MOŞTENIRE LEXICALĂ – 1

MOŞTENIREA LEXICALĂ a geto-dacilor

Prof. Dr. Const. MIU

Moştenirea lexicală de origine geto-dacă în limba română a fost şi este o problemă de natură lingvistică, aceasta prilejuind specialiştilor realizarea de studii pertinente, cu argumente pro sau contra…

După apariţia cărţii doctorului Napoleon Săvescu – Noi nu suntem urmaşii Romei (ediţia a II-a revizuită şi adăugită a apărut la Editura Intact, Bucureşti, 2002), contestatarii curentului dacist s-au grăbit să considere această lucrare ca fiind fantezistă, fără a aduce contraargumente, ca să nu mai spunem că nu s-a încercat publicarea unei cărţi de asemenea proporţii, cu argumente care să combată teza săvesciană!

Punând sub semnul întrebării aşa-zisul proces de romanizare a Daciei, care fusese cucerită de fapt doar în proporţie de 14 % şi ţinând cont şi de faptul că ocupaţia pretinşilor „civilizatori” a durat doar 165 de ani, autorul cărţii mai sus amintite se întreabă pe bună dreptate. „Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi <<romani>>, care nici ei nu o vorbeau?” Să nu se uite faptul că Traian a adus în Dacia colonişti ex toto orbi romano (cf. Eutropius, cartea a VIII-a, Adriano).

Un paradox care ar trebui să dea de gândit contestatarilor dacismului (curent care susţine că limba română este continuatoarea firească a limbii geto-dacilor) este acela că la ei acasă”, aşa-zişii urmaşi ai romanilor, locuitorii din Toscana, Lombardia, Calabria ori Sardinia – teritorii ale Italiei zilelor noastre nu se înţeleg între ei, decât uzitând de limba literară – italiana –, în timp ce locuitorii din Maramureş ori din Crişana sau Banat se înţeleg cu cei din Bucovina, Vrancea, Dobrogea sau Oltenia, fără să fie nevoie de limba literară! Mai mult chiar, din enumerarea provinciilor româneşti, s-a putut lesne sesiza că sunt şi teritorii (Maramureş şi Bucovina, spre pildă), care au rămas în afara sferei de influenţă a romanilor cuceritori, iar locuitorii lor nu au nevoie nici de dicţionar, nici de limba literară, spre a se înţelege în comunicare cu cei din provinciile aflate cândva sub ocupaţie romană!

Ceea ce ne-a dat de gândit şi ne-a determinat să realizăm acest studiu lingvistic sunt următoarele aspecte în legătură cu vocabularul limbii române: cum de este posibil ca toate cuvintele consemnate în DEX – în afara celor cu etimologie necunoscută – să provină din alte limbi? Ce fenomen lingvistic a facilitat acest aspect? Şi mai ales cum de avem şi acum o seamă de cuvinte cu etimologii necunoscute? Lingviştii din Academia Română chiar nu mai au nimic de spus/ cercetat şi se mulţumesc să ţină cald scaunul de academician?

Vom preciza din capul locului că în demersul nostru lingvistic socotim ca fiind autentice plăcuţele (de plumb) de la Sinaia. De un real folos ne-au fost cărţile a doi dacologi: Tainele tăbliţelor de la Sinaia, semnată de Adrian Bucurescu (Editura Arhetip, Bucureşti, 2005) şi Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb a lui Dan Romalo (SC Alcor Edimpex SRL, Bucureşti, 2005). Vom aduce în discuţie o serie de cuvinte de pe aceste plăcuţe, care se regăsesc în vocabularul limbii române actuale (fie varianta literară, fie cea populară), dar şi unele uitate şi, respectiv, ieşite din uz, dar care existau în limba română veche. O altă serie de cuvinte – ce-i drept, foarte puţine – le regăsim doar în limbile de origine romană sau neolatină (franceza, italiana).

În argumentările noastre, am folosit comparaţii cu limbile vechi, mai ales cu sanscrita, limba vechii Indii, fiindcă aceastã limbã indo-europeană s-a păstrat în scrieri, şi se cunoaşte pronunţarea. Ea s-a despărţit de limbile geto-dacă, tracă, latină şi slavă cu mult înainte de ocuparea Daciei de romani, poate cu mai multe milenii. Se consideră că deducţiile făcute de lingvişti privind reconstrucţia unei limbi indo-europene comune sunt ipoteze care au o probabilitate acceptabilă de a fi adevărate.

