MOTIVUL LUNII în lirica lui Bacovia

de Prof. Dr. Const. MIU

Poeţii simbolişti preiau de la romantici unele teme şi motive, pe care le vor trece prin vămile sufletului, în conformitate cu opţiunea lor estetică. Este cazul motivului lunii, aflat în relaţie directă cu cel al singurătăţii.

La romantici, luna făcea parte din scenariul erotic. Bunăoară, în erotica lui Eminescu, luna era conştiinţa-martor a poveştii de dragoste, sacralizând cu lumina ei clipele de iubire: „Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune (Lacul – s.n.), ori, în alte creaţii (Şi dacă…, Sara pe deal) luna prefigura portretul stilizat al fiinţei iubite, unul de sorginte astrală: „Şi dacă norii deşi se duc/ De iese-n luciu luna, / E ca aminte să-mi aduc/ De tine-ntotdeauna” (Şi dacă…); „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară (Sara pe deal).

În lirica lui Bacovia, găsim reminiscenţe eminesciene ale motivului lunii, însă semnificaţiile sunt specifice esteticii simboliste. Spre pildă, în poezia Serenadă (volumul Comedii în fond – 1936), luna, cu lumina ei, sacralizează două toposuri: fereastra iubitei şi „grădina de parfume”. Însă, în versurile autorului Plumbului, razele lunii nu mai evidenţiază (ca la Eminescu) armonizarea sufletului cuplului erotic cu cel al naturii: „Poetizează luna/ Fereastra ta iubită –/ Prin  tainice umbre/ Te-aştept ca şi-n trecut, –/ Cu plânsul meu pe coarde,/  La ora tăinuită, / Şi care, poate-odată, / Prin lume ţi-a plăcut. // Poetizează luna/ Grădina de parfume, –/  (…) Prin tainicele umbre, / Străin ca-ntotdeauna, –/ Cu plânsul meu pe coarde, / Te-aştept ca şi-n trecut” (p. 87). De remarcat din versurile citate că eroul liric are nostalgia trecutului. Aşa se explică repetarea identică a versurilor care evidenţiază plânsul şi aşteptarea – două manifestări ale celui care tânjeşte după fiinţa iubită.

          În Romanţă (secţiunea Din periodice, ediţia G. Bacovia, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, după care facem şi citările, cu trimiteri la lirica bacoviană), luna este simplu element al decorului nocturn : „Când luna e o roză de argint,/ Hai, să te-aştept în zăvoiul de argint./ De n-o să vii, nu e nimic. / E-un secol mic, / Toţi mint,/ Când totul e pentru argint.” (p. 132). Explicaţia pe care eroul liric o dă posibilităţii de a nu veni la întâlnire, deşi el este cel care o stabileşte, ţine de uzul unui secol mic, ce ignoră sentimentele şi dă întâietate banului. Ideea că luna este simplu element al nocturnului este reluată şi accentuată în strofa a doua, unde sentimentalismul cade în desuetudine, în conformitate cu „filosofia” unui secol animat de mercantilism: „Rămâne luna roză de argint, / Azi nu-i vreme de alint” (s. n., p. 132). Continuă lectura

Anunțuri

ŞERMIANA

de Cristian NEAGU

Spune-mi ce mai faci , şansa mea neşansă ,

Ţi-e iarnă , ţi-e vară , ori ţi-e uitare ?

Eu mai păstrez blestemul tău de nemireasă ,

Alături de un trandafir şi-o lumânare .

 

Ce gânduri îţi mai şterge pruncul de pe frunte ,

Sau ce gânduri eşti silită să ascunzi

Când toţi , – şi toate – ţi le cred pierdute ?

