de dragoste, cuplul erotic poate zămisli păduri – topos de sorginte eminesciană, ca spaţiu ideal pentru desfăşurarea scenariului erotic. Registrul verbal al ultimelor două versuri – condiţionalul şi conjunctivul, ambele ipotetice („ar putea să fie”), precum şi viitorul, acesta apărând într-o negaţie totală („niciodată nu vor fi”) – accentuează această antiteză; „Visând întrezărim prin doruri –/ latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”. La Arghezi, „murmurul parcului” (din ultima strofă a poeziei Târziu de toamnă) are valoarea unui prohod al naturii, pentru sufletul nepereche. Imaginea făpturii rămase neîntâlnită anticipează, în oglindă, sufletul eroului liric ajuns –prin irosirea aşteptării – ca într-o carceră, sub scoria sine-lui. „Pe când murmurul parcului se roagă/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă”.e tei.// (…) Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri…/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”.

 

Avem nevoie…

CARMEN RADU

 

… şi chiar dacă suntem adulţi avem nevoie de poveste…

 

Povestea

Unii încă o caută, alţii o trăiesc.

Unii o justifică, alţii o simt.

Povestea este zborul zâmbetului meu atunci când îl întâlneşte pe al tău.
Poveste e atunci când tu-mi oferi prilejul de-a oferi.
Poveste este atunci când subteranele mele devin înălţimi în prezenţa ta.

             Povestea este spaţiul acelui împreună pe care eu, tu şi ei îl creăm în fiecare zi.

            Ceea ce simţim este simplul fapt că a fi om înseamnă a fi înlăuntrul unei poveşti frumoase…

             Povestea este locul geometric afectiv în care umanitatea noastră înfloreşte caişii în miez de crivăţ…

            Oamenii din afara poveştilor zâmbesc mai rar şi sunt mai trişti…sunt cei care îmbătrânesc de tineri…

            Cei care îmbătrânesc prea repede sunt cei care au luat în braţe concluziile pe care ceilalţi le-au pus în ei, .
            Cei care îmbătrânesc prea repede sunt oamenii care şi-au uitat propriile întrebări… sau poate cei care se mulţumesc cu o frântură de poveste… cu rezumatul rezumatului…

            Oamenii din afara poveştilor sunt oamenii singuri care bântuie poveştile celorlalţi.

            Oamenii fără poveşti devin note de subsol pentru oamenii care au poveşti… şi nu că n-ar fi interesante notele de subsol!… dar îţi îngreunează drumul în lectură… sau… te ajută să-ţi îmbunătăţeşti propria poveste…
             Nepovestea ta crează distanţa dintre povestea mea şi dorul tău de poveste.

             Universul este dansul poveştilor acelora care au avut curajul să iubească.

             Poveştile sunt create de oamenii care au curajul să dăruiască, iar lumea este susţinută de capacitatea noastră de a dărui.
             Poveştile sunt create în locul în care deschiderea ta către lume îşi riscă forma cea mai sinceră.

             Uneori uit drumul către poveste, uneori plâng, iar alteori, când mi-e sufletul greu de ninsoare, drumul spre poveste mi se pare prea lung…  dar am văzut că dacă am răbdare cu mine, pot reveni parte în povestea mea.

O dată ce am ştiut să iubesc şi să dăruiesc, povestea  nu mă uită, mă caută şi-mi aduce aminte cine sunt, cine eşti… cine suntem…

 

            Notă: Povestea de mai sus este desfăşurarea tuturor gândurilor, urărilor specifice acestei perioade, iar melodia este în sine o poveste. Orice asemănare cu realitatea ta se cheamă coincidenţă…

Scrisori de DRAGOBETE

Hulya CURTAMET (clasa a XI-a A LTNB)

Către inima ta… Mi-aş dori, măcar acum să poţi înţelege suferinţa, dar în acelaşi timp, dragostea, dragostea mea pentru tine. Şi de ce suferinţă? Suferinţă, pentru că tânjesc dupa tine, si tu nu ştii. Sau poate ca ştii, dar ma lasi să sufăr si să suspin atunci când mirosul tău îmi pătrude până în suflet, atunci când te apropii, te apropii, dar nu ajungi până la mine. Iar eu aştept, aştept cu gândul că într-o zi vei fi lânga mine, iar aceste gânduri scrise pe o hartie, o hartie plină de lacrimi si de durere vor fi atunci doar o simplă amintire. Dă-mi aripi, unge-mi sufletul neamângâiat cu privirea ta pătrunzatoare, cu surâsul tău divin si cu blândeţea ascunsă în oceanul inimii tale. Iubirea pentru tine îmi da viaţă şi mă face sa fiu mai bună, mai frumoasă, mai intelegătoare, dar dacă mi-ai dărui si tu iubire m-aş simti cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai intelegătoare.

Iubitul meu,

Iar.. cuvintele-mi curg pe coala alba si nu se mai opresc, de fiecare data, gandindu-ma la NOI. Iubitule, incep sa ma indragostesc de tine sau poate ca deja te iubesc, caci teama de a nu te pierde isi face cuib in sufletul meu. Ar trebui sa nu astern aceste cuvinte pe foaie, pentru ca magia se poate termina si nu-mi doresc… In bratele tale sunt in timp si in afara timpului, uneori simt ca suntem o inima imensa care bate ca sursa primordiala a tuturor universelor. Inima mea este o mare involburata, inima ta un cer senin….Iti mai amintesti?… eram in bratele tale, leganate de apele scateietoare ale ochilor tai ametiti care imi aduceau bucurie,imi alinau suferintele, imi faceau trupul sa tremure, inima sa pulseze cu acceleratie, iar sufletul mi-l gasesti in ceruri…. Nimeni nu stie ca TU, esti totul pentru mine, esti intreaga mea lume. Iubesc acel infinit care ma leaga de tine, iubesc acel tot prin care tu traiesti…

Cu drag, a ta iubire, Carmen!

