călcâiul inimii

Anton ONIGY

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Se spune că noaptea e cel mai bun sfetnic…

Eu aş vrea să-ţi fiu consilierul nopţilor tale

ascunse între cutele inimii mele…

Anunțuri

MOŞTENIREA LEXICALĂ de origine geto-dacă

Prof. Dr. Const. MIU

Continuăm excursul nostru analitic referitor la moştenirea lexicală de origine geto-dacă a unor cuvinte din limba română. Un alt cuvânt străvechi – ca şi GAIA  (pe care     l-am discutat într-un alt studiu: UN ETIMON ARHAIC – GAIA) –, pe care îl socotim de sorginte geto-dacă este BRÂNCĂ.

Să vedem, mai întâi, ce se menţionează în dicţionare în legătură cu acest cuvânt:

 

1. în Dicţionarul explicativ al limbii române (Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998), am găsit următoarele definiţii:

BRÂNCĂ1 s.f. 1)   Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi apariţia unor pete violacee.

2)   (Pop.) Erizipel.

3)   Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ▪ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi; b) cinsteţ; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădişor.

4) Ciupercă cu pălăria întinsă şi răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

 

BRÂNCĂ2, brânci, s.f. 1)   (Reg., În limba literară numai în locuţiuni şi expresii) mână ▪ Loc. adv. Pe (sau în) brânci = pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea, târându-se. ▪ Expresie: A merge (sau a se târî) pe brânci = a merge (sau a se târî) pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea. A cădea în (sau pe brânci) = a cădea istovit (de oboseală). A munci (sau a da, a lucra) pe (sau în) brânci = a munci până la istovire.

2)   (Pop. în forma brânci) împunsătură, ghiont, izbitură. ▪ Expresie: A-i da inima brânci = a simţi un imbold pentru (a face) ceva.

3) (Reg.) Partea de jos a picioarelor animalelor; labă. (pl., n. brânciuri – var. brânci s. m.).

Lat. branca.

2. în Dicţionar de sinonime, Mircea şi Luiza Seche (Editura Litera Internaţional, 2002) –  BRÂNCĂ s. –  braţ, membru superior, membru superior, labă, mănuşă,  buberic, erizipel, rujet.

3. înDicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –

BRÂNCĂ s. (BOT.) 1)  (Salicornia herbacea) (rar) salicornie, (reg.) brâncariţă, buberic, căpriţă, guşterariţă, guşteriţă, sărigea, soloneţ, cornul-salcei, iarba-porcului, iarbă grasă, iarbă-sărată, mătură-roşie, sărătură-roşie.

2)  brânca-ursului v. crucea-pământului.

3)  v. zămoşiţă.

4.  în Dicţionar ortografic al limbii române (Editura Litera Internaţional, 2002) –

BRÂNCĂ (boală, plantă, mână) s. f., g-d. art. brâncii; (plante, mâini) pl. brânci.

5. în Noul dicţionar explicativ al limbii române (Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2002), putem citi următoarele:

BRÂNCĂ1 f. 1)   Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin apariţia unor pete vinete, umflarea gâtului şi lipsa poftei de mâncare.

2)   pop. Boală infecţioasă, manifestată prin inflamarea şi înroşirea pielii, prin dureri şi stare febrilă; erizipel; orbalţ.

3)   Plantă erbacee fără frunze, având flori albe-verzui, dispuse în spic. ▪ brânca-porcului plantă erbacee meliferă, având tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi. Probabil cuv. autoht.

 

BRÂNCĂ2 brânci f. pop. 1) Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc; mână. ▪ Pe (sau în) brânci – târându-se pe mâini şi pe picioare. A cădea în (sau pe) brânci: a) a cădea sprijinindu-se cu mâinile pe pământ; b) a nu mai putea (de oboseală); a fi mort (de oboseală).

2) mai ales la pl. Izbitură bruscă cu mâinile; îmbrâncitură. ▪ A da brânci – a îmbrânci. A-i da inima brânci  –  a-l îndemna (pe cineva) inima (să facă ceva).

 <lat. branca

6. în Dicţionar universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2), am găsit următoarele date:

BRÂNCĂ– 1)   (regionalism) – partea de jos a piciorului animalelor; labă; pl. Brânci: „Să fiu câne-n patru brânci.”.

