Const. MIU
Scoica inimii te cere
Perlă plânsă numai mie.
Asta este a ei vrere:
Singura comoară vie.
Cu aşa mărgăritar
Nopţile şirag le-agăţ,
Inventând un calendar
Pentru-al inimii răsfăţ.
Eşti pe viaţă talisman
Norocos chiar şi în moarte,
Ca să mă scoţi la liman;
Doar aşa să te am parte.
la Blaga şi Arghezi
Prof. Dr. Const. MIU
E un truism faptul că lirica poeţilor români moderni are ecouri eminesciene. Este şi cazul liricii lui Blaga şi Arghezi.
Ilustrative sunt poeziile Risipei se dedă Florarul (L. Blaga) şi Târziu de toamnă (T. Arghezi).
De observat faptul că cele două creaţii au scenariul erotic de sorginte eminesciană, cu accente simboliste, în privinţa atmosferei.
Dacă la Blaga irosirea/ risipirea este expresia prea plinului sufletelor celor doi îndrăgostiţi, la Arghezi parcul devastat în luna lui brumar este dublul vegetal pentru vidul sufletesc al eroului liric.
Pentru eroul liric blagian, clipele de iubire adevărată înseamnă „această întâmplare simplă”, de care cei doi parteneri îşi vor aminti „cândva târziu”. O asemenea poveste de dragoste rememorată are, desigur, şi un micro-topos – „…această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă”.
În primele două strofe ale poeziei lui Arghezi, decorul bacovian relevă nu numai golul sufletesc, ci şi sau mai ales „boala” unui spirit însingurat: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipeşte parcul, cât cuprinzi, / Învăluit în somnul funerar/ (…) // Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani, / Întunecat în adâncimi un lac e-ntins: / Şi sângele, din vii şi din castani, / Pe faţa ruginie a undelor s-a prins.” Dacă la Eminescu, în poezia Lacul, toposul era unul în sărbătoare („Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă”), la Arghezi, acelaşi topos, prin personificare („întunecat”) şi cromatică („…sângele din vii şi din castani/ Pe faţa ruginie a undelor s-a prins”), anticipează „boala” marelui singuratic.
Ca în erotica eminesciană, în următoarele două strofe ale poeziei Risipei se deda Florarul este pusă în evidenţă relaţia osmotică natură – cuplu erotic. „Jarul” vegetalului – polenul – care „Pe umeri cade-ne şi-n gene” sacralizează erosul, într-o risipire dorită de cei doi îndrăgostiţi. Trăirea augmentativă a dragostei este vizualizată de către poet prin intermediul galbenelor troiene. O asemenea imagine iterativă a sacralizării erosului prin intermediul vegetalului am întâlnit-o şi la Eminescu, în poezia Dorinţa. Acolo, reluarea imaginii căderii florilor de tei – într-o perpetuă cădere – conferă sacralitate scenariului erotic, prin convertirea erosului în mit: „Pe genunchii mei şedea-vei, / Vom fi singuri-singurei, / Iar în păr, înfiorate, / Or să-ţi cadă flori de tei.”
Partea mediană a poeziei lui Arghezi dezvoltă metaforic ideea unei iubiri neconcretizate. De aici şi chipul unui eu liric bântuit de tristeţe, precum şi imaginea unui topos – „spital de întristare” – prima imagine anticipativă a unui spaţiu carceră ce predispune la înstrăinare şi expiere afectivă: „Tristeţea mea străvede printre arbori zarea, / (…) // Spital de întristare de căinţă, / În care-ţi plângi iubirea neîntâmplată/ Şi-şi aminteşti cu dor, cu-o suferinţă/ Făptura neîntâlnită niciodată.” Negaţia totală din ultimul vers citat relevă indirect postura de damnat la singurătate şi neîmplinire în iubire a eroului liric.
În poezia Risipei se deda Florarul, prin reluarea identică, sub formă de refren (în manieră bacoviană), a strofei întâi, poetul accentuează importanţa rememorării în plan erotic, cuplul fiind imaginat androginic: „Ne-om aminti cândva târziu/ de-această bancă unde stam/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă” (s. n.).
Finalul celor două poezii aduse în discuţie este asemănător, prin tonul elegiac. Ultima strofă a poeziei lui Blaga este construită pe antinomia reverie/ realitate. Prin puterea de trăire a visului de dragoste, cuplul erotic poate zămisli păduri – topos de sorginte eminesciană, ca spaţiu ideal pentru desfăşurarea scenariului erotic. Registrul verbal al ultimelor două versuri – condiţionalul şi conjunctivul, ambele ipotetice („ar putea să fie”), precum şi viitorul, acesta apărând într-o negaţie totală („niciodată nu vor fi”) – accentuează această antiteză; „Visând întrezărim prin doruri –/ latente-n pulberi aurii –/ păduri ce ar putea să fie/ şi niciodată nu vor fi”. La Arghezi, „murmurul parcului” (din ultima strofă a poeziei Târziu de toamnă) are valoarea unui prohod al naturii, pentru sufletul nepereche. Imaginea făpturii rămase neîntâlnită anticipează, în oglindă, sufletul eroului liric ajuns –prin irosirea aşteptării – ca într-o carceră, sub scoria sine-lui. „Pe când murmurul parcului se roagă/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Şi sufletul în foi, ca o zăloagă”.e tei.// (…) Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri…/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri”.