Gabi LIPAN – clasa a XI-a A

Unde ar fi locul nostru daca ar putea fi oriunde? Am trai undeva pe o plaja, intr-un loc uitat de lume, intr-o casa frumoasa… pe o insula pustie poate. Deja te vad in leaganul de pe veranda bucurandu-te de briza marii. Esti frumoasa. Parul tau se lasa usor purtat de vant iar soarele arzator da ochilor tai sclipiri de aur. Ma vezi cand ma apropii si imi zambesti. Abia asteptam sa ajung din nou la tine, la locul nostru! Sa fim doar noi doi, nisipul si valurile marii. Ce n-as da sa fiu acolo acum! …Pe banca de pe veranda noastra, sa vad asfintitul, sa ma bucur de mirosul sarat al apei si de cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu, tu… Acum ca ma gandesc, nu am nevoie nici de plaja, nici de leaganul de pe veranda si nici de asfintit. Am nevoie de tine pentru ca locul meu e langa tine!

Mariana VASILE – XI A (LTNB)

Am rupt prea multe foi încercând să găsesc un început bun. Mă tot gândesc şi îmi spun că o privire caldă şi un sărut dulce ar contura mai bine sentimentele pentru tine decât o face o mână de cuvinte. Îţi voi scrie doar ceea ce inima îmi şopteşte. Am doi îngeri ce imi poartă paşii spre fericire ziua şi îmi veghează somnul noaptea. Unul dintre ei eşti tu, singurul ce îmi poate da aripi, purtându-mă peste tot şi toate, în propria noastră lume, la izvorul dragostei noastre. Ţi-am văzut dezamăgirea de pe chip când ţi-am spus cât de repede şi uşor îmi alungă cele mai negre gânduri o rază de soare. Ţi-am spus că e cel mai bun tratament pentru tristeţea mea. Iar tu…m-ai crezut!…Copil naiv!Dacă te-ai uita în oglindă, ai vedea două lumini calde, arzătoare, şi două buze fine ce se arcuiesc perfect, cuceritor. Acestea sunt defapt cele ce mă salvează, zi de zi, de la uitare. Ştii cum? Mă încălzeşti din interior, în sens invers Soarelui. Începi de la inimă, eu însămi radiind, putând să încălzesc şi să luminez la rândul meu. Mă transformi în soare, o stea solitară şi rece e capabilă acum să dea căldură, iar pentru asta îţi mulţumesc. Ai devenit călăuza mea prin întuneric, prietenul ce mă însoţeşte prin momente frumoase sau grele ţinându-mă de mână, camarad de război, aducător de zâmbete şi lacrimi, scut împotriva răului. Şi te iubesc. Pentru că mă încălzeşti, mă alinţi, mă faci să râd, mă sprijini, mă urmezi, mă accepţi, mă înţelegi. Cel mai important totuşi, te iubesc pentru că mă iubeşti. Iar melodia spune aşa:” Poţi să-mi iei tot ce am mai scump pe lume”…Poţi! Ţi-aş da tot în dar: gândurile, amintirile, dorinţele, sufletul meu. Dar te rog nu-mi lua ceva… « Să nu-mi iei niciodată dragostea! »

Elena GRIGORE – clasa a XI-a A

Să încep cu dragul meu nu îşi are rostul. Acum prea multe nu mai pot să spun. Cândva eram persoana care te întelegea. Tu..cine erai tu? Erai acel cineva care mă asculta târziu în noapte sau dis de dimineaţă. Erai persoana care îmi inspira buna dispoziţie în fiecare zi. Erai băiatul care mă înţelegea şi care îmi dăruia un zâmbet cu fiecare cuvânt. Eram eu şi tu, două suflete. Ne minunam pentru fiecare stea şi timpul se oprea în loc pentru noi atunci când eram împreuna. Ştiam ce gândim fără a şopti un cuvânt. Ne-am spus tot ce aveam de spus în linişte şi ne-am bucurat de fiecare clipă pe care am petrecut-o amandoi în tot acest timp. Dar acum că s-a terminat mai am de spus doar atât. Nu am pierdut nimic, ba chiar am câştigat foarte mult. Am câştigat două luni minunate alături de tine, două luni în care ne-am dăruit unul altuia toţi picurii de suflet pe care îi aveam. Acum am rămas cu cel mai frumos rezumat al unei mici poveşti din viaţa noastră, pentru care îţi multumesc. Mă bucur că am te-am avut lânga mine şi că am fost lângă tine cât de mult am putut. Dar pentru că…nu mai avem nimic frumos de spus şi nici nu mai puteam primi nimic de la tine am încheiat aici un alt capitol din vietile noastre.

Draga mea,

În fiecare zi mă trezesc iluminat de dragostea pe care ţi-o port, fiecare zi îmi pare mai bună, mai frumoasă pentru că tu exişti. Ce poate fi mai frumos decât o zi cu tine? O viaţă întreagă alături de tine? Pare un vis dar e realitate, ne iubim prea mult, nimic nu ne desparte. Te iubesc la fel de mult cum ziua iubeşte soarele, cum noaptea iubeşte luna şi florile lumina. Fără tine rătăcesc la întâmplare şi toate cărările vieţii îmi sunt pustii, de aceea Dumnezeu înainte de a crea dragostea, te-a creat pe tine, apoi dragostea ca să îti fie dăruită. Dupa toate astea m-a creat pe mine să ti-o pot dărui. Iubirea pe care ţi-o port îmi dă aripi să visez şi să plutesc deasupra norilor. Te iubesc şi te voi iubi mereu!

Cu drag, al tău iubit, ALEN

Valentin DIMCIA – clasa a XI-a A – LTNB

Simt condeiul rece-n mână

Ca o adiere a vântului de vară,

Vreau ca totul vis să nu pară

Iubirea mea, stăpână.

Stau şi privesc nepăsător

La clipele ce trec în van,

Par un pudic visător

Ce te aşteaptă în chervan.

Trec nopţile şi tot aştept

Ca să te simt din nou la piept,

Să fim împreună amândoi

La începutul erei noi.

Aş vrea să fugim oriunde şi nicăieri

Să fim aşa cum eram şi ieri,

Unul de altul îndrăgostiţi,

Unul altuia sortiţi.

Am sperat a nu fi vis,

Dar ochii mi s-au deschis.

A fost un dor ucigător

Ce-a părut înşelător.