Pentru început, ne vom opri la câteva cuvinte din sanscrită – din lista celor 1200, ce a fost alcătuită de Marian Bărbulescu-Dacul – şi care nu numai că au un corp fonic şi chiar grafic asemănător cu cel al cuvintelor româneşti corespunzătoare, dar au şi acelaşi înţeles/ sens lexical.

Analizând lexicul uzual, precum şi unele regionalisme şi arhaisme româneşti şi comparându-le cu echivalentul lor din limba sanscrită, am constatat că multe dintre acestea nu se regăsesc în limbile romanice aproape deloc. Aceasta înseamnă că ele nu au fost moştenite din latină, ci de la proto-geţi, pelasgii amintiţi de Nicolae Densuşianu, în cartea sa Dacia preistorică, aceştia ajungând pe meleagurile Indiei de azi, în urma fenomenului de roire, despre care vorbesc pe larg şi Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea, în cartea Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi (Editura Obiectiv, Craiova, 2003).

Iată un tabel de cuvinte de origine sanscrită şi echivalentul lor românesc. Traducerea acestor cuvinte se poate verifica, prin consultarea dicţionarului sanscrit-englez – DICTIONARY MONIER-WILLIAMS (accesându-l şi prin intermediul motorului de căutare GOOGLE).

1. ambarfya („to collect, to bring together”) – a colecta, a aduna. Nu întâmplător, în română există cuvântul hambar.

2. antraya – interior, înăuntru.

3. avi – oi

4. avi-sthala („sheep-place”) – staul (de oi)

5. bhukti („food”) – bucate

6. bhukta („the act of eating”) – îmbucat

7. Kubera (cit. chiubera) – zeul vedic al bogăţiilor de orice fel – a ajuns până la noi sub forma şi înţelesul cuvântului chiabur.

8. lotra („plunder”) – jaf, pradă. Sensul cuvântului românesc lotru este din aceeaşi sferă semantică.

9. mandra („plesant”, „charming”) – agreabil, încântător, plăcut. Aceste sensuri le incumbă românescul mândru.

10. Pare evidentă legătura între pălarie , care de la începuturi a fost făcută din paie şi pala – paie, în sanscrită.

Este mai mult decât ciudat că un cuvânt cu o asemenea pronunţie – pălărie – nu îl găsim nici într-o limbă romanică /de origine latină, cu toate că în limba latină exista rădăcina palea – paie.

11. pluta („floating”) – plută, plutitor, care pluteşte.

12. Pentru stână am găsit o legătură în sanscrită şi avestană, rădăcina stha care înseamnă loc de stat (permanent sau provizoriu) stha – „place, ground, staying in, existing in”.
Probabil de aici au derivat şi cuvintele stăpân, stat (ţară), staul de oi, stabil, stăvilar (pentru stăpân şi stăvilar DEX98 dă etimologie slavă, pentru stat dă etimologie latină – statum.
După cum se vede, rădăcina sanscrită stha se regăseşte atât în lexicul limbilor slave cât şi în al celor romanice.

13. su-vega („mooving very fast”, „rapid”) – a se mişca foarte repede; iute. Aceasta este rădăcina cuvântului suveică. În limba română există şi expresia a fi iute ca o suveică.

14. vatsaka – („young caw”) – viţică

15. vatsa-tinar – de viţă tânără

16. vatsa-guru („teacher of childrens”) – învăţător pentru copiii din clasele primare, adică pentru cei de viţă tânără.

Din micul dicţionar româno-sanscrit pe care Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea îl inserează în cartea Secretele Terrei. Istoria începe în Carpaţi (Editura Obiectiv, Craiova, 2003, p. 67-69), reproducem câteva cuvinte care au acelaşi înţeles cu cele româneşti:

agar – ogor

annu – timp; v. an

ara – a strivi; v. arie (locul unde se striveau spicele de

grâu)

araku – lung; v. arac

ardatu – sclav; v. argat (cu palatalizarea dentalei d)

buluuh – a plecat în grabă; v. buluc

hul – duşman; v. a huli

karnu – corn

kin – muncă (trudnică – n. n.); v. chin

marhitu – soţie; v. a mărita

saaru – a dansa¸v. a sări