DELIR APOLINIC

Prof. Dr. Const. MIU

 

              Sub aspect structural, noul volum de versuri semnat de Ştefania Oproescu – Delir în curcubeu şi alte poezii (Editura Valman, Focşani, 2009) se remarcă prin simetrie: 21 de creaţii au titlul culorilor curcubeului (câte trei pentru fiecare culoare), iar alte 21 nuanţează „stările delirante” ale precedentelor.

               În volumul de faţă, există o serie de poezii în care vom recunoaşte implicarea eu-lui liric (în acest caz se poate vorbi de o poetică a privirii), iar o altă serie are ca modalitate de construcţie teatralitatea, în manieră soresciană (mai cu seamă în volumele Apă vie, apă moartă şi Ecuatorul şi polii), mesajul poetic luând, în acest caz, forma unui aşa-zis „reţetar”.

Dacă avem în vedere titlul cărţii şi conţinutul celor două serii de creaţii, putem opina că delirul nu este unul dionisiac, pentru că nu avem de-a face cu o beţie/ risipă de culori, ci este unul apolinic şi el reprezintă şi rezumă tectonica sufletului autoarei. Dar, fie că avem implicarea eu-lui poetic, fie detaşarea acestuia – prin teatralitate–, predominant este eul contemplativ.

Atitudinea de implicare a eu-lui poetic presupune două etape: una este indisolubil legată de privire: „Am văzut/ când asfinţitul a devenit mai roşu/ decât sângele meu” (Roşu, p. 5) sau, în alt loc, – Indigo (p. 29), unde realul dublat de imaginar glisează în oniric: „Văd sângele întunericului/ cum izvorăşte din plafonul peşterilor/ locuite de lilieci orbi în lumină,/ cum se prelinge în vis/ de strugure negru aburind năluciri”; cealaltă notează trăirile, la contactul cu paleta cromatică: „Toate culorile mi-au trecut prin trup,/ mi-au respirat clipele oarbe,/ le-au înălţat până la tăria întunecată/ a viselor,/ (…) M-au rănit cioburi căzute din tăcere,/ care va despica locul trecerii (Violet, p. 17).  Dar trăirile eu-lui se prelungesc şi în plan oniric, unde se poate sesiza un fantastic al imaginarului debordant: „Visez petreceri acvatice/ veselia interzisă întoarcerii/ sufocă imaginarul până la/ respiraţia peştilor din acvarii,/ (…) Merg prin albastrul transparent/ al apei,/ (…) Din ce în ce mai statornic/ refluxul mă soarbe/ în beţia înşelătoare a cerului./ Simt albastru în cerul gurii/ dizolvând piatra acră a trezirii.” (Albastru, p. 27-28).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Continuă lectura

Lui Eminescu

de Marion MANOLESCU

 

De pe când Domnul
ţi-a zâmbit la Ipoteşti
ai  început
minuni  să împleteşti
cu murmur de izvor
şi dor
cu suflet de român nepieritor
şi muzica
ce curge-n versul tău
mă-mpiedică
să- l uit pe Dumnezeu

CONCURS LITERAR

Redacţia revistei METAMORFOZE din Medgidia organizează concursul de creaţie literară ARIPI DE DOR,     ediţia a V-a, 2010.

La concurs, pot participa elevi şi studenţi, la secţiunea poezie.

Doritorii, pot trimite grupaje de 10-15 poezii, în trei exemplare

(tehnoredactate în word, font ARIAL 11), pe adresa redacţiei:

       Revista METAMORFOZE

       Str. SCARLAT VÂRNAF nr. 2

       905600 MEDGIDIA

       Jud. Constanţa.

Lucrările vor fi semnate cu un moto, care se va regăsi pe Fişa de concurs a participantului.

Aici, vor fi trecute datele personale (nume, prenume, adresa, data naşterii,

şcoala sau facultatea unde activează, număr de telefon şi adresa de mail),

eventualele premii la alte concursuri literare, colaborări la reviste literare.

Lucrările şi plicul ce conţine CV-ul, vor fi introduse în alt plic,

acesta fiind expediat pe adresa menţionată, până pe data de 5 mai 2010 (data poştei).  Pe plicul mare se va menţiona: PENTRU CONCURSUL LITERAR

„ARIPI DE DOR”.     