Anamaria MUŢU – clasa a XI-a A

Daca ai sti cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii iti vor topi dorul, atunci stii ce inseamna sa speri zadarnic. Ultima urma de speranta mi-a fost stearsa de amintirea ultimului tau sarut pe care il simt cand ma gandesc la tine, la noi. Dar doare cand realizez ca nici maine nu va fi altfel. Doare cand realizez ca drumul va fi mai greu maine iar tu nu vei fi aici sa imi alini durerea cum numai imbratisarile si mangaierile tale o pot face. Mi-e greu…mi-e greu sa vad cum orele trec prea greu, iar ziua in care o sa te revad se apropie, dar totusi e prea departe. Tu, dorul de tine si iubirea pentru tine mariti din ce in ce mai mult golul din sufletul meu. De ce am un gol in suflet? Pentru ca esti departe, pentru ca imi lipsesc privirea si zambetul tau cu fiecare secunda mai mult, pentru ca nu e usor sa nu te vad o zi, pentru ca m-am saturat de lacrimi varsate in miez de noapte, pentru ca imi e dor! Dorul asta e ca o scara, pe care urc mereu dar in varful careia ajung cu greu. Dar stiu ca efortul meu nu este zadarnic. De ce? Gandul ca ajung la tine ma tine tare si nu exista nimic care ma poate dobori. Nici grija, nici indoiala, nici neincrederea, deoarece gandul la tine spulbera tot. Cu greu o sa adorm in seara asta…stii de ce? Doar o secunda m-am gandit cum ar fi sa te pierd si de atunci lacrimile mele nu s-au mai oprit. E cel mai mare cosmar al meu, pentru ca nu-mi imaginez cum viata mea a avut rost pana sa te vad, sa te cunosc, sa te iubesc! Mi-e greu sa ma gandesc ca esti departe, ca maine o sa ma trezesc si acei kilometrii vor fi tot acolo asteaptandu-ma sa-i parcurg. Daca as putea sa fac asta zilnic, as face-o…dar e greu! Si stii ce e si mai greu? Sa traiesc zilnic cu dorinta de a te strange in brate. Dar e doar o speranta. Speranta care imi bucura sufletul dar si il strapunge in acelasi timp. Daca mi s-ar putea indeplini acum o dorinta, nu mi.as dori sa te vad in fiecare zi, pentru ca ar fi zadarnic. Mi.as dori ca dorul sa nu mai fie asa amar…sa pot sa ma gandesc la tine, la felul cum ma strangi in brate si cum imi vorbesti fara ca ochii sa mi se umple de lacrimi. As putea sa gust toate momentele petrecute cu tine si sa nu ma mai satur de clipele de asteptare… Inchide-mi ochii, ia-ma de mana si ajuta-ma sa ajung la tine! Stiu ca acolo o sa ma simt protejata pentru ca bratele tale stiu sa ma cuprinda cand mi-e greu, sa-mi stearga lacrimile cand mi-e dor si sa-mi mangaie sufletul cand nu esti aproape. Vino si umple-mi sufletul ! Pune in el profunzimea ochilor , stralucirea zambetului, tandretea si mangaierile! Nu uita de toate amintirile impreuna si de eternul „te iubesc” pe care nu ma satur sa.l aud de 365 de zile incoace.

Alexandru FRÎNCU cls. a XI-a A

Cel mai bun inceput ar fi un sincer „Te iubesc”, dar oare am acest sentiment , oare stiu a iubi ? In imaginatia mea iubirea este sentimentul perfect, fara durere, plin de speranta si de dorinta, insa speranta mea nu este prea mare, durerea isi face aparitia iar dorinta devine arzatoare. Poate ca iubirea nu inseamna acest lucru, poate ca sunt confuz din cauza ei. Atunci cand iti vad chipul bland si zambitor, inima incepe sa bata cu o viteza ametitoare, mainile-mi ingheata iar capul simte aerul curat al norilor. Poate asta inseamna ca iubesc. poate esti doar o slabiciune a mea dar prefer sa cred ca intr-o zi va fi totul limpede si marea mea confuzie se va transforma intr-o mare de iubire.

Draga mea,

Nu imi place sa incep de fiecare data la fel … eu simt ca dragobetele este inca o sarbatoare in care pot sa stau cu tine , sa ne tinem in brate pana la apusul soarelui si sa avem amandoi aceeasi ochi mici pe care ii au noii nascuti. Ma bucur ca iti scriu aceste randuri , pentru a-mi exprima pasiunea iubirii pe care ti-o port. Frumuseţea e trecătoare, sensibilitatea se toceşte, corpul îmbătrâneşte ,dar pana la urma suntem doua fiinte ce sunt legate de un sigur cuvant : DRAGOSTE ! Stiu ca nu crezi nici macar un cuvant din ce am scris aici , o litera , nici macar un punct pe care il pun din inima mea inca nedezlegata.Nu cred ca sti,dar in multe nopti in care nu puteam sa dorm imi retrageam gandurile pe o pajiste intunecata in care asteptam cu nerabdare sa vi langa mine. Dar de fiecare data acelasi raspuns… Era ceva de genu : “Ea nu mai vine Raresh, nu o sa mai vina niciodata” ! Aceste lucruri nu ti le zic acum , asa pentru impresie sau pentru a fi vezi-doamne nu stiu ce romantic…le zic din inima…pentru ca tu esti singura la care tin si as face orice pentru tine ! Cu drag al tau, Raresh

Mariana MAZÂLU – clasa a XI-a A (LTNB)

Astăzi este o nouă zi… Este o zi frumoasă de sfârşit de iarnă, tot mai luminoasă. Suntem în luna februarie, luna iubirii. Se zice că toţi oamenii iubesc, poate că fiecare în felul său dar nu toţi o arătăm. Însă eu…eu ţi-am dăruit ţie sufletul meu de la început de drum şi ne-am aruncat amândoi în focul iubirii fără să ne mai gândim la rănile pe care o să le suferim. Eram ca doi copii inocenţi care-şi trăiau visul, iar tu erai libertatea mea… Iubirea pentru mine este ca o detaşare de trup, şi-mi las corpul să pluteasca pe marea întinsă şi albastră, am încredere.Închid ochii, e întuneric…se aud doar valurile care măsoară timpul în basmul meu pe care-l trăiesc.Mi-am descoperit povestea vieţii. Dar după un timp…odată cu valurile care au început să se spargă de stânci, sunt adusă la mal,nu ştiu daca e bine sau rău,însă un soare orbitor mă deranjează, ma sperii şi tot atunci un grup de pescăruşi trec pe deasupra mea, pe cerul senin, sunt gândurile mele care mă ameţesc… Iubirea era un sentiment nou pentru mine, mă bulversa, însă alături de tine am învăţat să iubesc, şi tot ceea ce implică iubirea. Azi îţi scriu această scrisoare să-ţi mulţumesc pentru că…prima dragoste nu se uită niciodată!