CARMEN RADU
… şi chiar dacă suntem adulţi avem nevoie de poveste…
Unii încă o caută, alţii o trăiesc.
Unii o justifică, alţii o simt.
Povestea este zborul zâmbetului meu atunci când îl întâlneşte pe al tău.
Poveste e atunci când tu-mi oferi prilejul de-a oferi.
Poveste este atunci când subteranele mele devin înălţimi în prezenţa ta.
Povestea este spaţiul acelui împreună pe care eu, tu şi ei îl creăm în fiecare zi.
Ceea ce simţim este simplul fapt că a fi om înseamnă a fi înlăuntrul unei poveşti frumoase…
Povestea este locul geometric afectiv în care umanitatea noastră înfloreşte caişii în miez de crivăţ…
Oamenii din afara poveştilor zâmbesc mai rar şi sunt mai trişti…sunt cei care îmbătrânesc de tineri…
Cei care îmbătrânesc prea repede sunt cei care au luat în braţe concluziile pe care ceilalţi le-au pus în ei, .
Cei care îmbătrânesc prea repede sunt oamenii care şi-au uitat propriile întrebări… sau poate cei care se mulţumesc cu o frântură de poveste… cu rezumatul rezumatului…
Oamenii din afara poveştilor sunt oamenii singuri care bântuie poveştile celorlalţi.
Oamenii fără poveşti devin note de subsol pentru oamenii care au poveşti… şi nu că n-ar fi interesante notele de subsol!… dar îţi îngreunează drumul în lectură… sau… te ajută să-ţi îmbunătăţeşti propria poveste…
Nepovestea ta crează distanţa dintre povestea mea şi dorul tău de poveste.
Universul este dansul poveştilor acelora care au avut curajul să iubească.
Poveştile sunt create de oamenii care au curajul să dăruiască, iar lumea este susţinută de capacitatea noastră de a dărui.
Poveştile sunt create în locul în care deschiderea ta către lume îşi riscă forma cea mai sinceră.
Uneori uit drumul către poveste, uneori plâng, iar alteori, când mi-e sufletul greu de ninsoare, drumul spre poveste mi se pare prea lung… dar am văzut că dacă am răbdare cu mine, pot reveni parte în povestea mea.
O dată ce am ştiut să iubesc şi să dăruiesc, povestea nu mă uită, mă caută şi-mi aduce aminte cine sunt, cine eşti… cine suntem…
Notă: Povestea de mai sus este desfăşurarea tuturor gândurilor, urărilor specifice acestei perioade, iar melodia este în sine o poveste. Orice asemănare cu realitatea ta se cheamă coincidenţă…
Hulya CURTAMET (clasa a XI-a A LTNB)
Către inima ta… Mi-aş dori, măcar acum să poţi înţelege suferinţa, dar în acelaşi timp, dragostea, dragostea mea pentru tine. Şi de ce suferinţă? Suferinţă, pentru că tânjesc dupa tine, si tu nu ştii. Sau poate ca ştii, dar ma lasi să sufăr si să suspin atunci când mirosul tău îmi pătrude până în suflet, atunci când te apropii, te apropii, dar nu ajungi până la mine. Iar eu aştept, aştept cu gândul că într-o zi vei fi lânga mine, iar aceste gânduri scrise pe o hartie, o hartie plină de lacrimi si de durere vor fi atunci doar o simplă amintire. Dă-mi aripi, unge-mi sufletul neamângâiat cu privirea ta pătrunzatoare, cu surâsul tău divin si cu blândeţea ascunsă în oceanul inimii tale. Iubirea pentru tine îmi da viaţă şi mă face sa fiu mai bună, mai frumoasă, mai intelegătoare, dar dacă mi-ai dărui si tu iubire m-aş simti cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai intelegătoare.
Iubitul meu,
Iar.. cuvintele-mi curg pe coala alba si nu se mai opresc, de fiecare data, gandindu-ma la NOI. Iubitule, incep sa ma indragostesc de tine sau poate ca deja te iubesc, caci teama de a nu te pierde isi face cuib in sufletul meu. Ar trebui sa nu astern aceste cuvinte pe foaie, pentru ca magia se poate termina si nu-mi doresc… In bratele tale sunt in timp si in afara timpului, uneori simt ca suntem o inima imensa care bate ca sursa primordiala a tuturor universelor. Inima mea este o mare involburata, inima ta un cer senin….Iti mai amintesti?… eram in bratele tale, leganate de apele scateietoare ale ochilor tai ametiti care imi aduceau bucurie,imi alinau suferintele, imi faceau trupul sa tremure, inima sa pulseze cu acceleratie, iar sufletul mi-l gasesti in ceruri…. Nimeni nu stie ca TU, esti totul pentru mine, esti intreaga mea lume. Iubesc acel infinit care ma leaga de tine, iubesc acel tot prin care tu traiesti…
Cu drag, a ta iubire, Carmen!