Plicurile sosite după această dată nu intră în atenţia juriului!

Câştigătorii vor fi anunţaţi în timp util, spre a participa la festivitatea de premiere,

ce va avea loc în cadrul SERBĂRILOR METAMORFOZE,

la data de 5 iunie 2010, începând cu ora 12, la adresa mai sus menţionată.

LA SĂRBĂTOAREA LUI EMINESCU

ÎPS TEODOSIE – Arhiepiscopul Tomisului

„Astăzi, am invitat la acest eveniment dedicat împlinirii a 160 de ani de la naşterea poetului nostru naţional – Mihai Eminescu – pe domnul profesor Constantin MIU, doctor în literatura română (a cărui teză de Doctorat se referă la poezia religioasă a lui V. Voiculescu), să lanseze o carte despre opera lui Eminescu.”

 

 

 

 

 

 

 

„Trebuie să vă spun că    m-a impresionat plăcut nu numai abordarea din perspectivă teologică a unor poezii – fapt inedit până acum în critica literară referitoare la opera eminesciană –, dar şi poeziile pe care autorul cărţii le-a dedicat lui Eminescu.

        Mihai Eminescu este simbol al spiritualităţii româneşti. Este lumina cea mai strălucitoare din cultura şi literatura noastră.  De aceea, opera sa este ca un testament (literar, desigur) pentru români. Şi ne explicăm opera sa ca pe o „scriptură sacră”. Cei care vor să scoată noi cărţi despre opera lui Eminescu se pot adăpa din nectarul acesteia.”

 

 

 

„Am citit în mare parte cartea Măşti şi roluri a prof. dr. Constantin Miu şi am rămas surprins nu numai de cunoştinţele sale literare, ci mai ales de cele teologice, pentru că prin această manieră vine să pună în valoare dimensiunea religioasă a poeziei lui Mihai Eminescu. Se ştie că două mătuşi ale poetului au fost călugăriţe. El a avut o legătură strânsă cu Biserica.  De aceea, poezia sa are o consistenţă atât de mare. Poezia sa nu e o înşiruire de versuri, ci una cu mesaj. Poezia lui Eminescu este marea spirituală a culturii şi literaturii noastre,  nu de unde se varsă celelalte „râuri spirituale”, ci de unde izvorăsc râuri de înţelepciune, fiind vorba de continuitate spirituală şi de bucurie spirituală. O astfel de bucurie spirituală a trăit şi cel care a explorat poezia lui Eminescu, sub aspect teologic – dl prof. dr. Constantin Miu. Vă felicit domnule profesor şi vă consider un apropiat al nostru, pentru că eu consider că am descoperit un om de literatură, cu atât de frumoase interferenţe teologice, cu dorinţa de a pătrunde în orizontul operei lui Eminescu, dar şi în orizontul credinţei noastre.

         Vă felicit şi doresc să continuaţi să scrieţi, pentru că sunteţi tânăr, la 53 de ani, şi să aveţi ucenici, pe care să-i îmbiaţi cu parfumul poeziei lui Eminescu şi de a descoperi în opera poetului nostru naţional reflexele sufletului nostru, bucuria de a găsi ecoul gândirii şi doririlor noastre. Vă mulţumim, domnule profesor şi vă dorim sănătate.”

 

ÎPS TEODOSIE a vorbit în continuare despre momentul spiritual pregătit de dna prof. Carmen Ciornea – recital de poezie eminesciană şi melodii pe versuri de Eminescu, pregătite de un grup de elevi de la Seminarul Teologic, coordonaţi de către doamna profesoară.

Evenimente culturale la ZIUA lui EMINESCU

Ziua de 15 ianuarie de anul acesta – la împlinirea a 160 de ani de la naşterea POETULUI nostru NEPERECHE – a fost prilej de sărbătoare a cugetului şi simţirii româneşti, în sala de festivităţi a Muzeului de Artă din Constanţa.

Două evenimente culturale au prilejuit această sărbătoare spirituală: lansarea cărţii MĂŞTI şi ROLURI, semnată de prof. dr. Const. MIU şi un recital de poezie eminesciană, ca şi câteva creaţii ale poetului transpuse muzical – acest moment poetico-muzical fiind susţinut de către elevi ai Seminarului teologic, coordonaţi de infatigabila profesoară Carmen Ciornea.