2) (regionalism) – mână. „Sculându-să, bea şi mâncă sau îşi razămă capul în brâncă.” (Budai-Deleanu); pe brânci – pe mâini şi pe picioare, de-a buşilea;

  a cădea sau a da în (pe) brânci.

a) a cădea în mâini (istovit): „Munceşte până cazi pe brânci.” (Anton Pann).

b) (figurat) – a cădea pe (la) pământ; a îngenunchia: „Deodată, Stambulul cade-n brânci.” (Alecsandri).

▪ a munci (a lucra) pe brânci – a munci din răsputeri (până la epuizare – n. n.)

3)  (pop. la pl.) – împinsătură cu mâna, izbitură (cu mâna), ghiont: „Când cu brânci groaznice, când cu dinte apărându-se.” (Budai-Deleanu).

▪ îmbrânceală

▪ a se îmbrânci

▪ a da brânci – A-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru (a face) ceva.

4)   plantă erbacee, fără frunze, cu flori verzui sau alburii, grupate în formă de spic

lat. branca.

 BRÂNCĂ2 1)  (med. pop.) – erizipel: „Mai ştiu leacuri multe încă, pentru cei ce zac de brâncă.” (Alecsandri).

2)   boală contagioasă a animalelor domestice (în special la porci)

– etimologie: probabil cuvânt autohton; cf. sl. brenkna

 a brânci – a împinge (cu mâinile); a îmbrânci

7. în Dicţionar enciclopedic (vol. I, literele A-C, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993), se poate citi:

 BRÂNCĂ1 (lat. branca) – regionalism

1)  mână; expresie: a merge (a se târî) pe brânci – a merge (a se târî) pe mâini şi pe picioare; de-a buşilea

2) ghiont, îmbrâncitură; expresie: a-i da inima brânci – a simţi un imbold pentru ceva

BRÂNCĂ2

1)   probabil cuvânt autohton (med. vet.) – rujet

2)   (med.) – erizipel

3)   plantă erbacee

 

Iată, acum, câteva opere literare, unde este atestată prezenţa acestui cuvânt:

Gheorghe Asachi – Momiţa la bal masche

Un filozof, ce aflasă

A ştiinţelor secret,
De pe lume adunasă,
Pentru public cabinet,
După sistematic plan:
Scoice, peşti din ocean,
Fiare, paseri cu verzi pene,
Bolovani şi buruiene,
Crocodili de pe la Nil
Şi tablo de Rafail.
Iar apoi cel învăţat,
De un gust, de o căpriţă,
Pentru sine-au cumpărat
Mare, tânără momiţă.
Care-i zic orangutan
Şi-i de ţărmul african.
În cărţi ziua îngropat
Şi-n negrală împlântat,
După lucru-ostenitor
Iubea şaga uneori,
Şi, lăsând doparte tomul,
Învăţatul meu, ca omul,
Să se poată răsufla,
Cu momiţa se giuca.
Deci, voios vrând să petreacă
Sara unui carnaval,
Pus-au straie ca să facă
Cei momiţe pentru bal,
Ca s-o ducă acolo
Mascuită-n domino.
În costium înaurit
Contrabandu-au mistuit;
A ei ceafă-i învălită
Cu o freză încreţită,
Pune-n capul cel flocos
Un beret cu fiong tufos,
Mijlocul cu brâu încinge,
Şi în scarpe talpa-i strânge,
Brânca-ascunde în mănuşi;
Nasul, roş ca pipăruş,
Ş-a ei bot, să nu-l cunoască,
Le acopere cu mască.
Aşa merg, fără ciocoi,
La teatru amândoi.
Filozoful intră-n sală
Şi momiţa cu-ndrăzneală,
Ce cu graţie cochetă
Ţine-n brâncă o lornetă.

Gheorghe Asachi – Capra, giunca şi oaia, în companie cu leul

Capra, oaia şi o giuncă
Cu un leu foarte cumplit,
Care domnea în o luncă,
Între ei s-au învoit
În companie dineoare
De a face-o vânătoare,
Şi precum li se cuvine
Să se-mpartă între sine.

Capra-n cursă ce-au întins
Pe un cerb întăi au prins,
Şi a ei vânat îndată
Cătră soţii săi arată.