Gabi LIPAN – clasa a XI-a A
Unde ar fi locul nostru daca ar putea fi oriunde? Am trai undeva pe o plaja, intr-un loc uitat de lume, intr-o casa frumoasa… pe o insula pustie poate. Deja te vad in leaganul de pe veranda bucurandu-te de briza marii. Esti frumoasa. Parul tau se lasa usor purtat de vant iar soarele arzator da ochilor tai sclipiri de aur. Ma vezi cand ma apropii si imi zambesti. Abia asteptam sa ajung din nou la tine, la locul nostru! Sa fim doar noi doi, nisipul si valurile marii. Ce n-as da sa fiu acolo acum! …Pe banca de pe veranda noastra, sa vad asfintitul, sa ma bucur de mirosul sarat al apei si de cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu, tu… Acum ca ma gandesc, nu am nevoie nici de plaja, nici de leaganul de pe veranda si nici de asfintit. Am nevoie de tine pentru ca locul meu e langa tine!
Mariana VASILE – XI A (LTNB)
Am rupt prea multe foi încercând să găsesc un început bun. Mă tot gândesc şi îmi spun că o privire caldă şi un sărut dulce ar contura mai bine sentimentele pentru tine decât o face o mână de cuvinte. Îţi voi scrie doar ceea ce inima îmi şopteşte. Am doi îngeri ce imi poartă paşii spre fericire ziua şi îmi veghează somnul noaptea. Unul dintre ei eşti tu, singurul ce îmi poate da aripi, purtându-mă peste tot şi toate, în propria noastră lume, la izvorul dragostei noastre. Ţi-am văzut dezamăgirea de pe chip când ţi-am spus cât de repede şi uşor îmi alungă cele mai negre gânduri o rază de soare. Ţi-am spus că e cel mai bun tratament pentru tristeţea mea. Iar tu…m-ai crezut!…Copil naiv!Dacă te-ai uita în oglindă, ai vedea două lumini calde, arzătoare, şi două buze fine ce se arcuiesc perfect, cuceritor. Acestea sunt defapt cele ce mă salvează, zi de zi, de la uitare. Ştii cum? Mă încălzeşti din interior, în sens invers Soarelui. Începi de la inimă, eu însămi radiind, putând să încălzesc şi să luminez la rândul meu. Mă transformi în soare, o stea solitară şi rece e capabilă acum să dea căldură, iar pentru asta îţi mulţumesc. Ai devenit călăuza mea prin întuneric, prietenul ce mă însoţeşte prin momente frumoase sau grele ţinându-mă de mână, camarad de război, aducător de zâmbete şi lacrimi, scut împotriva răului. Şi te iubesc. Pentru că mă încălzeşti, mă alinţi, mă faci să râd, mă sprijini, mă urmezi, mă accepţi, mă înţelegi. Cel mai important totuşi, te iubesc pentru că mă iubeşti. Iar melodia spune aşa:” Poţi să-mi iei tot ce am mai scump pe lume”…Poţi! Ţi-aş da tot în dar: gândurile, amintirile, dorinţele, sufletul meu. Dar te rog nu-mi lua ceva… « Să nu-mi iei niciodată dragostea! »
Elena GRIGORE – clasa a XI-a A
Să încep cu dragul meu nu îşi are rostul. Acum prea multe nu mai pot să spun. Cândva eram persoana care te întelegea. Tu..cine erai tu? Erai acel cineva care mă asculta târziu în noapte sau dis de dimineaţă. Erai persoana care îmi inspira buna dispoziţie în fiecare zi. Erai băiatul care mă înţelegea şi care îmi dăruia un zâmbet cu fiecare cuvânt. Eram eu şi tu, două suflete. Ne minunam pentru fiecare stea şi timpul se oprea în loc pentru noi atunci când eram împreuna. Ştiam ce gândim fără a şopti un cuvânt. Ne-am spus tot ce aveam de spus în linişte şi ne-am bucurat de fiecare clipă pe care am petrecut-o amandoi în tot acest timp. Dar acum că s-a terminat mai am de spus doar atât. Nu am pierdut nimic, ba chiar am câştigat foarte mult. Am câştigat două luni minunate alături de tine, două luni în care ne-am dăruit unul altuia toţi picurii de suflet pe care îi aveam. Acum am rămas cu cel mai frumos rezumat al unei mici poveşti din viaţa noastră, pentru care îţi multumesc. Mă bucur că am te-am avut lânga mine şi că am fost lângă tine cât de mult am putut. Dar pentru că…nu mai avem nimic frumos de spus şi nici nu mai puteam primi nimic de la tine am încheiat aici un alt capitol din vietile noastre.