IMAGINEA CA FIINŢARE

Florian BRATU

Fiinţa care nu-şi poate construi imaginea decât prin şantaj nu poate constitui obiectul unui studiu, ci al unui laborator de psihiatrie. – F.B.
Identitatea autentică obişnuieşte să opereze distincţii pentru a putea cuprinde adevărul lucrurilor; ea este permanent obsedată în parcursul său existenţial de cuprindere, fie şi fragmentar, de ceea ce crede, la un moment dat, a fi adevărul general. Drumul de la fragment la Întreg, de la individ la umanitate este însă marcat de eşecuri de percepţie, oricît se străduieşte fiinţa să surprindă prin privirea identităţii imaginea esenţială a fenomenelor sau ale realităţii. Încercarea disperată a fiinţei conduce la naşterea unui spaţiu ficţional, cunoscut sub numele de povestire, care la rîndul său poate atinge dimensiunile mitului. Fiinţa umană nu poate trăi fără ficţiune: aceasta face parte din istoria ei, este poate destinul ei de a inventa reprezentări articulate ca poezie a subiectului uman, ca imagini care să satisfacă aspiraţiile ori dorinţele deseori ascunse ale subiectului.
Există în critica de specialitate identităţi a căror interogaţie asupra fenomenului imaginii dovedeşte puterea spiritului de a nu se reduce la reprezentarea obişnuită, la reproduceri ale rostirii alterităţii în domeniu. Imaginea, chiar dacă  nu a fost direct numită, a constituit obiectul a nenumărate studii, reflecţii, ceea ce demonstrează nu numai interesul, ci şi forţa magică pe care o exercită această veşnic necunoscută asupra fiinţei.
Omul de artă a fost şi rămîne atras de forma, substanţa, dinamica şi logica ce susţin prezenţa imaginii. Această putere ce i s-a conferit imaginii nu este întîmplătoare pentru că fiinţa are capacitatea de a crea pentru sine şi pentru lumea pe care o locuieşte o sumă de idei ce o susţin pe tot parcursul existenţei.
Omul se defineşte şi se construieşte zilnic printr-un set de povestiri, pornind de la cele mai insignifiante şi culminînd cu cele mai stranii. Acest balet între adevăr şi minciună cu ingrediente ce-i asigură ritmul atunci cînd cuvintele însele nu par a fi apte să-l declanşeze în spiritul alterităţii ce participă în felul său la spectacolul oferit, este imaginea creată. Imaginea este un dar al unei conştiinţe ce rosteşte sau produce acest miracol, ale cărei forme diferă de la individ la altul, de la un artist la altul, de la un filosof la altul, în funcţie de domeniul în care se manifestă.
Imaginile vizuale deţin supremaţia începînd cu secolul al XX-lea, ceea ce nu înseamnă că cele auditive au fost neglijate sau nu au avut roluri şi funcţii mai puţin importante în funcţie de spaţiul, de rolul şi de interesul acordat acestora cu varii ocazii. Ezra Pound distingea trei categorii de manifestare a imaginilor: melopeea, phanopeea şi logopee. Viziunea acestuia îi sugerează ideea unei  perspective tradiţionaliste lui Henri Meschonnic (spirit critic extrem de incisiv, dar onest) la care orice teorie este automat  trecută printr-un filtru argumentativ ce nu se rezumă la impresii despre personalităţi ce deţin o anumită notorietate într-un anumit timp.
Aparent în viaţa cotidiană imaginea este uşor de definit, dar nu în acest punct vrem să ne focalizăm atenţia, ci, mai curînd, asupra originii şi evoluţiei imaginii. Orice s-ar spune imaginea deţine supremaţia în majoritatea segmentelor lumii şi este normal de vreme ce nu rareori apelăm la două coordonate fundamentale: vizualul şi auditivul.
La început, scriam mai demult, a fost imaginea dăruită fiinţei de Cuvîntul sacru. Imaginea a fost cea dintîi sursă pentru spiritul fiinţei umane: ea  l-a hrănit, l-a protejat, i-a servit drept sprijin în tot parcursul existenţei. Funcţia ei a fost benefică pentru că, prin originea ei divină, i-a insuflat omului puterea de a străbate mai uşor spaţiul real şi imaginar.
Identitatea imaginii este unul dintre aspectele pe care vom încerca să le analizăm. Imaginea este departe de a fi un simplu cuvînt care traduce automat o realitate bine conturată, aceasta fiind prima regulă în observarea acestei ”realităţi” enigmatice. După cum bine s-a observat în diferite studii afectate acestei problematici[5], imaginea poate fi privită ca expresie a unei largi palete de perspective. Astfel, cea mai cunoscută este tipul de imagine vizuală căreia i s-a consacrat (pe bună dreptate) un număr impresionant de studii. Apoi, pot fi distinse imaginile ce trimit la alte simţuri importante, senzo-motorii şi imaginile auditive, deşi acest termen acoperă parţial adevărata funcţie şi valoare a categoriei menţionate. Evantaiul imaginilor se lărgeşte în funcţie de domeniul al cărui obiect aceasta devine; de aceea, se mai pot distinge imagini perceptive, mnezice, anticipative sau, abordînd alte registre, s-a observat că multe imagini sînt produsul inconştientului, unele sînt lingvistice şi, nu în ultimă instanţă, imaginile materiale.
Întrebarea care se naşte este cît şi ce adevăr conţine o imagine? Considerăm că în încercarea de definire a acestei problematici nu ne vom opri la publicistică, la reclame, pentru că imaginile pe care le conţin aceste segmente ale vieţii nu intră în sfera noastră de reflecţie. Aici amintim de fenomenul tot mai des întîlnit, mai precis, manipularea prin imagini, ce poartă marca travestiului, frustrărilor sau minciunii şi constituie obiectul de influenţare a percepţiei unei anumite categorii de fiinţe, în anumite momente şi anumite locuri. Ar fi lipsit de sens să ne oprim la aceste fenomene deformante şi stridente al fiinţei. Există studii care s-au oprit cu competenţă asupra fenomenelor deja invocate şi nu credem necesar să revenim asupra lor.
Obsesia privirii şi implicit  a imaginii este însă cu totul altceva, dacă n-ar fi să ne oprim decît la literatură, unde imaginile pe care le avansează cuvintele în articulaţiile lor sînt de pline de semnificaţii surprinzătoare. Imaginile în artă, în general, sînt reprezentări ale aspiraţiilor, viselor, meditaţiilor oamenilor de artă. Nimic nou se va zice. Culmea este că nu ne propunem noutăţi cunoscute de altfel de vreo 2000 de ani aşa cum se practică îndeobşte de fiinţe bolnave de cultivarea şi amplificarea propriei imagini. Decît să facem afirmaţii cu termeni, care mai de care mai savanţi (e la modă acest termen), fără să spunem nimic, mai bine scoatem la lumină frînturi de reflexie personală.  Non idem est si duo dicunt idem. Propun mai curînd un spaţiu de reflecţie personal, iar cînd nu am reuşit să le definesc prin mine însumi am apelat la surse autentice din spaţiul gîndirii.