Atunci leul, împărat,
Pe brâncă au numărat,
Zicând: De ştiu socoteală,
Suntem patru la-mpărţală.
Pre vânat apoi-mparte,
Făcându-şi dintăi o parte.
Zis-au: Asta mie-o ieu,
Pentru că mă cheamă leu,
Partea a doua se cuvine,
După drept, celui mai tare,
Ş-asta cred c-o ştiţi pre bine!
Partea a tria o rădic
Pentru că sunt mai voinic,
Iar cu partea de pe urmă
Socoteala ni să curmă:
Pre cel ce brânc-a să-ntindă
Îl zugrum şi-l fac merindă!

 

Gheorghe Asachi – Leul şi guzganul

Cât se poate, se cuvine
Fă altuia vre un bine,
Că veni-va-ţi multe ori
D-unde n-aştepţi agiutori,
Precum vei vedea aice
Din o fabulă ce-oi zice.

Un guzgan, ce supt pământ
I s-urâsă a sta mereu
Zburdând iesă ca un tânt
Şi-ntră-n brânca unui leu
Dar acest-au arătat
Cuget chiar de împărat,
Căci în loc ca să-l sugrume
L-au lăsat să roadă-n lume.
Însă astă bună faptă
Mulţămită-i află dreaptă.
Se par lucruri necrezute
Un guzgan pe leu s-agiute!
Din a sa pădure deasă
Umblând leul ca să iasă,
În o cursă-ntinsă-ncape
Şi cercând din ea să scape
Muge, bietul, tot se urcă,
Însă-n laţi mai mult se-ncurcă,
Încât acel domnitor
Nicicum poate să-şi agiute
Dar întâi de vânător
Guzgănelul venind iute,
Pe reţeaua ce-l înoadă
Nevoindu-să să roadă,
Într-atâta-au distrămat
Pănă pe leul au scăpat.

Ion Heliade Rădulescu – Areopagul bestiilor

Făcu, dar, peticiune,
Cu foc şi rugăciune,
P-o limbă reformată,
Şi trase-n judecată
Şi el, ca năciunal,
Pe vulpe-n tribunal,
Compus, ca niciodată,
D-un urs cu brânca lată,
D-un bucefal-pardos,
D-un zripţor şi cocoş;
Era ş-un ‘rangutan,
Era şi un curcan:

Ivan Andreievici Krâlov – Leul la vânat

(Traducere de Constantin Stamati)

Fiind megieşi din întâmplare,
Leul, vulpea, lupul şi un câine,
S-au alcătuit toţi între sine
Să meargă la vânătoare
Şi ce va prinde fieştecare
Să puie tot la un loc, şi apoi în patru părţi
Să împartă tot vânatul, ca nişte tovarăşi drepţi.
Deci nu ştiu cum şi ce fel vulpea mai întâi au prins
Un cerb mare şi hrănit,
Şi îndată la consoţii au trimis,
Să vie ca să împartă vânatul acest slăvit.
S-au strâns toţi, vine şi leul şi ghearele îşi arată,
La tovarăşi slut priveşte,
Şi însuşi el se găteşte
Vânatul prins să împartă.
Deci rupând cerbul îndată,
Zice: „Noi toţi suntem patru, apoi luaţi sama bine,
Căci după cum ne-am alcătuit,
Un pătrar mie mi se cuvine,
Iar pe celălalt, ca leu, îl voi lua negreşit;
A treia se cade mie, căci sunt decât voi mai tare,
Iar la pătratul al patru, care laba va întinde,
Eu îi spun mai înainte
Că tot de brânca mea moare.”.