Draga mea,
În fiecare zi mă trezesc iluminat de dragostea pe care ţi-o port, fiecare zi îmi pare mai bună, mai frumoasă pentru că tu exişti. Ce poate fi mai frumos decât o zi cu tine? O viaţă întreagă alături de tine? Pare un vis dar e realitate, ne iubim prea mult, nimic nu ne desparte. Te iubesc la fel de mult cum ziua iubeşte soarele, cum noaptea iubeşte luna şi florile lumina. Fără tine rătăcesc la întâmplare şi toate cărările vieţii îmi sunt pustii, de aceea Dumnezeu înainte de a crea dragostea, te-a creat pe tine, apoi dragostea ca să îti fie dăruită. Dupa toate astea m-a creat pe mine să ti-o pot dărui. Iubirea pe care ţi-o port îmi dă aripi să visez şi să plutesc deasupra norilor. Te iubesc şi te voi iubi mereu!
Cu drag, al tău iubit, ALEN
Valentin DIMCIA – clasa a XI-a A – LTNB
Simt condeiul rece-n mână
Ca o adiere a vântului de vară,
Vreau ca totul vis să nu pară
Iubirea mea, stăpână.
Stau şi privesc nepăsător
La clipele ce trec în van,
Par un pudic visător
Ce te aşteaptă în chervan.
Trec nopţile şi tot aştept
Ca să te simt din nou la piept,
Să fim împreună amândoi
La începutul erei noi.
Aş vrea să fugim oriunde şi nicăieri
Să fim aşa cum eram şi ieri,
Unul de altul îndrăgostiţi,
Unul altuia sortiţi.
Am sperat a nu fi vis,
Dar ochii mi s-au deschis.
A fost un dor ucigător
Ce-a părut înşelător.
Anamaria MUŢU – clasa a XI-a A
Daca ai sti cum este sa adormi noptile sperand ca razele diminetii iti vor topi dorul, atunci stii ce inseamna sa speri zadarnic. Ultima urma de speranta mi-a fost stearsa de amintirea ultimului tau sarut pe care il simt cand ma gandesc la tine, la noi. Dar doare cand realizez ca nici maine nu va fi altfel. Doare cand realizez ca drumul va fi mai greu maine iar tu nu vei fi aici sa imi alini durerea cum numai imbratisarile si mangaierile tale o pot face. Mi-e greu…mi-e greu sa vad cum orele trec prea greu, iar ziua in care o sa te revad se apropie, dar totusi e prea departe. Tu, dorul de tine si iubirea pentru tine mariti din ce in ce mai mult golul din sufletul meu. De ce am un gol in suflet? Pentru ca esti departe, pentru ca imi lipsesc privirea si zambetul tau cu fiecare secunda mai mult, pentru ca nu e usor sa nu te vad o zi, pentru ca m-am saturat de lacrimi varsate in miez de noapte, pentru ca imi e dor! Dorul asta e ca o scara, pe care urc mereu dar in varful careia ajung cu greu. Dar stiu ca efortul meu nu este zadarnic. De ce? Gandul ca ajung la tine ma tine tare si nu exista nimic care ma poate dobori. Nici grija, nici indoiala, nici neincrederea, deoarece gandul la tine spulbera tot. Cu greu o sa adorm in seara asta…stii de ce? Doar o secunda m-am gandit cum ar fi sa te pierd si de atunci lacrimile mele nu s-au mai oprit. E cel mai mare cosmar al meu, pentru ca nu-mi imaginez cum viata mea a avut rost pana sa te vad, sa te cunosc, sa te iubesc! Mi-e greu sa ma gandesc ca esti departe, ca maine o sa ma trezesc si acei kilometrii vor fi tot acolo asteaptandu-ma sa-i parcurg. Daca as putea sa fac asta zilnic, as face-o…dar e greu! Si stii ce e si mai greu? Sa traiesc zilnic cu dorinta de a te strange in brate. Dar e doar o speranta. Speranta care imi bucura sufletul dar si il strapunge in acelasi timp. Daca mi s-ar putea indeplini acum o dorinta, nu mi.as dori sa te vad in fiecare zi, pentru ca ar fi zadarnic. Mi.as dori ca dorul sa nu mai fie asa amar…sa pot sa ma gandesc la tine, la felul cum ma strangi in brate si cum imi vorbesti fara ca ochii sa mi se umple de lacrimi. As putea sa gust toate momentele petrecute cu tine si sa nu ma mai satur de clipele de asteptare… Inchide-mi ochii, ia-ma de mana si ajuta-ma sa ajung la tine! Stiu ca acolo o sa ma simt protejata pentru ca bratele tale stiu sa ma cuprinda cand mi-e greu, sa-mi stearga lacrimile cand mi-e dor si sa-mi mangaie sufletul cand nu esti aproape. Vino si umple-mi sufletul ! Pune in el profunzimea ochilor , stralucirea zambetului, tandretea si mangaierile! Nu uita de toate amintirile impreuna si de eternul „te iubesc” pe care nu ma satur sa.l aud de 365 de zile incoace.