 De la antici şi pînă astăzi s-a reflectat îndelung asupra acestui aspect şi care continuă constant să constituie obiectul unor afirmaţii care au revenit în atenţia creatorilor şi/sau a teoreticienilor. Este motivul pentru care reinvestigăm cu mijloace proprii acest sistem multiplu care este imaginea. Dar imaginea în sine nu poate declanşa decît un număr de reflecţii unui subiect, cu excepţia naturii acesteia, a modului cum este percepută şi a spaţiului care îi este asociat în mod firesc. Spun că unei imagini i se asociază în actul perceptiv un spaţiu anume, în sensul că fiecare segment al spaţiului poate contribui la o anumită percepţie, poate da naştere unei serii de stări sau sentimente faţă de cele două elemente, imaginea şi spaţiul respectiv, văzut ca suport al acesteia. Se remarcă fără nici un efort că imaginea constituie ea însăşi un spaţiu semnificant.
Dincolo de speculaţiile ce se fac în fiecare domeniu ce-şi propune să studieze fenomenul sau ideea imaginii trebuie observat că imaginea se prezintă ca o reţea cu mare încărcătură care nu poate fi analizată dacă nu se ia în considerare prezenţa a trei vectori prin care se poate pătrunde mai clar în universul său complex:
a) lumea, universul material, cel al fenomenelor care se desfăşoară de milenii în faţa omului ca spectacol uimitor şi seducător,
b) subiectul uman ca formă şi substanţă observat ca exterioritate, acest cine care locuieşte lumea,
c) spaţiul privirii interioare subiectului (el însuşi producător de imagini) şi relaţiile cu alteritatea constituie surse generatoare a unui cortegiu de sensuri în egală măsură variat şi surprinzător.
Este evident pentru oricine că lumea a preexistat fiinţei şi, ca urmare a acestui fapt tot ce există formează o reţea de imagini extrem de bogată. Adevărul este că lumea locuită de fiinţa umană este cunoscută parţial de către acesta şi, oricît de numeroase sînt descoperirile umane, ele nu pot fi catalogate ca fiind cunoscute în întregime. Este o pretenţie neîntemeiată. Nici subiectul uman nu are o soartă mai grozavă, din moment ce anatomia omului este parţial acoperită de ştiinţă, dacă ar fi să ne oprim numai la textura exterioară, la corporeitate. Corpul uman continuă să fie o sursă de cunoaştere pentru artişti, lumea ştiinţei, filosofi. Imaginile existente în lume şi pe care subiectul le receptează şi le transformă în reprezentări pentru sine şi ceilalţi, acestea au fost analizate de sute de ani şi mai bine; aceasta pentru că gîndirea, esenţială supravieţuirii fiinţei umane, este de origine vizuală. Savanţi de ocazie afirmă ca acest mod de gîndire ar fi primitiv. Ce ştim de fapt despre primitivi: mai nimic.Dar se vorbeşte cu un ton aferat. Fiinţa umană gîndeşte în primul rînd vizual, totul este o imagine în fapt pentru fiinţele ce văd existenţa într-un mod deosebit faţă de cei care o supun analizei raţiunii.Acest filtru al fiinţei umane, raţiunea, nu poate decît să stabilească şi să ordoneze diferite categorii de imagini, să instituie ierarhii, mai puţin să le definească în toată complexitatea lor. Perspectiva pozitivistă este utilă dar nu este suficientă. Motivul este că apariţia unei imagini este fondată pe libertatea acesteia, chiar dacă este mai ales de origine subiectivă, cum se mai spune în mod curent. Dar ce poate fi mai important decît omul care este desemnat ca subiect de minţile sănătoase. Or, tocmai această libertate a imaginii despre care nu s-a scris convingător este rădăcina Sensului, a valorilor şi a funcţiilor care o susţin şi despre care  indivizi mărunţi din punct de vedere intelectual se pronunţă cu mai puţină competenţă şi cu mai multă aroganţă.Este în firea individului frustrat să facă tot felul de consideraţii paralele în legătură cu subiectul în discuţie. El vorbeşte despre orice, oriunde, afişîndu-şi suficienţa imaginii de sine bolnavă de neputinţa de a fi recunoscută. Asemenea exemplare sînt nişte particulari ajunşi pe scara socială cu aere savante şi titluri bizare care fac zgomot, dar nu spun nimic. Am spus particulari, deci nu individualităţi, de la care nu ai ce învăţa, ce vedea prin imaginile pe care le propun lumii. Ei constituie o categorie humanoidă extrem de versată, mască fără subiect, o fantomă gata oricînd să se adapteze oricărei situaţii de…putere. Masca fără putere moare dacă nu-şi face acoliţi la orice nivel care omit să se vadă în postura de slugi. Nimicul, orice s-ar spune, este mai pervers decît pare. El nu are imagine, nimeni nu-l vede, nu-l aude într-un fel sau altul ca să poată fi descris, definit. Este orb total sau vidul încarnat. Există şi un absolut al orbirii…Cine doreşte să constate diverse forme de orbire totală trebuie să se uite în jur, dar mai ales la unii politicieni, coloraţi, înfoiaţi, de o aroganţă tembelă atoateneştiutoare. Ce poţi să ceri vidului intelectual dublat de portofele obeze? Antiteză funestă a fiinţei şi a caricaturii. Dacă ar fi numai aceştia s-ar mai putea respira, mai sunt şi alte exemple de se cutremură fiinţa…Imaginea autentică poate fi naturală sau creată de subiect. Crearea unor imagini esenţiale existenţei umane presupune o energie, un suflu ritmic care proiectează sensuri noi în orice spaţiu. Este adevărat că simpla prezenţă a imaginii nu este suficientă, adeseori fiind nevoie de un set de cunoaşteri pentru descifrarea acesteia. Nu orice subiect este în mod necesar apt să vadă ce propune imaginea ce îi apare ca prezentă. Se întîmplă uneori ca subiectul să se definească prin schimbul informaţiei pe care o primeşte de la imaginea ce i se prezintă, cu alte cuvinte imaginea poate în anumite cazuri să contribui la configurarea unui subiect autentic.Viaţa fără imagini este de neconceput, iar lumina îşi are un rol capital în formarea sau conturarea unei existenţe a imaginii, deci şi sensul sensului (conform teoriei lui Humboldt). Ori, pentru a ajunge la sens, nu trebuie automat să acorzi valoare semnului, acest punct al discontinuităţii, ci, aşa cum bine îl defineşte Henri Meschonnic, ritmul ca mişcare necesară, al cărei definire se poate realiza simplu, fără o terminologie agresivă, proprie scientiştilor: ritmul este fondat pe continuu, pe energeia, în sensul deja enunţat de marii gînditori.Un lucru devine cert, pe măsură ce imaginea este apropiată şi depărtată printr-o mişcare lentă a privirii dornice să parvină la revelaţia unui detaliu nesurprins în adevărul ascuns profanului. Este cazul, în special, credem, al imaginilor verbale, iar ca exemplu putem să sugerăm pe cele declanşate de calomnia ce poate atinge, cîteodată, valori mitice, după expresia fericită a lui Octavian Paler. Desigur la acesta referinţa era de altă natură şi alt registru. Exemplul propus se bazează pe falsă analogie şi echivalenţă a cărei sursă se află în psihicul ciuruit de frustrări, de neîmpliniri personale, de vid spiritual, dar oricînd dispus să-şi orienteze discursul asupra orice şi asupra oricărei persoane ce nu poate fi egalată, invocîndu-se puterea denigrării.Imaginea presupune în decodarea ei o analogie, dar nu şi echivalenţă pentru că timpul este un vector ce trebuie luat în considerare; de ce? Pentru că orice imagine, cu infime excepţii, este supusă trecerii în istorie, fenomen însoţit de existenţa unor subiecţi care o percep cu o privire ce nu intră în tiparul unor clasificări ale unor dicţionare sau studii, ci introduce diferenţa între partea vizibilă şi partea invizibilă pînă în clipa cînd a fost receptată.  