De reţinut că în limba română actuală, cuvântul brâncă (având sensul de mână, labă) este ieşit din uz. Găsim, totuşi, forma substantivală îmbrânceală şi cea verbală a îmbrânci. Cu forma de plural, apare în expresii: a da în brânci, a munci pe brânci, a da brânci, a-i da inima brânci. Interesantă este etimologia acestui cuvânt, pe care o precizează dicţionarele consultate. Cu sensul de plantă medicinală sau boală contagioasă la porci, brâncă ar avea etimologie necunoscută (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române) sau – „probabil” (sic !) – cuvânt autohton (cf. Noul dicţionar explicativ al limbii române, Dicţionar universal ilustrat al limbii române). Cu sensul de mână, labă, toate dicţionarele dau etimonul latinesc branca. Având în vedere că dacii erau renumiţi în medicina de sorginte naturistă, noi considerăm că acest cuvânt este moştenit de la geto-daci. De ce oare s-or fi complicat ai noştri şi au ales alt etimon pentru acelaşi lexem, pentru a desemna sensul de mână, labă? Posibil să nu se fi târât pe brânci, prin iarbă, să culeagă brâncă? Manieraţi din fire, dacii nu se îmbrânceau, i-au aşteptat cuminţi pe romani, de la care„ „să împrumute” cuvântul brâncă! Că doar cuceritorii obişnuiau să-i îmbrâncească pe învinşi, silindu-i să se târască pe brânci în faţa lor şi, mai mult chiar, să muncească pe brânci pentru împărat! Să fim serioşi! Nu avem nicio precizare din partea aşa-zişilor lingvişti, care să ne convingă de faptul că brâncă (cu sensul de mână, labă) ar fi de origine latină. De dragul tezei latinităţii limbii române, autorilor acestor dicţionare le-a fost la îndemână să noteze etimonul chipurile latinesc.

Curios e faptul că acest cuvânt nu e consemnat în Dicţionarul universal al limbei române al lui Lazăr Şăineanu (ediţia a V-a, 1924). Şi mai curios e că autorii Dicţionarului universal ilustrat al limbii române (ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2010, vol. 2) pentru cel de-al doilea sens al cuvântului brâncă îl consideră etimologic  fiind „probabil cuvânt autohton” şi propun compararea lui cu un cuvânt slav – „cf. sl. brenkna”. Noi socotim că e o greşeală impardonabilă să crezi că un cuvânt are substrat autohton şi pentru conformitate să-l compari cu unul slav! Dacă ar fi fost făcută trimiterea la un cuvânt similar dintr-o limbă romanică, mai cu seamă că pentru primul sens se menţionează „latinescul branca”, ea ar fi fost credibilă. Superficialitatea unor asemenea lingvişti e de-a dreptul revoltătoare!

Ca şi arhaicul gaia şi acest cuvânt apare în limba română actuală în structura unor verbe sau locuţiuni verbale: a se îmbrânci, a da brânci; a-i da inima brânci, a munci (a lucra) pe brânci, a cădea sau a da în (pe) brânci, a merge (sau a se târîpe brânci. În cazul verbului a (se) îmbrânci, acesta este o creaţie pe tărâmul limbii române, prin prefixare (îm) + brânci [de la forma substantivală de plural], tot astfel cum s-a creat verbul a îmbătrâni – prin prefixare: (îm)+ bătrâni.

UN ETIMON ARHAIC – GAIA

Prof. Dr. Const. MIU

 

   

 Studiul nostru are ca punct de plecare expresia „lua-l-ar gaia cu sensul „lua-l- ar/ lovi-l-ar moartea”.  

GAIA  Zeiţa Morţii în ipostaza de pasăre de pradă, care scoate sufletul din trup la moartea oamenilor, identificată cu zeiţa neolitica Gaea.  Zeiţa-mamă avea de fapt aspect antropomorf, adică femeie-pasăre, aşa cum spunea Maria Gimbutas: „zeiţa-pasăre” – „Bird-Goddess” – ZEIŢA VECHII EUROPE. Maria Gimbutas deşi vorbea de zeiţa-pasăre  ca zeiţa-mamă nu a spus că zeiţa-pasăre este Gaia.

În limba română, gáie (-ắi), s. f. – Pasăre răpitoare, uliu (Milvus regalis, Milvus ater). – Var. caie, (înv.) gaică; (din maghiară – gaie – „cioară“). Creaţie expresivă pe baza lui ga, ce exprimă croncănitul acestei păsări. Coincidenţa cu lat. gaia „cioară“ este întâmplătoare; rezultatul românesc nu corespunde nici semantic nici fonetic; pe de altă parte, semnificaţia din română arată că nu trebuie plecat de la un cuvânt care să se refere la specie, ci la vreo caracteristică în comun mai multor păsări. Forma latinească este considerată drept etimon al cuvântului românesc de câtre filologii Sextil Puşcariu şi I. A. Candrea Ov. Densuşianu.  (Sursa: DER). Şi totuşi, cuvântul gaia apare şi în jocul de copii de-a puia gaia (de-a prins-a – n. n.), amintind în acest sens de pasărea de pradă. Curios e cum de autorii DER dau etimonul provenind din maghiară, când există în limba română în alcătuirea expresiei lua-l-ar gaia, unde gaia are sensul de moarte (prin revenirea la Muma primordială – Geea – Pământ) .