Alexandru FRÎNCU cls. a XI-a A
Cel mai bun inceput ar fi un sincer „Te iubesc”, dar oare am acest sentiment , oare stiu a iubi ? In imaginatia mea iubirea este sentimentul perfect, fara durere, plin de speranta si de dorinta, insa speranta mea nu este prea mare, durerea isi face aparitia iar dorinta devine arzatoare. Poate ca iubirea nu inseamna acest lucru, poate ca sunt confuz din cauza ei. Atunci cand iti vad chipul bland si zambitor, inima incepe sa bata cu o viteza ametitoare, mainile-mi ingheata iar capul simte aerul curat al norilor. Poate asta inseamna ca iubesc. poate esti doar o slabiciune a mea dar prefer sa cred ca intr-o zi va fi totul limpede si marea mea confuzie se va transforma intr-o mare de iubire.
Draga mea,
Nu imi place sa incep de fiecare data la fel … eu simt ca dragobetele este inca o sarbatoare in care pot sa stau cu tine , sa ne tinem in brate pana la apusul soarelui si sa avem amandoi aceeasi ochi mici pe care ii au noii nascuti. Ma bucur ca iti scriu aceste randuri , pentru a-mi exprima pasiunea iubirii pe care ti-o port. Frumuseţea e trecătoare, sensibilitatea se toceşte, corpul îmbătrâneşte ,dar pana la urma suntem doua fiinte ce sunt legate de un sigur cuvant : DRAGOSTE ! Stiu ca nu crezi nici macar un cuvant din ce am scris aici , o litera , nici macar un punct pe care il pun din inima mea inca nedezlegata.Nu cred ca sti,dar in multe nopti in care nu puteam sa dorm imi retrageam gandurile pe o pajiste intunecata in care asteptam cu nerabdare sa vi langa mine. Dar de fiecare data acelasi raspuns… Era ceva de genu : “Ea nu mai vine Raresh, nu o sa mai vina niciodata” ! Aceste lucruri nu ti le zic acum , asa pentru impresie sau pentru a fi vezi-doamne nu stiu ce romantic…le zic din inima…pentru ca tu esti singura la care tin si as face orice pentru tine ! Cu drag al tau, Raresh
Mariana MAZÂLU – clasa a XI-a A (LTNB)
Astăzi este o nouă zi… Este o zi frumoasă de sfârşit de iarnă, tot mai luminoasă. Suntem în luna februarie, luna iubirii. Se zice că toţi oamenii iubesc, poate că fiecare în felul său dar nu toţi o arătăm. Însă eu…eu ţi-am dăruit ţie sufletul meu de la început de drum şi ne-am aruncat amândoi în focul iubirii fără să ne mai gândim la rănile pe care o să le suferim. Eram ca doi copii inocenţi care-şi trăiau visul, iar tu erai libertatea mea… Iubirea pentru mine este ca o detaşare de trup, şi-mi las corpul să pluteasca pe marea întinsă şi albastră, am încredere.Închid ochii, e întuneric…se aud doar valurile care măsoară timpul în basmul meu pe care-l trăiesc.Mi-am descoperit povestea vieţii. Dar după un timp…odată cu valurile care au început să se spargă de stânci, sunt adusă la mal,nu ştiu daca e bine sau rău,însă un soare orbitor mă deranjează, ma sperii şi tot atunci un grup de pescăruşi trec pe deasupra mea, pe cerul senin, sunt gândurile mele care mă ameţesc… Iubirea era un sentiment nou pentru mine, mă bulversa, însă alături de tine am învăţat să iubesc, şi tot ceea ce implică iubirea. Azi îţi scriu această scrisoare să-ţi mulţumesc pentru că…prima dragoste nu se uită niciodată!
Florian BRATU
Redacţia revistei METAMORFOZE din Medgidia organizează concursul de creaţie literară ARIPI DE DOR, ediţia a VI-a, 2011.
La concurs, pot participa elevi şi studenţi, la secţiunea: poezie.
Doritorii, pot trimite grupaje de 10 poezii, în trei exemplare (tehnoredactate în word, font: ARIAL 11), pe adresa redacţiei, cu menţionarea:
PENTRU CONCURSUL LITERAR
„ARIPI DE DOR”
Revista METAMORFOZE
Str. SCARLAT VÂRNAF nr. 2
905600 MEDGIDIA
Jud. Constanţa.