Se ştie că fiecare epocă prezintă un evantai de percepţii asupra unor fenomene naturale, idei, imagini. Toate acestea nu sînt simple reluări ale trecutului, reprezentări fixe, ci imagini ale căror conţinuturi s-au modificat fie natural, fie graţie unor subiecţi care şi-au pus amprenta. Imaginea nu este unică decît ca reper teoretic. În realitate ea este schimbarea însăşi atunci cînd este proiecţia unui subiect. Pe de altă parte imaginea devine ca urmare a interacţiunii între ceea ce este şi ceea ce devine în actul întîlnirii dintre privirea subiectului ce o percepe şi schimbul cu alteritatea, act în care se confirmă sau se infirmă anumite proprietăţi sau uneori valori ale imaginii.Privirea este parte activă, paradoxal, la naşterea şi fixarea imaginii. Aceste două componente ale vieţii subiectului, imaginea şi privirea, contribuie împreună la facerea unui registru important în existenţa umană: ficţiunea. De obicei, lumea este tentată să creadă că ficţiunea semnifică minciună, fals; or, studiile recente remarcă faptul că ficţiunea este o componentă a psihicului uman. Adevărul este mult mai greu de acceptat de vulg decît evidenţa unei demonstraţii.Rolul Imaginii în spaţiul ficţiunii a constituit dintotdeauna obiectul a numeroase analize şi reflexii în funcţie de interesul şi capacitatea privirii instituite. Din punctul meu de vedere cred că absenţa imaginii în ficţiunea textului pare expresia unei gramatici fără sens. În schimb, prezenţa imaginii creează destule perplexităţi. Una dintre ele este declanşată de descifrarea codului, a semnificaţiei autentice pe care limbajul fiecărei imagini îl ascunde şi care, ca de obicei, dă naştere la interpretări suficiente momentului. De ce? Este important să subliniem importanţa a trei poli de analiză ai imaginii: primul se referă la timpul cît durează imaginea ca obiect al studiului, cel de-al doilea, oarecum în legătură cu primul, autenticitatea şi în sfîrşit locul sau spaţiul apariţiei, al perceperii, al conexiunilor pe care le declanşează în spiritul fiinţei umane.La o privire mai atentă cei trei factori pe care i-am invocat se află în raport de proximitate pentru că nu există decît împreună, nu numai în condiţionarea fenomenului numit imagine. Imaginea nu poate fi definită fără a avea în vedere subiectul uman, eul care o observă. Caracterul obsesiv al imaginii poate fi explicat mai ales prin faptul că orice subiect este interesat, dacă nu de propria imagine, atunci de efectul pe care îl produce imaginea prezenţei sale în faţa alterităţii, pe de o parte, sau în procesul construcţiei propriei identităţi ce nu poate ignora imaginea pe care o propune sau rămîne în traiectul ei existenţial. Imaginea nu poate fi redusă la o figură oarecare ce apare sau pare a fi un hazard al prezenţei în lume: ea este sau devine un sens reflectat în anumite condiţii şi momente ale existenţei fiinţei umane.S-a scris foarte mult despre acest eu, aproape obsesiv, şi pe bună dreptate. Explicaţia cea mai simplă îşi are sursa în faptul că eul este cel ce îşi pune amprenta în captarea dar şi diferenţa faţă de alteritate. Și nu numai. Eul profund, termen pe care unii filosofi de astăzi se cam feresc să-l reanalizeze, consideră calitatea lui ca discutabilă, este axa determinată şi determinantă a fiinţei umane care-i permite accesul dar şi continuitatea în actul conectării la viitor. Prin această componentă a psihismului uman, fiinţa se distinge nu numai de semenii săi, dar poate lesne să se integreze într-un proces social. Eul profund asigură perenitatea fiinţei umane ce se defineşte prin suma imaginilor autentice ex-puse în lume.Imaginea de sine se creează nu numai în laboratorul invizibil al eului profund care acţionează ca un liant între diferite secvenţe ale stărilor fiinţei umane. Drumul de la sine la eu care asigură identitatea autentică este dificil şi totodată destul de lung, acesta cunoscînd  evenimente pline de neprevăzut.Problema autenticităţii unei imagini poate fi dezbătută pornind de la distincţia între natural şi artificial, între natural şi conceput de mintea omului. Operaţia separării celor două nivele şi forme este necesară în identificarea unor sensuri şi valori care conduc la o mai bună percepţie a largului evantai de manifestare ale imaginilor. Separarea de care vorbeam este consecinţa actului gîndirii iar aceasta devine artă atunci cînd este autentică. La o privire mai atentă cei trei factori pe care i-am invocat se află în raport de proximitate pentru că nu există decît împreună, nu numai în condiţionarea fenomenului numit imagine. Imaginea nu poate fi definită fără a avea în vedere subiectul uman, eul care o observă. Caracterul obsesiv al imaginii poate fi explicat mai ales prin faptul că orice subiect este interesat, dacă nu de propria imagine, atunci de efectul pe care îl produce imaginea prezenţei sale în faţa alterităţii, pe de o parte, sau în procesul construcţiei propriei identităţi ce nu poate ignora imaginea pe care o propune sau rămîne în traiectul ei existenţial. Imaginea nu poate fi redusă la o figură oarecare ce apare sau pare a fi un hazard al prezenţei în lume: ea este sau devine un sens reflectat în anumite condiţii şi momente ale existenţei fiinţei umane. S-a scris foarte mult despre acest eu, aproape obsesiv, şi pe bună dreptate. Explicaţia cea mai simplă îşi are sursa în faptul că eul este cel ce îşi pune amprenta în captarea dar şi diferenţa faţă de alteritate.  Eul profund, termen pe care unii filosofi de astăzi se cam feresc să-l reanalizeze, consideră calitatea lui ca discutabilă, este axa determinată şi determinantă a fiinţei umane care-i permite accesul dar şi continuitatea în actul conectării la viitor. Prin această componentă a psihismului uman, fiinţa se distinge nu numai de semenii săi, dar poate lesne să se integreze într-un proces social. Eul profund asigură perenitatea fiinţei umane ce se defineşte prin suma imaginilor autentice ex-puse în lume. Imaginea de sine se creează nu numai în laboratorul invizibil al eului profund care acţionează ca un liant între diferite secvenţe ale stărilor fiinţei umane. Drumul de la sine la eu care asigură identitatea autentică este dificil şi totodată destul de lung, acesta cunoscînd  evenimente pline de neprevăzut. Problema autenticităţii unei imagini poate fi dezbătută pornind de la distincţia între natural şi artificial, între natural şi conceput de mintea omului. Operaţia separării celor două nivele şi forme este necesară în identificarea unor sensuri şi valori care conduc la o mai bună percepţie a largului evantai de manifestare ale imaginilor. Separarea de care vorbeam este consecinţa actului gîndirii iar aceasta devine artă atunci cînd este autentică.