La cele două evenimente au participat şi au vorbit IPS TEODOSIE – Arhiepiscopul Tomisului, dna director Doina Păulean (de la Muzeul de Artă), precum şi poeţii Carmen Radu şi Cosmin Ştefănescu, colaboratori permanenţi ai revistei METAMORFOZE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carmen RADU

 

Un spirit eminescian

 

 

Citind „Măşti şi roluri”, cartea domnului Prof. Dr. Const. Miu, apărută la Constanţa, Editura Virom, 2010, mă gândeam că masca timpului n-a reuşit să acopere sau să minimalizeze sau să distrugă LOCUL şi ROSTUL lui Eminescu în literatura română.

Atâta vreme cât există, şi vor mai exista!, oameni ca domnul profesor, este îmbucurător faptul că Mihai Eminescu ESTE sărbătorit şi VA FI la 160 şi la 200 de ani de fiinţă…

„Măşti şi roluri” este o abordare inedită a creaţiei eminesciene, este o altfel de critică, este un alt unghi de vedere din care domnul profesor ne invită să percepem scrierile lui Emines-cu.

      

Un exemplu grăitor în acest sens este comen-tariul critic «Elemente de teatralitate şi cine-matografie în ”Luceafărul” ». Eminescu a iubit teatrul, probabil că ar fi iubit şi cinematograful…

Abordarea în acest eseu este una originală, scrisă astfel încât, cu ”ochii minţii” aproape că poţi urmări derularea peliculei: «Structurarea poemului în patru mari tablouri aminteşte de compoziţia ”tradiţională” a pieselor de teatru, în patru acte, iar desfăşurarea subiectului poemului pe două planuri – teluric şi cosmic, acestea alternând – reprezintă un element des uzitat în cinematografie. (…)

 

Proza secolului al XX-lea şi filmul pun accentul pe oniric ca element al fantasticului.

Pe rând, personajele sunt şi actori şi regizori: «Tabloul al doilea al poemului aduce  în prim-plan alţi doi regizori-actori – Cătălin şi Cătălina. (…) Luceafărul fiind, în egală măsură, actor, dar şi maestru de lumini. (…) Cătălina continuă jocul aparenţelor şi, accentuând refuzul, se preface a fi confuză în privinţa rolului atribuit ad hoc: ”Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, / Dă-mi pace, fugi departe.” Dar după acest joc nevinovat, îi prezintă filmul aventurii la care ar vrea să participe amândoi ca actori, ea renunţând la mască. (…) Ca actor, ea recunoaşte că ştiindu-l de foarte mult timp (…) şi având un caracter asemănător ei, (…) ar putea juca împreună, formând un duet. (…) Ea adoptă tactica retardaţiei: nu răspunde imediat iniţiativei regizorale a pajului, dorind ca el să accepte scenariul ei. In felul acesta, Cătălina se dovedeşte un regizor-actor abil, lăsând pajul să creadă că el este cel care distribuie rolurile. » (p. 17).

Un traseu aparte cunoaşte Luceafărul , care, în viziunea domnului profesor, este şi actor dar, mai ales, „Marele Regizor” : «tabloul unde actorul solicită Marelui Regizor un alt rol („Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire ”) poate fi socotit drept element de modernitate: teatru în teatru sau film în film.» (p.18).

Un alt registru din care domnul prof. Miu abordează scrierile eminesciene este cel d. p. d. v. teologic. De fapt, în aproape toate comentariile Domniei-sale, latura teologică a poeziilor eminesciene îşi decriptează sensul/ sensurile printr-o minuţioasă documentare şi, mai ales, prin cunoaşterea, în amănunt, a textelor abordate.          «De la suferinţă la naşterea duhovnicească în poezia „Odă (în metru antic)”» este un exemplu de comentariu în acest sens, unde  «asistăm la un traseu iniţiatic, de sorginte mistică, ale cărui etape sunt: moartea, suferinţa şi renaşterea spirituală. »

În „Măşti şi roluri” iubirea este şi ea prezentă în: „Expansiune şi recluziune în erotica eminesciană”, în «Eros şi temporalitate în „Luceafărul”», în „Imaginarul erotic eminescian”, în „Ora de iubire”, în «Sacru şi profan în „Floare albastră”», în „Marea – topos al erosului în poezia lui Eminescu”. Şi nici  nu se putea altfel… Eminescu – omul – a iubit, Eminescu – poetul – a scris… Const. Miu – comentează, regândeşte, analizează… Spre exemplu, în «Sacru şi profan în ”Floare albastră”» domnul profesor Miu consideră poezia ca fiind „”poemul cel mai nonconformist al lui Eminescu; în sensul că se abate de la scenariul erotic tradiţional” (p. 85).