Lucrările vor fi semnate cu un moto, care se va regăsi pe Fişa de concurs a participantului. Aici, vor fi trecute datele personale (nume, prenume, adresa, e-mail, data naşterii, şcoala sau facultatea unde activează), eventualele premii la alte concursuri literare, colaborări la reviste literare.
TOATE DATELE SUNT OBLIGATORII !
Lucrările şi plicul ce conţine CV-ul, vor fi introduse în alt plic, acesta fiind expediat pe adresa menţionată, până pe data de 8 aprilie 2011 (data poştei). Plicurile sosite după această dată nu intră în atenţia juriului!
Câştigătorii vor fi anunţaţi în timp util, spre a participa la festivitatea de premiere, ce va avea loc în cadrul SERBĂRILOR METAMORFOZE, în data de 4 iunie 2011.
Ora şi locaţia vor fi anunţate din timp, pe blogul revistei:
http://metamorfoze.woprdpress.com
Redacţia revistei METAMORFOZE în parteneriat cu sponsori locali, va acorda premii.
Const. MIU
– Fe-te-lor, ia-ui-te! silabisi Brânduşa Sumaru, vădit emoţionată de surpriza făcută de cei trei colegi.
Câteva femei, mai curioase din fire, se repeziră spre măsuţa unde cea entuziasmată tocmai desfăcea al doilea pachet.
– Pentru florile noastre, de la cei trei grădinari! citi cineva inscripţionarea de pe tortul de ciocolată.
– Bravo lor! strigă altcineva.
– Ia-ia, ia, să vedem, p-ălalalt au scris ceva? vru să ştie alta.
– Da, dragă… Ne-au dat şi notă… Sunteţi de nota zece! scrie pe tortu‘ de şarlotă.
Cea care citise inscripţionarea pe al doilea tort era Anda Ţăranu, o blondă spălăcită, ce se închipuia a fi femeia fatală, căreia toţi bărbaţii ar trebui să-i cadă la picioare.
Egoismul acestei femei era cunoscut şi recunoscut de toată lumea din universitate. Voia cu tot dinadinsul să i se recunoască merite pe care nu le avea, ci poate doar le visase. Avea o plăcere diabolică, atunci când un coleg venea şi se căciulea la ea, pentru o semnătură, absolut necesară şi contra cost – faimosul plic –, în vederea demarării unui proiect cultural. Făcuse pe dracu‘-n patru şi convinsese conducerea Senatului că numai ea este capabilă să preia şi să controleze acest departament aducător de resurse financiare pentru instituţie.
Titlul ştiinţific de doctor îl obţinuse prin trafic de influenţă şi arta de a desface picioarele, căci „Femeia – le explicase ea apropiatelor sale – e înzestrată de mama natură cu paranteze, care trebuie desfăcute.” Drept e că în cazul ei, de atâtea aşa-zis exerciţii, picioarele semănau mai mult cu două acolade, dar ei nu-i păsa; se desfăceau şi asta era de ajuns ca să mai obţină ceva.
În egoismul ei cras, Anda Ţăranu ajunsese să nu suporte ca vreo colegă să fie mai bine îmbrăcată ca ea. Luată în vizor, aceea era pur şi simplu desfiinţată, prin aceeaşi încrengătură de intrigi şi turnătorii.
Nu puţini erau cei care cunoşteau trecutul său „glorios”. Fusese, în celălalt regim, secretară la Casa Pionierilor şi de atunci tăia şi spânzura: nicio activitate nu se făcea, fără ştirea ei, iar la începutul anului şcolar mai aproba înfiinţarea câte unui alt cerc, însă numai după ce primea „mici atenţii”. Dacă ea era de acord, apostila pusă pe hârtie de director era doar o formalitate. Prinsă că face bişniţă cu blugi, cafea video-uri şi valută – recompense primite de soţul, medic ginecolog, „băieţii cu ochi albaştri” au forţat-o să semneze un „angajament de colaborare” şi ca bonus pentru comandant câte o noapte de amor sălbatic, ori de câte ori era chemată la raport.
– De data asta, ne-au dat gata! remarcă Ana Buricu, nevenindu-i să creadă de ce-au fost în stare colegii lor, mai cu seamă Aurel al ei, care nu se dădea în vânt după zilele de opt martie. „Adică de ce voi, femeile, să fiţi mai cu moţ şi să aveţi ziua voastră şi noi, bărbaţii, să fim nişte caraghioşi? Să avem şi noi o zi a noastră!” se revolta bărbatul. Şi de fiecare dată mergea împreună cu Mircea Dicu – naşul lor – la Valerian Dospitu şi jucau poker până dimineaţa. „Se spune că ziua bărbatului, a lăsat Dumnezeu să fie în fiecare zi!” încerca Ana să-l consoleze, de fiecare dată, când pierdea la cărţi. „Glumă tâmpită, comenta înciudat Aurel, scornită – cred – tot de una ofticată, care-a dorit să fie ea deasupra!…” „Şi ţie nu ţi-o fi plăcând?!” „Dacă n-ai mai trăncăni ca o ţaţă, n-aş mai avea migrene!…”
– Cum, dragă, Aurel nu ţi-a zis nimic de gestu‘ lor? făcu neîncrezătoare Brânduşa.