concursul literar ARIPI DE DOR, ediţia a VI-a, 2011

Redacţia revistei METAMORFOZE din Medgidia organizează concursul de creaţie literară ARIPI DE DOR, ediţia a VI-a, 2011.

La concurs, pot participa elevi şi studenţi, la secţiunea: poezie.

Doritorii, pot trimite grupaje de 10 poezii, în trei exemplare (tehnoredactate în word, font: ARIAL 11), pe adresa redacţiei, cu menţionarea:

PENTRU CONCURSUL LITERAR

„ARIPI DE DOR”

 

Revista METAMORFOZE

Str. SCARLAT VÂRNAF nr. 2

905600 MEDGIDIA

Jud. Constanţa.

Lucrările vor fi semnate cu un moto, care se va regăsi pe Fişa de concurs a participantului. Aici, vor fi trecute datele personale (nume, prenume, adresa, e-mail, data naşterii, şcoala sau facultatea unde activează), eventualele premii la alte concursuri literare, colaborări la reviste literare.

TOATE DATELE SUNT OBLIGATORII !

Lucrările şi plicul ce conţine CV-ul, vor fi introduse în alt plic, acesta fiind expediat pe adresa menţionată, până pe data de 8 aprilie 2011 (data poştei). Plicurile sosite după această dată nu intră în atenţia juriului!

Câştigătorii vor fi anunţaţi în timp util, spre a participa la festivitatea de premiere, ce va avea loc în cadrul SERBĂRILOR METAMORFOZE, în  data de 4 iunie 2011.

Ora şi locaţia vor fi anunţate din timp, pe blogul revistei:

http://metamorfoze.woprdpress.com

Redacţia revistei METAMORFOZE în parteneriat cu sponsori locali, va acorda premii.

 

INTEGRAME PENTRU DAME

Const. MIU

 

– Fe-te-lor, ia-ui-te! silabisi Brânduşa Sumaru, vădit emoţionată de surpriza făcută de cei trei colegi.

Câteva femei, mai curioase din fire, se repeziră spre măsuţa unde cea entuziasmată tocmai desfăcea al doilea pachet.

Pentru florile noastre, de la cei trei grădinari! citi cineva inscripţionarea de pe tortul de ciocolată.

– Bravo lor! strigă altcineva.

– Ia-ia, ia, să vedem, p-ălalalt au scris ceva? vru să ştie alta.

– Da, dragă… Ne-au dat şi notă… Sunteţi de nota zece! scrie pe tortu de şarlotă.

Cea care citise inscripţionarea pe al doilea tort era Anda Ţăranu, o blondă spălăcită, ce se închipuia a fi femeia fatală, căreia toţi bărbaţii ar trebui să-i cadă la picioare.

Egoismul acestei femei era cunoscut şi recunoscut de toată lumea din universitate. Voia cu tot dinadinsul să i se recunoască merite pe care nu le avea, ci poate doar le visase. Avea o plăcere diabolică, atunci când un coleg venea şi se căciulea la ea, pentru o semnătură, absolut necesară şi contra cost – faimosul plic –, în vederea demarării unui proiect cultural. Făcuse pe dracu-n patru şi convinsese conducerea Senatului că numai ea este capabilă să preia şi să controleze acest departament aducător de resurse financiare pentru instituţie.

Titlul ştiinţific de doctor îl obţinuse prin trafic de influenţă şi arta de a desface picioarele, căci „Femeia – le explicase ea apropiatelor sale – e înzestrată de mama natură cu paranteze, care trebuie desfăcute.” Drept e că în cazul ei, de atâtea aşa-zis exerciţii, picioarele semănau mai mult cu două acolade, dar ei nu-i păsa; se desfăceau şi asta era de ajuns ca să mai obţină ceva.