 

        De mare actualitate sunt şi articolele privitoare la învăţământ: «Când face referiri directe la învăţământul din vremea sa, tonul gazetarului Eminescu devine vehement. Cu o lege proastă a instrucţiei, care permitea oricui termina liceul susţinerea unui simulacru de concurs, spre a ocupa un post de profesor, învăţământul românesc era sortit eşecului. (…) Eminescu face încă o observaţie pertinentă cu privire la calitatea deplorabilă a învăţământului românesc (…): ”pre cât a câştigat în extensiune, pe atât a pierdut în intensitate.” (…) Pe bună dreptate, se arată că nu există nici ştiinţă, nici literatură de calitate, de vreme ce în cataloagele librarilor, care vând cărţi în şcoli, cuprind tipărituri ”în vederea unui premiu academic, cu alte cuvinte nu răspund nici cerinţelor cititorilor, nici celor ale şcolarilor. Ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre.”» (p. 94 – 95). Referitor la acest subiect, spun, asemeni lui Eminescu: ”Toate-s vechi şi nouă toate”.

Continuă lectura

Timpul în romanul Virginiei Woolf

Florian BRATU

Timpul în spaţiul artei romaneşti woolfiene nu mai este un simplu clişeu, o desfăşurare liniară dintr-un punct spre altul, ci, aidoma vieţii umane, este o forţă ce nu poate fi stăpânită, este trecerea, la care se adaugă intensitatea urmelor pe care le trasează în spaţiul conştiinţei ajungând până la forme obsesionale. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă în romanul Doamna Dolloway repetarea, la intervale relativ egale, a secvenţei : „Cercurile de plumb se topeau în aer”[1]. Leitmotivul apare de fiecare dată când orologiul Big Ben marchează irevocabil şi cu intonaţie gravă curgerea timpului.

Dacă ar fi să definim reprezentarea spaţio-temporală la Virginia Woolf în romanul Doamna Dalloway, atunci formula hic et nunc ar fi cea mai adecvată, căci ceea ce contează pentru personajele sale este numai clipa, ceea ce corespunde parţial conceptului de unitimp pe care l-am descoperit în scriitura proustiană. Nu există decât rareori un înainte, şi mai puţin un după, succesiunea fiind practic anulată. Singură amintirea îşi face loc în conştiinţa personajelor aducându-le din străfunduri efluviile unor timpuri apuse, ale unor frânturi de existenţă.

Fiinţa woolfiană există cu adevărat numai în clipa în care are revelaţiile pe care le-am analizat. Timpul feeriei nu apare încă, dar în romanul Valurile, conştient sau nu, scriitoarea britanică evocă acel timp al inocenţei ce conduce automat la ideea unei influenţe proustiene benefice. Acest lucru nu înseamnă că timpul inocenţei woolfiene este identic cu cel al lui Proust. Ca formă sunt identice, dar ca substanţă sau ca naturaleţe am înclina să afirmăm că timpul din Valurile are o formă mult mai pură, mai aproape de anima, decât aceea construită, poate prea psihologică şi filozofică cu care ne-a obişnuit romanul de introspecţie proustian. Naturalul care semnifică autenticitate este nota ce o avantajează pe Virginia Woolf. Coeziunea conştiinţelor personajelor din romanul Doamna Dalloway sau a celor care fiinţează în Spre Far constă în această oprire a devenirii, în extazul în care timpul senzaţiei este mai puternic decât timpul orologiului. De fapt, orologiul care marchează trecerea este o invenţie umană, un regulator care, contrar oricăror aşteptări, atenţionează fiinţa asupra clipei. Funcţia negativă şi ordonatoare a orologiului devine benefică, poetică.