– De la un mort, tot mai scoţi o beşină, da‘ de la mutu meu – ba!… Mai acu‘ vreo două săptămâni, l-am întrebat aşa, într-o doară, dac-a auzit că se organizează ceva de op‘ martie, da‘, s-a făcut că n-aude şi s-a dus, cum are obiceiu‘, cu naşu la Valerian, ca să piardă la poker.
Când apărură băieţii, aşa ca din întâmplare, în sala de festivităţi a universităţii, femeile se repeziră să-i pupe. Se îngrămădeau, care mai de care s-ajungă mai repede în faţă. Nimeni nu băgase de seamă că Mircea Dicu venise şi cu soţia. Abia după ce se mai potoliră, în entuziasmul lor debordant, îi dădură şi ei atenţie, însă mai mult de complezenţă, că – de – doar soţul ei era şefu’ tuturor.
– Cum ai făcut, de l-ai dresat aşa bine pe nărăvaşu‘ tău? vru să ştie Anda Ţăranu, în timp ce-i întindea o cupă cu şampanie.
– L-am învăţat pe soţu‘ meu să protejeze animalele de menajerie, răspunse ţâfnos Victorina Dicu. Şi-i întoarse spatele.
– Las-o, fato, în plata Domnului, nu-i mai da atâta atenţie, că nu merită! o sfătui Brânduşa. Nu vezi ce s-a băşicat?!
– Da‘, ce-ai cu ea, de-ţi stă în gât?… Doar a recunoscut un adevăr: bărba-su doar protejază femeile, nu lucrează, că nu e în stare!
– Am aflat că şefu’ nostru de catedră n-a pus nici un ban pentru chestia asta. Doar şi-a dat acordu‘… Al‘cineva a fost cu ideea-asta năstruşnică. El e cel de-al treilea grădinar, care a semnat şi textele sunt tot ale lui. Şi arătă cu mâna spre un colţ de sală.
Anda se uită spre colţul acela de sală, unde un bărbat aşeza lumea pentru poze. Era Florin Bratosin, profesor la Litere. „Dom-nu-le pro-fe-sor, cre-deţi că fe-me-i-le-as-tea or să ne iu-beas-că vreo-dat?” psalmodiase pe nas Mircea Dicu, în ziua când Bratosin îi dezvăluise planul său de a organiza un opt martie surpriză. „Mai bine, prin gestu‘-ăsta le facem să-şi dea seama că le preţuim”, replicase organizatorul. Femeia se duse glonţ spre Florin Bratosin şi-ncepu să se pisicească.
– Vai, Florine, ce cool eşti azi!… Şi surpriza voastră, de fapt, a ta, accentuă femeia, m-a dat gata… Se vede că retragerea aureliană dintre colegi ţi-a priit, încercă Anda să lege o conversaţie.
Bărbatul nu răspunse pe moment şi observă că cea din faţa lui era îmbrăcată ţipător: eşarfa galbenă de la pălăria croşetată distona cu bluza roz, ostentativ decoltată, spre a se vedea sânii obraznici, şi cu ciorapii mov, iar fusta de un verde prăzuliu nu atrăgea atenţia decât prin crăpătura generoasă; la urechi avea nişte clipsuri grosolane, viu colorate, dar de proastă calitate, luate de la Avon.
– Îndrăzneşti să intri cu mine în vorbă?! se miră omul.
– Ce te-a apucat? se răţoi Anda, căci nu se aştepta la o asemenea replică. Eu vin să te felicit şi tu te porţi ca şi cum aş fi una de pe stradă!
– Tu ai spus… Te-ai dat de gol!
– Câtă neobraăzare! se revoltă ea.
– Dar neobrăzarea ta de a duce vorba de colo-colo despre mine?… Şi telenovelele scornite şi colportate la toate fufele din universitate? De-astea nu-ţi aminteşti?
– Zău, dacă-mi aduc aminte să fi zis eu ceva despre tine! se jură cea care se simţea ofensată.
– Înseamnă că ai creieru‘-n chiloţi!
*
Florin Bratosin îşi aminti că într-un an, de Florii,
CONST. MIU
Valerian Dospitu era în mare formă în acea seară târzie. Îşi invitase colegii de catedră, pe Aurel Buricu şi Mircea Dicu, la un pokeraş. Ca de obicei, jucau cu mână moartă, iar Valerian era în mână, cum se spune în limbajul cartoforilor. Rând pe rând, „se-ntâlnise” fie cu Aurel, fie cu Mircea, şi unul şi celălalt având carte mare, însă mai de fiecare dată potul îl luase Valerian.