Ştiu . Nu vei putea ca să-mi răspunzi …

 

De noapte bună , îţi simt sărutul trimis ;

Hai ,… îndeamnă-mă cu mister de Lună

Să rămân o nuanţă albastră în vis ,

Şi extazul dintre adiere şi furtună … Continuă lectura

teiul

de Ion ALEXANDROAE

Visez că eşti aici acum,

Ca mergem către-acelaşi drum

Către izvorul cristalin,

Ce curge prin pădure, lin.

 

Albinele culeg nectar

Desprins dintr-al naturii dar

De-a oferi ceva cuiva,

Cum eu iţi dau iubirea mea.

 

Iar florile mă odihnesc

Şi teiul e dumnezeiesc

Şi mă inspira sa iţi scriu

Poeme cu mesajul viu.

 

O frunză cade spre pământ

Şi se rostogoleşte-n vânt

Cu dansul graţios, domol

Precum un pescăruş în stol.

 

Aşa te-aş legăna şi eu

La teiul sufletului meu,

De-mi vei jura să mă iubeşti

Fără să-ncerci să m-amăgeşti.

Anotimpurile iubirii

de Simina LUPU

PRIMAVARA. Aici sunt cu EL. L-am întâlnit primăvara…mulţumesc fiică a naturii! Luceafărul inimii lui a găsit scară sa coboare în lumea mea de muritoare. Ce fericită pot sa fiu lângă EL… Ştie să îmi împodobească părul cu flori de mai, să îmi dăruiască parfumul primilor ghiocei înfloriţi, să danseze cu mine pe crudul ierbii ascultând simfonia izvorului. EL mă ridica la cer, mi-a promis că mă face a lui mireasă, cu praf de stele sclipin-du-mi pe gene. El are inima ca un magnetofon… înregistrează în fiecare ceas orice gând, orice clipă, orice trăire de-a mea. Numai EL îmi simte euforia viselor!

VARA. A plecat. Mi-a privit chipul într-o seară caldă, plăcută de vară, care s-a transformat în cel mai teribil coşmar când am văzut singurătate şi linişte, mult prea linişte în jur. Stelele la care visam cândva că le voi purta în păr sunt doar stele căzătoare acum. Le vad căzând.. Plouă…Ascult glasul disperat al picăturilor de ploaie.

TOAMNA. A sosit zâna anotimpurilor sufletului meu căzut în negură. Ea mă reprezintă cu urâţenia ei, având copaci ce sunt acum nudurile pădurii , cu frunze ridate, cu parfum şi gust de-otravă dulce. Mă simt atât de tristă, toamnă dragă, pentru că tu însăţi produci melancolie şi regrete. Nici nu mai sper că EL se va întoarce într-o zi mohorâtă. Privesc lacrimile tale pe geam, curg şiroaie, nu mai plânge! Nu vreau sa mai văd măcar sau să aud glasul disperat al picăturilor de ploaie.

IARNA. Sânge de cenuşă-mi picură acum prin vene. E iarnă, un anotimp mult prea curat şi pur pentru a fi pătat cu suferinţă. Azi îngerii râd şi plâng. Da, râd… se bucură pentru că s-a născut Hristos, dar sunt trişti pentru că nu eşti tu. Te-am purtat in suflet prea mult… ţi-am venerat inima-ţi de astru. La ce folos?!   

Ochii de smarald

 

Visând la ochii de smarald

Îţi scriu acum cu sânge cald,

Într-un caiet cu foi stinghere,

Care-a rămas a mea durere.

 

 

Ţigara vieţii-mi arde-ncet,

Cu lacrimi umplu alt caiet,

Am luat acum calea uitării

Mă sting încet, la ţărmul mării.

 

oaspeţii revistei

În perioada 15 – 20 septembrie 2008, un grup de elevi olandezi, de la NORTGHO COLLEGE, din Noordwijk, Olanda, însoţiţi de profesorii Galith Mol şi Rob Velder au avut un schimb de experienţă cu elevii Liceului teoretic „N. Bălcescu” din Medgidia.