În mitologia românească sacralitatea feminină este reprezentată  de Mama Pământ, care, împreună cu Tatăl Cer formează  nucleul credinţelor populare româneşti. Aceste două divinităţi coboară în timp până în vremurile pelasgilor. N. Densuşianu după ce studiază întreaga literatură antică cu referire la pelasgi şi la Dacia  concluzionează: „Cea mai arhaică religie, ale cărei urme morale ni se prezintă la toate popoarele europene, este adoraţiunea primitivă a Cerului şi a Pământului, ca elemente generatoare”. Conform gândirii teologice pelasge, Zeul Cerului întruchipa principiul masculin şi cel al pământului principiul feminin, care prin hierogamia lor au dat naştere tuturor  zeilor şi oamenilor. Geea este evocată de Hesiod în Theogonia: la începuturi, au fost Haos Gaia şi Eros. Gaia dă naştere (fără intervenţia masculului) lui Uranos (Cerul) şi Pontos (Marea). Prin unirea cu Uranos, dă apoi naştere Titanilor şi Ciclopilor.

Zeul suprem al dacilor era Zamolxe pe care Herodot îl consideră a fi Tatăl Cer. .Lexicograful lui Suidas ne aduce la cunoştinţă că Zamolxe este si numele unei divinităţi feminine,  iar această divinitate feminină ce poartă acelaşi  nume cu Marele Zeu nu este alta decât Muma Pământ, numită în antichitate şi cu numele de Geea, căci pe lângă puterea creatoare a Cerului, ca forţă luminoasă şi creatoare, cultul primitiv (pelasg – n. .n) mai adora şi puterea productivă telurică a pământului sub numele de Gaia, GeTellus şi mai târziu Terra. Această Geea, după concepţiile teologice pelasge, reprezenta divinitatea naturii în forma sa feminină, ca mama născătoare şi educatoare. În legătură cu această divinitate, N. Densuşianu afirmă: „Originea acestei divinităţi, ca principiu şi personificare, se reducea la nordul Dunării de Jos, acolo unde Homer şi Hesiod, pun geneza zeilor, la vechiul râu numit Okeanos Potamos sau Istru, unde se afla insula cea sfântă a Geei cu merele de aur”, la care face referire basmul românesc  Prâslea cel voinic şi merele de aur şi care a fost preluată în mitologia greacă sub numele de Grădina Hesperidelor.

Poetul grec Asius  spune că Pelasg, părintele eponim al pelasgilor, al căror centru politic administrativ şi religios se afla în Dacia, s-a născut  din pământul negru pe crestele munţilor înalţi, pentru a fi începător rasei muritorilor. Conform tradiţiilor menţionate de autorii antici, grecii îi considerau pe pelasgi „Primii  oameni” şi oameni divini  iar pe urmaşii lor de la nordul Dunării i-au numit geţi adică Fii lui Ge/ Geea. Chiar şi numele de get presupunem a avea aceeaşi rădăcină: ge < Geea; + tus < tellus (adică ai Geei, ai Mumei Pământ).În perioada ocupaţiei  romane în Dacia, ca divinitate naţională, Muma Pământ, purta denumirea de Terra Dacia, epitet prin care romanii desemnau aceeaşi idee ca şi grecii prin numele de geţi.

Românii, urmaşi ai dacilor şi ai pelasgilor, şi azi îşi consacră  noii născuţi pământului, pe care îl consideră Mumă a tuturor, aşezând pe viitoarea mamă, în ceasul naşterii, pe pământ, pentru ca acesta „să primească primul pe noul născut în calitate de mamă a tuturor.” (Ion Pop Reteganul, Cultul pământului la români, în Romulus Vulcănescu, Mitologie română, p. 446, Editura Academiei, 1987).  Ca urmaşi ai pelasgilor, românii nu si-au uitat moştenirea ancestrală. Ei încă păstrează, în  obiceiurile lor şi în mito-credinţele vehiculate, toate prerogativele Mumei Pământ.

Continuă lectura