– Cum dracu‘, dom‘le, de ai norocu‘-ăsta chior? se miră Mircea Dicu. Şi mie îmi intră carte, da‘ dumneata eşti de
speriat! Jucăm de cinci ore, mai spuse, uitându-se la ceas, şi aproape m-ai lefterit! se tângui el.
– Ei, pe naiba! făcu a lehamite Valerian. Dacă zici că-s de speriat, scuipă-ţi în sân!
– Naşule, te-ajut şi eu! păru Buricu a fi de partea rudei sale.
– Finule, nu te mai îmburica atâta, că parcă văd că rămâi primu‘ în curu‘ gol, se supără şeful de catedră.
– Aurele, dă mai bine cartea şi lasă-l pe naş-tu, ştii că se cam oftică pe noi… Uite, fac blaint, preciză Valerian, punând două fise pe masă.
– Băieţi, mai fac un rând de cafele? se interesă Fănica, băgând capul pe uşă.
– Lasă, doamnă, mai încolo, se grăbi şeful de catedră s-o expedieze pe gazdă. Da‘ să ştii că atunci o să te rog să-mi ghiceşti, preciză el mieros, spre a nu o supăra pe ţigăncuşă.
– Să nu-mi spui că ţi s-a subţiat portofelu‘, că nu te cred! se supără Valerian Dospitu. Numai când te lefteresc la poker, vrei să-ţi ghicească Fănica. Al‘ ceva nu vrei să ştii, cân‘ se uită-n ceaşcă: banu‘ şi iar banu‘!…
– Las‘ că-ţi dau eu, naşule, o mie de euroi, sări Aurel Buricu. Aşa că poţi să mai pierzi o sută, două, că nu ţi numără paralele naşa!… Da‘, să ştii că numai pentru o s‘tămână!… Parcă ziceai că vinerea viitoare pleci la Bucureşti, să mai dai cu băţu‘ la Comisia de Acreditare? Că mai sunt facultăţi care vor noi acreditări… Şi pentru o semnătură, în comisia-aia, nu strică să mai iei o mie cin‘ sute…
– Vezi, mai bine, că tu ai să-mi dai cinci sute de euroi de la basarabeanu‘-ăla, cu lucrarea de doctorat la Vieru, că al‘ fel ţi-l pic la susţinerea lucrării! Şi mai ai două restanţe: câte trei sute de la fufele-alea cu licenţa! strigă ofensat Mircea Dicu.
– Aurele, mergi la blaint-ul meu? zise preocupat de joc Valerian, ca şi când cearta celor doi era un fleac.
– La ce să mai merg! se răţoi acesta, nu mai merg deloc, gata, mi-ajunge! mai spuse el şi aruncă pe masă cărţile.
– Ai mă, Aurele, nu te-nfierbânta aşa, spuse gazda, vrând să pară împăciuitoare.
– Dom‘le, am spus: GA-TA!… Mai avea puţin şi cred că mă scotea dator-vândut!
– O fi zis şi el la supărare, nu ştii cum e omu‘, la nervi, zice muuulte…
– Să ia lecitină, dacă n-are ţinere de minte!… N-am nicio restanţă la el! Iar pe basarabeanu‘-ăla poa‘ să-l pice, pentru că a făcut cerere că se transferă la Piteşti, că cică ăia au tarifu‘ mai mic, nu ca la noi, unde-l stabileşte domu‘ Conu – nimeni altu‘ decât naşu‘ meu şi şefu‘ nostru de catedră.
*
Dar supărarea finului pe naş n-a ţinut decât o săptămână şi nici aceea încheiată. Se apropiau examenele şi fiecare avea nevoie de celălalt, căci făceau parte din aceeaşi comisie. De, aşa sunt neamurile: se mai şi ceartă, dar la nevoie se ajută. Mai ales când e vorba de examene, naşul şi finul uită de supărare.
Acum, erau în meritata vacanţă de vară. Se aflau în Taiwan. Universitatea lor încheiase un parteneriat cu o cunoscută universitate din Taipei. Rectorul de acolo, îi invitase pe cei trei universitari români pentru un schimb de experienţă, pe o perioadă de trei săptămâni. Singura care-i însoţise la aeroport fusese Fănica. L-a atenţionat de mai multe ori pe Valerian să nu uite să-i ia de pe-acolo un colier de perle veritabile. Dar să caute numai la magazinele guvernului. Să nu meargă în altă parte, că i-a zis ei Carmen Ţibanu, când a fost vara trecută, că peste tot sunt numai ştifturi. Alea veritabile, numai în magazinele-alea o să le găsească. Să-l ia deoparte pe rector şi să-l roage să-i dea adresa.
Într-o seară, gazda i-a invitat la un restaurant „simandicos”,
METAMORFOZE 