COSMOGONIE în Scrisoarea I şi Rugăciunea unui dac

de Prof. Dr. Const. MIU

Viziunea lui Eminescu referitoare la geneza macro cosmosului îşi află sursa de inspiraţie în opera lui Kant Istoria naturală, generală şi teoria cerului, în miturile Rig Veda şi, vom vedea în cele ce urmează, în prima carte a Bibliei – Geneza.
În poemele Scrisoarea I şi Rugăciunea unui dac sunt detectabile o serie de elemente de cosmogonie, prezentate în manieră romantică. În primul poem, spre a realiza o incursiune la originea lumilor cosmice (şi sacre), poetul recurge la motivul romantic al contemplaţiei: „Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri ,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri.” În cel de-al doilea poem, acest motiv nu mai apare, viziunea cosmogonică demarând ex abrupto. Şi într-un caz şi în celălalt, investigaţiile referitoare la cosmogonie vizează timpurile imemoriale. Iată cum este înfăţişată aceasta în Scrisoarea I : „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu se-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns/ (…) …era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu ca s-o vază/ Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface.” De observat că această parte expozitivă plasează incursiunea într-un illo tempore. Acest procedeu transpare şi din strofa întâi a poemului Rugăciunea unui dac. Şi aici, sintagma temporală „pe când” intră în construcţii negative („Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna”) sau afirmative, spre a sugera un paradox: „Pe când pământul, ceriul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată”(s.n.). După cum se poate sesiza, viziunea în cele două poeme eminesciene, aduse în discuţie, este asemănătoare, amintind de poezia Facerea a lui V. Voiculescu, această creaţie fiind o cosmogonie, cu discrete ecouri biblice – un spectacol al zămislirii întâilor forme, în procesul tainic al trecerii de la „greaua Vecie neagră”, la Cuvântul care le-a făcut pe toate.
Timpul imemorial este sugerat în poemele eminesciene prin intermediul imperfectului evocării: „nu era”, „era lipsă”, „nu se-ascundea”, „era ascuns”, „odihnea” (în Scrisoarea I) şi „nu era”, „erau toate”, „era una”, „erau”, „n-au fost” (în Rugăciunea unui dac). Paradoxurile care apar în fragmentele din cele două poeme sunt justificabile pentru timpul imemorial evocat. Ideea de atemporalitate este accentuată în cel de-al doilea poem, unde elipsa verbului a fi la negativ, complinită de cele trei adverbe de timp („mâne”, „ieri”, „totdeauna”), acestea intrând în relaţie cu conjuncţia de esenţă negativă „nici” contribuie la conturarea coordonatelor specifice timpului sacru.
Potrivit concepţiei lui Eminescu, lumea s-a născut prin mişcarea unui punct în haos, acesta fiind principiul coordonator al lumii, asemănător lui Unu al lui Plotin: „Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii…”(s.n.) – Scrisoarea I. În Rugăciunea unui dac, ideea Necuprinsului care le cuprinde pe toate o regăsim în versul: „Căci unul erau toate şi totul era una”.
Permanenta mişcare, ca şi schimbările care au loc în lume, de la naşterea acesteia, sunt sugerate, în primul poem amintit, pe de o parte prin repetarea construcţiei temporale „de atunci”, în poziţie iniţială de vers, iar pe de altă parte prin folosirea prezentului etern: „De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De-atunci răsare lună, soare şi stihii…/De-atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit”(s.n.). Recunoaştem în versurile citate prezentul etern ca modalitate de manifestare a timpului sacru. Participarea acestuia – spune teologul Paul Evdokimov – „la ceva absolut deosebit îi schimbă natura”.1) Este vorba de dorul nemărginit (de care vorbeşte poetul în ultimul vers citat din Scrisoarea I), care este temelia timpului iubirii universale. În cel de-al doilea poem, timpul acesta îşi găseşte axa 2) în zeul unic: „Pe atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”
Din cele arătate până aici, s-a putut sesiza că timpul sacru (detectabil din versurile citate ale celor două poeme) este unul ante Facere, cu mult mai vechi decât cel menţionat în întâia carte a Bibliei – Geneza.

NOTE:

1. Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti,
1996, p. 224.
2. Cf. Paul Evdokimov, op. cit., p. 225.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s