Obsesia timpului este o constantă ce nu poate fi neglijată în analiza romanului de introspecţie woolfian. În Doamna Dalloway Virginia Woolf găseşte o soluţie ingenioasă în ceea ce priveşte reprezentarea timpului, creând ceea ce s-ar putea numi timpul comprimat, prin imaginea unei zile din iunie sau prin anumite zile reînviate de memoria afectivă, fără însă a fi localizate precis, pentru a sfârşi cu esenţa timpului, clipa, cuvânt cheie care trimite la  Proust.

Timpul, spre exemplu, este marcat de ritmul egal şi grav al orologiului Big Ben care domină întreaga masă spaţială şi temporală a Londrei. Timpul înseamnă ruptură ordonată a libertăţii de a fi a insului care rătăceşte în spaţiu, creându-şi iluzia unei coerenţe a vieţii. Suntem într-o zi, nu se precizează care, din luna iunie. Este singurul reper al situării calendaristice, în afară de cel al orelor anunţate regulat. Totul ţine de aparenţă pentru că acţiunile nu sunt ordonate cronologic, timpul interior al fiecărei fiinţe fiind diferit de cel marcat de masivul orologiu.

Reprezentarea timpului la Virginia Woolf nu cunoaşte în romanul Doamna Dalloway nici o expresie care să traducă devenirea sau alterarea acestuia, totul este suspendat în conştiinţa personajelor care imobilizează clipa, a unei percepţii, a amintirii ce nu lasă să pătrundă altă fantă de lumină, ci o păstrează în puritatea ei, fie ea şi dureroasă. Timpul comprimat semnifică reducerea lui nu numai la o zi din iunie, ci, mai mult, la ceea ce este sedimentat în adâncul fiinţelor: un sentiment, o privire, un sunet, o calitate a luminii. Reducţia are în acest context o valoare pozitivă; ea nu permite dispersia, ci descoperă într-un singur fragment esenţa, căci durata în conştiinţă asimilează timpul tot aşa cum îşi încorporează imaginile lumii.

Reprezentarea timpului în construcţia romanescă woolfiană cunoaşte o curbă progresivă. Dacă la începutul creaţiei sale mai întâlnim imagini tradiţionale ale celor două axe fundamentale ale existenţei, începând cu Doamna Dalloway Virginia Woolf îşi schimbă complet optica. Timpul, spre exemplu, nu devine spaţializat aşa cum s-ar părea, ci se poate vorbi mai curând de timpul senzaţiei. Forţa senzaţiilor este atât de puternică în câmpul conştiinţei personajelor woolfiene, încât par să aibă aceleaşi atribute pe care le deţineau în spaţiul scriiturii proustiene, în sensul de transgresare a oricărui reper definibil în universul exterior. Senzaţia la Virginia Woolf devine un univers în sine, iar prezenţa acesteia în spaţiul romanesc se află la originea aspiraţiei de a transgresa cauzalitatea.

Originalitatea scriitoarei britanice se dovedeşte imbatabilă prin îndrăzneala viziunii sale asupra prezentului care nu e altceva decât o simplă prezenţă ce se transformă dintr-o clipă într-alta. Diferenţa în cazul de faţă are o conotaţie negativă, ea este eroziunea care minează esenţa, viaţa.

Timpul şi spaţiul sunt obiecte ale spiritului, lasă să se înţeleagă textul woolfian, atribute care nu corespund limbajului exteriorităţii, ci unuia mult mai adânc, al conştiinţei. Aici, în spaţiul conştiinţei, se naşte viziunea despre real ce primeşte în romanul de introspecţie woolfian sensul de viaţă, de esenţă, căreia îi va opune spectrul finitudinii, sfârşitul armoniei şi păcii interioare, moartea. Timpul semnifică uneori moarte în roman, pentru că el antrenează ruptura comuniunii cu ceilalţi, destramă clipa, acest sâmbure de adevăr al vieţii intime a eroilor din Doamna Dalloway.

Oricare ar fi tehnica romanescă utilizată de un scriitor, reprezentarea  timpului este fondată pe viziunea pe care acesta o are graţie memoriei. Între memorie şi timp există o legătură adâncă căreia artiştii din toate timpurile au încercat să-i desluşească tainele. Romanul de introspecţie este, prin natura sa, un roman al conştiinţei şi, ca atare, un roman al memoriei. Imaginile Virginiei Woolf, prin redundanţa lor, prin caracterul lor simbolic, metafizic, conţin structuri poetice de o mare forţă sugestivă: ele constituie o adevărată reţea de variabile ale interiorităţii, ale conştiinţei în căutarea unui sens, a unei imagini originare ce diferă de imaginea timpului aşa cum este cunoscută prin creaţia introspectivă a altui mare romancier al introspecţiei, Marcel Proust.