În egoismul ei cras, Anda Ţăranu ajunsese să nu suporte ca vreo colegă să fie mai bine îmbrăcată ca ea. Luată în vizor, aceea era pur şi simplu desfiinţată, prin aceeaşi încrengătură de intrigi şi turnătorii.

Nu puţini erau cei care cunoşteau trecutul său „glorios”. Fusese, în celălalt regim, secretară la Casa Pionierilor şi de atunci tăia şi spânzura: nicio activitate nu se făcea, fără ştirea ei, iar la începutul anului şcolar mai aproba înfiinţarea câte unui alt cerc, însă numai după ce primea „mici atenţii”. Dacă ea era de acord, apostila pusă pe hârtie de director era doar o formalitate. Prinsă că face bişniţă cu blugi, cafea video-uri şi valută – recompense primite de soţul, medic ginecolog, „băieţii cu ochi albaştri” au forţat-o să semneze un „angajament de colaborare” şi ca bonus pentru comandant câte o noapte de amor sălbatic, ori de câte ori era chemată la raport.

– De data asta, ne-au dat gata! remarcă Ana Buricu, nevenindu-i să creadă de ce-au fost în stare colegii lor, mai cu seamă Aurel al ei, care nu se dădea în vânt după zilele de opt martie. „Adică de ce voi, femeile, să fiţi mai cu moţ şi să aveţi ziua voastră şi noi, bărbaţii, să fim nişte caraghioşi? Să avem şi noi o zi a noastră!” se revolta bărbatul. Şi de fiecare dată mergea împreună cu Mircea Dicu – naşul lor – la Valerian Dospitu şi jucau poker până dimineaţa. „Se spune că ziua bărbatului, a lăsat Dumnezeu să fie în fiecare zi!” încerca Ana să-l consoleze, de fiecare dată, când pierdea la cărţi. „Glumă tâmpită, comenta înciudat Aurel, scornită – cred – tot de una ofticată, care-a dorit să fie ea deasupra!…” „Şi ţie nu ţi-o fi plăcând?!” „Dacă n-ai mai trăncăni ca o ţaţă, n-aş mai avea migrene!…”

– Cum, dragă, Aurel nu ţi-a zis nimic de gestu lor? făcu neîncrezătoare Brânduşa.

– De la un mort, tot mai scoţi o beşină, da de la mutu meu – ba!… Mai acu vreo două săptămâni, l-am întrebat aşa, într-o doară, dac-a auzit că se organizează ceva de op martie, da, s-a făcut că n-aude şi s-a dus, cum are obiceiu, cu naşu la Valerian, ca să piardă la poker.

Când apărură băieţii, aşa ca din întâmplare, în sala de festivităţi a universităţii, femeile se repeziră să-i pupe. Se îngrămădeau, care mai de care s-ajungă mai repede în faţă. Nimeni nu băgase de seamă că Mircea Dicu venise şi cu soţia. Abia după ce se mai potoliră, în entuziasmul lor debordant, îi dădură şi ei atenţie, însă mai mult de complezenţă, că – de – doar soţul ei era şefu’ tuturor.

– Cum ai făcut, de l-ai dresat aşa bine pe nărăvaşu tău? vru să ştie Anda Ţăranu, în timp ce-i întindea o cupă cu şampanie.

– L-am învăţat pe soţu meu să protejeze animalele de menajerie, răspunse ţâfnos Victorina Dicu. Şi-i întoarse spatele.

– Las-o, fato, în plata Domnului, nu-i mai da atâta atenţie, că nu merită! o sfătui Brânduşa. Nu vezi ce s-a băşicat?!

– Da, ce-ai cu ea, de-ţi stă în gât?… Doar a recunoscut un adevăr: bărba-su doar protejază femeile, nu lucrează, că nu e în stare!

– Am aflat că şefu’ nostru de catedră n-a pus nici un ban pentru chestia asta. Doar şi-a dat acordu… Alcineva a fost cu ideea-asta năstruşnică. El e cel de-al treilea grădinar, care a semnat şi textele sunt tot ale lui. Şi arătă cu mâna spre un colţ de sală.

Anda se uită spre colţul acela de sală, unde un bărbat aşeza lumea pentru  poze. Era Florin Bratosin, profesor la Litere. „Dom-nu-le pro-fe-sor, cre-deţi că fe-me-i-le-as-tea or să ne iu-beas-că vreo-dat?” psalmodiase pe nas Mircea Dicu, în ziua când Bratosin îi dezvăluise planul său de a organiza un opt martie surpriză. „Mai bine, prin gestu-ăsta le facem să-şi dea seama că le preţuim”, replicase organizatorul. Femeia se duse glonţ spre Florin Bratosin şi-ncepu să se pisicească.

– Vai, Florine, ce cool eşti azi!… Şi surpriza voastră, de fapt, a ta, accentuă femeia, m-a dat gata… Se vede că retragerea aureliană dintre colegi ţi-a priit, încercă Anda să lege o conversaţie.

Bărbatul nu răspunse pe moment şi observă că cea din faţa lui era îmbrăcată ţipător: eşarfa galbenă de la pălăria croşetată distona cu bluza roz, ostentativ decoltată, spre a se vedea sânii obraznici, şi cu ciorapii mov, iar fusta de un verde prăzuliu nu atrăgea atenţia decât prin crăpătura generoasă; la urechi avea nişte clipsuri grosolane, viu colorate, dar de proastă calitate, luate de la Avon.

– Îndrăzneşti să intri cu mine în vorbă?! se miră omul.

– Ce te-a apucat? se răţoi Anda, căci nu se aştepta la o asemenea replică. Eu vin să te felicit şi tu te porţi ca şi cum aş fi una de pe stradă!

– Tu ai spus… Te-ai dat de gol!

– Câtă neobraăzare! se revoltă ea.

– Dar neobrăzarea ta de a duce vorba de colo-colo despre mine?… Şi telenovelele scornite şi colportate la toate fufele din universitate? De-astea nu-ţi aminteşti?

– Zău, dacă-mi aduc aminte să fi zis eu ceva despre tine! se jură cea care se simţea ofensată.

–          Înseamnă că ai creieru-n chiloţi!

*

Florin Bratosin îşi aminti că într-un an, de Florii,

Continuă lectura