În ziua de 19 septembrie, a.c., aceştia s-au întâlnit cu redactorul şef al revistei şi un grup de cititori (elevi ai clasei a XII-a F) ai publicaţiei mai sus amintite.

Iată opiniile a doi elevi ai liceului „N. Bălcescu” – vechi colaboratori ai revistei.

Simina LUPU

 

 Am fost încântaţi sa-i primim  pe tinerii din Noordwijk, Olanda care au avut plăcerea sa ne viziteze oraşul şi implicit liceul. Suntem mândri că putem colabora şi cu tinerii din alte tari, deoarece sunt beneficii pentru ambele părţi. Olandezii s-au dovedit a fi peste aşteptările noastre, întrucât aceştia au binevoit să participe la o oră de română, la clasa a XII-a F, care s-a desfăşurat într-o atmosferă frumoasă, unde elevii noştri şi cei olandezi au avut prilejul să schimbe câteva impresii, să îşi spună părerea privind sistemul de învăţământ în ţara noastră şi la ei.

La ora de română, tinerilor olandezi  le-a fost prezentată revista  ,Metamorfoze’’(revista de spiri-tualitate şi atitudine civică) ce e coordonată de dl profesor doctor Constantin Miu, un om renumit în primul rând pentru sufletul şi atitudinea sa plină de viaţă, dar şi pentru scrierile sale numeroase, poezia fiindu-i hrană sufletească. Acesta ne-a învăţat sa fim oameni, să iubim, şi să trecem peste orice obstacol dacă ne dorim cu adevărat ceva. Şi nu în ultimul rând sa nu ezitam să cerem ajutorul, vorba dictonului ,,Cere şi ţi se va da’’. La ora noastră de curs a fost prezenta si televiziunea locala care i-a luat interviu profesorului nostru si unei eleve din Olanda: Continuă lectura

Adio Ştefane , prieten drag…

de Cristian NEAGU

Duminică 14  septembrie  2008  am tresărit ,parcă  înjunghiat  de vestea neagră : Fănicuţă Iordache ,Titanul scenei şi platoului de  filmare din România ,îşi  dăduse obştescul sfârşit într-un spital din Viena . Odată cu el ,murea  şi ceva din  mine ,din trecutul ,dar mai ales din  prezentul meu . Nu am plâns ,dar fiinţa mea a sângerat  într-un clişeu al amintirilor adolescentine ,cu întâmplări  din cartierul bucureştean Rahova , în gaşcă cu Fănicuţă ,Marin Ţaca şi fraţii Mafoame .Interesant  era aerul său meditativ  suprapus unei  ironii calde ,ce  parcă  întregea  exotismul  ,fie el , şi al  unui colţ de stradă.

Te făcea să crezi că are un caracter polivalent .Acum era şmecherul ce stăpânea nuanţa uşor vulgară a jargonului ,acum era de la ţară ,acum era avocat ameţindu-te în termeni juridici ,ba filosof ,ce-ţi făcea morala vieţii rostind maxime celebre ,iar când era  EL ,era îngândurat ,cu vorbă puţină şi zvâcnet la o glumă  ori la o remarcă  asupra unei  melodii lăutăreşti ,sorbind şpriţul autentic , veşnic îndrăgostit de viaţă….

         Deşi eram mai mic cu  optsprezece ani  decât el, nu a ezitat să mă trateze bărbăteşte  mai ales când a  aflat  că sunt supus pasiunii condeiului. Eram „de-al lui, din Rahova , şi asta nu era puţin .Juca pe vremea aceea în  Adio dragă Nela  şi „Proprietarii. Era deja un artist de esenţă ,dar venea să să-şi domolească clocotul sufletului acolo unde  copilărise ,şi unde amintirile îi îngustau privirea ,ca de un regret tăinuit în sufletul său nobil cu interior de baroc autumn .  