Structura poetică a romanelor woolfiene ce întrunesc atribute specifice actului introspecţiei se află la originea căutării continuităţii conştiinţei, în ciuda unor discontinuităţi inerente, uitarea fiind şi ea o parte componentă a memoriei, căutare în care tragicul, deşi discret enunţat, constituie nu numai esenţa acestei scriituri reprezentative, ci a fiinţei în general.

Meritul Virginiei Woolf este cu atât mai mare cu cât romanele sale se înscriu în orbita creaţiei romaneşti universale, după apariţia unor opere a căror valoare şi contribuţie în analiza interiorităţii şi a timpului nu poate fi pusă la îndoială: e vorba de Proust, de James Joyce, de Henry James şi alţii, ale căror tehnici romaneşti conţin, din punctul de vedere al teoriei literare, analize şi, mai ales, perspective cărora scriitoarea britanică le-a recunoscut originalitatea, adăugând totodată propria ei viziune prin romanele sale.

Spre deosebire de romanul realist tradiţional creaţia introspectivă woolfiană se remarcă printr-o perspectivă modernă care nu reduce memoria la  funcţia ei primară de înregistrare a fenomenelor interiorităţii şi exteriorităţii. Memoria este mai mult decât un simplu depozit al urmelor trasate de trecerea timpului prin conştiinţă. Codul memoriei este marcat evident de timp dar, spre deosebire de succesiunea liniară, indiferent de abaterile de la normă, accidentale, ale discursului realist, memoria în este un catalizator şi totodată energia care susţine substanţa romanescă. Una din diferenţele ce pot fi sesizate în construcţia romanului de introspecţie este focalizarea pe interioritate, în sensul de reprezentare a identităţii, şi nu analiza unui sistem, a societăţii. Memoria grupului, a colectivităţii nu formează obiectul atenţiei analitice, ci al decantărilor interioare ale fiinţei ce aspiră la individuare în actul cunoaşterii de sine şi a lumii.

Spargerea codului succesiunii este o altă inovaţie a discursului modernist pe care romanul de introspecţie îl practică cu naturaleţe, pentru că acest gen de roman refuză convenţiile impuse de tradiţie. Într-un fel, orice mutaţie, orice deviere de la norme sau coduri în spaţiul unui gen literar este firească pentru că fenomenul artistic literar autentic este fondat mai ales pe inovaţie.

Memoria este instrumentul cu ajutorul căruia subiectul caută să supravegheze, să controleze trecerea timpului, mişcarea dezordonată a acestuia, sursă a neliniştii, prin stabilitatea, prin coerenţa viziunii. Supravieţuirea şi dăinuirea fiinţei în devenirea ei este asigurată de inestimabila bogăţie a memoriei care stăpâneşte, prin cunoaştere, curgerea timpului.

Continuă lectura

Solipsism nostalgic

Cristian NEAGU

E întuneric. Tristeţea mă învăluie, apoi mă apasă.
Oftez adânc, desprinzând ţigării scrumul,
De câte gânduri mi s-au aşezat la masă
Venite spontan, să petrecem Crăciunul.

Ninsoarea abundentă colinde înfioară
Şi parcă o lacrimă, sărbătoreşte postum
Povestea iubirii din seva miezului de vară
Ce nu ne-a mai ajuns şi-n noaptea de Crăciun.

Silabisind şoptit: „dal-be-flori-de-măr”
Mi te adun din arse amintiri
Iubita mea, cu fulgi de nea în păr,
Şi cu miraj laponic în priviri.

La pieptul clipei noi, pluteşti pe acelaşi vals
Iar pentru cea trecută, tristeţii îi zâmbeşti,
Şi tot ce mi-ai spus mie cu nostalgie-n glas,
Spui poate celui ce nu poţi să-l iubeşti.

Nu ştiu dacă mai dormi acasă la tine,
Ştiu doar c-am să te beau oglindită-n vinul bun,
Şi am să mă îmbăt şoptind printre suspine:
Mulţi ani iubito! E noaptea de Crăciun…