         Am  aprins  o  lumânare  aşezând-o  pe masa  mea de lucru  şi am rămas ţintuit  cu privirea asupra uneia din  fotografiile în care stăm alături ,şi am constatat  cu durere cum ne tot  ducem… şi  pe cât de neaşteptat ! Ştefan Iordache a deschis fereastra cerului ,şi înainte de a sări dincolo a privit în jos ,către lume ,zâmbind  a compătimire  şi  dezgust ,deşi a iubit-o enorm ,cu lăutari şi cântece de suflet .E bine de amintit aici detaşarea cu care şi-a împărţit viaţa între actorul ,şi omul obişnuit ,Ştefan Iordache, reuşind să-şi menţină firea deschisă ,dar enigmatică totodată .Sentimentul pierderii unui astfel de prieten mă sfâşie, şi-mi vine să acuz o presupusă „contabilitate  a  destinului său , de  eroare. Nu  trebuia să moară acum ! Între incandescenţa flăcării de lumânare şi fotografia înrămată ,resimt starea de penitenţă prin lacrimile nepicurate .

         Dacă numai cu o săptămână în urmă (07 septembrie) un alt mare actor răspundea chemării spiritelor (Ilarion Ciobanu) , ignorând în ultimii ani de  viaţă societatea prin autoizolare şi penitenţă acceptată, Ştefan Iordache  a plecat  dintre noi ,apucând să lase mesajul dispreţului său ,pe înţelesul diriguitorilor instituţiilor de cultură , care se vor  înghesui să-i exprime prin discursuri seci  ,prefăcute , cele mai deosebite merite , plus valoarea: „Aleg  să nu mă implic în societate. Ceea ce trăim este o telenovelă , o manea   de prost  gust. (cit. Confidenţial)   Ar trebui    roşiţi  domnilor ,cei  cărora  vă este  adresată aluzia, şi să înţelegeţi că  o valoare  nu merită pomană , ci justă preţuire , chiar dacă vi se subţiază „modicul salariu prin alocarea  unor  recompense  de  merit . Ori poate , veţi fi măcar în stare , pătrunşi de spinul unei cât  de mici remuşcări , să-i spuneţi în momentul acoperirii cu pleoapa , un sincer Dumnezeu să-l ierte , pentru că pe locul valorii sale , nu se va mai putea aşeza nimeni.

        Pentru mine , anul 2008 marchează începutul unei groaznice singurătăţi ,ca  şi o  moarte dusă pe picioare . Rând pe rând , (la 27 martie George M. Pruteanu, la 24 aprilie Cezar Ivănescu, 14 septembrie Ştefan Iordache)… prieteni şi confraţi , îmi rămân alături doar în fotografiile ce  alcătuiesc  panoplia aliniată de-a lungul peretelui din camera mea . De multe ori mi se întâmplă să formez doar jumătate din totalul  cifrelor  unui  număr  de  telefon , şi  abia după aceea , să  realizez că „abonatul nu mai este … disponibil. E cumplit !  Cu sufletul frânt de durere spun adio ,- iată – unuia dintre  prietenii adolescenţei mele , unui fenomen grandios de talent  actoricesc , la trecerea  sa  către un alt tărâm .

                        DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ !

Somn

de Colette COLNIC

Ca o lumânare,

Vidul se dizolvă,

Iar ceara fierbinte

Se modelează subtil.

Clipa se smulge

Şi iese din horă,

Să se topească vidul,

Să doarmă.

Patul se pregăteşte :

Scoate al treilea tentacul !

 

Derută

 

Înaintez de parcă

Linia

N-ar mai fi dreaptă,

Cineva, neştiut

Ar fi convertit-o,

Frângând-o discret.

Alerg, de parcă

Labirintul,

În care mă-nvârt,

Ar fi zidit

Din bucăţi mari

De ciocolată

Fierbinte, fluidă

Iar uşile mici

Mă lasă să trec

O singură dată

Apoi, mă-ntreabă

Dacă asta voiam să fac.