28/09/2009 de TINU

TÂMBOEŞTI

TÂMBOEŞTI – UN TOPONIM ARHAIC

de Prof. Dr. Const. MIU

click aici pt fişier pdf

28/09/2009 de TINU

SPRIRITUALITATEA GETO-DACĂ

SPRIRITUALITATEA GETO-DACĂ în „Memento mori”

de Prof. Dr. Const. MIU

Natura a ocupat un loc important în spaţiul sacru al antichităţii. Asocierea ei cu divinul sau chiar identificarea cu el i-a adus apelativul de „sacră”. În lumea antică apar astfel o serie de munţi, peşteri, ape sau păduri – toate „sacre”. Este vorba de ceea ce putem desemna drept o veritabila geografie sacră a lumii antice. Cea mai mare parte a poemului Memento mori (panorama deşertăciunilor) cuprinde o geografie sacră a vechii Dacii, subsumată spiritualităţii geto-dace.

În poemul lui Eminescu, „A zeilor împărăţie” are ca simbol Muntele Sacru. Ideea de munte, ca loc sacru, este atestata prima data în Orient.¹⁾ În jurul muntelui, ca simbol al unei puteri divine, grecii ²⁾ romanii sau celţii au creat o mitologie fascinantă. Mărturia lui Strabon privind Kogaionon-ul, Muntele Sacru al dacilor, precum şi descoperirile de la Grădiştea de Munte confirmă că geto-dacii n-au fost străini de asemenea practici. Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături.” (Geografia, VII,3,5). În Memento mori, descrierea acestui munte este făcută la proporţii hiperbolice: „Dar cât ţine răsăritul se-nalţ-un munte mare – / El de două ori mai nalt e decât depărta-rea-n soare – / Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit/ Pare-a se urca – iar fruntea-i cufundată-n albastra-ntunecime: / Munte jumătate-n lume – jumătate-n infinit! ” (s. n.).

Ca un veritabil ghid, poetul îndreaptă privirea cititorului-vizitator către poarta din munte. Importanţa ei se vădeşte atât pentru cei doi aştri, cât şi pentru zeii Daciei, prin arhitectonica descrisă amănunţit: „Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare – / Ea înalt este boltită şi-ntră-adânc în piatră tare. / Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci. / Cari duc adânc la vale cea de acol-abia văzută/ (…) // Pe acea poartă din munte iese zori în cornuri dalbe, / Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe. / Pe-acolo soarele-şi mână, car cu caii arzători, / Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă/ Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase/ (…) // Zeii Daciei acolo locuiau – poarta solară/ În a oamenilor lume scările de stânci coboară –” (s. n.). Din fragmentele reproduse mai sus, înţelegem că pentru geto-daci, muntele mare este o incintă sacră. Această idee o găsim clar exprimată de Mircea Eliade, în subcapitolul Teofanie şi semne al cărţii sale Sacrul şi profanul: „…în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă; în consecinţă, trebuie să existe o <<poartă>> către înalt (<<poarta solară>> – aşa o denumeşte Eminescu în poem – n. n.), pe unde zeii pot coborî pe Pământ…” Coborârea sacrului în profan – ne spune Eminescu – se face pe trepte de stânci: „În a oamenilor lume scările de stânci coboară – / Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun” (zeii Daciei – n. n.).

Este locul să spunem că în poem se exprimă o realitate din mitologia lumii antice: pădurea era loc de cult, templu. De altfel, Strabon opina că poeţii numesc toate templele păduri sacre ³⁾, iar Plinius amintea că primele temple au fost copacii.⁴⁾ Acestea sunt ecouri târzii, dar nu este exclus ca într-adevăr pădurea şi copacii să fi fost printre primele „case” ale sacrului. Cazul lui Zeus la Olympia este elocvent. Aici templul său apare la două secole după cel al Herei, până atunci el fiind venerat într-o pădure, aflată chiar pe locul viitorului templu.⁵⁾ În lumea veche, o asemenea pădure sacră era o incintă cu arbori (nu neapărat o pădure propriu-zisă), ce era protejată de o serie de interdicţii de profanare, eventual cu câteva amenajări cultuale destinate divinităţii rezidente.⁶⁾ Mărimea acestor amenajări variază: unele ajung să ocupe spaţii foarte mari, de pildă la Daphne, în Asia, o asemenea „locaţie”, închinată Dianei, avea 15 km lungime.⁷⁾ Grecii şi romanii au posedat din plin asemenea păduri şi arbori sacri, dar niciodată nu i-au considerat divinităţi, nu au avut zei-arbori, ci doar arbori prin care se manifestau zeii.⁸Sacralitatea copacilor se datorează chiar acestei legături şi nu identificării dintre copaci şi zei.⁹⁾ Ideea de pădure sacră nu este specifică doar greco-romanilor. Aceasta nu este specifică nici măcar indo-europenilor în general, fiind o realitate atât în Orient ¹⁰⁾ cât şi în lumea etruscă sau egipteana.¹¹⁾ În peninsula italică, romanii n-au fost singurii care au dezvoltat o asemenea idee. Descoperirea unor inscripţii în venetă sau celtă ¹²⁾ probează existenţa unor asemenea realităţi şi la aceste populaţii. La celţi, termenul „nemeton” are o simbolistică aparte: în sursele târzii el desemnează templul ca atare. La origine însă el desemna doar un luminiş, o pădure, în care se delimita un spaţiu de cult.¹³⁾

Continuă lectura →

21/09/2009 de TINU

Picături de viaţă – 5

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

Naufragiat între lumi

Cu fiecare zi care trece, ca un tăvălug al timpului, am strania senzaţie că sunt naufragiat sau că plutesc în derivă pe mări tulburi inexistente…

Sunt un biet supravieţuitor pe o corabie de iluzii şi navighez fără busolă între două lumi ale lui unde şi nici-când. Acestea sunt lumea fanteziei şi lumea reală… aceasta este de fapt cruda realitate a situaţiei: faptul că mă împart… trupul şi sufletul le dau ca pe o ofrandă nemeritată lumii reale, iar mintea o am adâncită în trăirile fanteziei.

Continuă lectura →

21/09/2009 de TINU

Autoportret

de Cristina ILEA – clasa a X-a A (LTNB)

Din lutul străvechi

Sculptează-mi chipul;

Din lacul viselor,

Alege-mi zâmbetul;

Din cerul înstelat,

Culege-mi privirea;

Din linia vieţii,

Desenează-mi sprâncenele,

Iar din sufletul tău

Picură-mi un strop de iubire.

Continuă lectura →

21/09/2009 de TINU

Proştii în literatură

de Florian BRATU

Când nu ai nimic de spus, când nu ai lecturi decât ridicole de care orice elev de liceu se poate minuna, atunci pui întrebări de…literatură, de care şi un om fără carte se poate cruci. De ce face prostul acest lucru: ca să-şi dea importanţă pentru că nulitatea gândirii îl împiedică să citească, iar nivelul de percepţie se ridică la cel al sandalei cizmarului. Mai nou, cizmarul meu, care nu e nici măcar cizmar de fapt, ci are atestat de studii superioare obţinute pe baza originii sănătoase şi a unui trecut de ciripitor vestit şi temut prin abnegaţia pusă în slujba organului…s-a văzut urcat de la nivelul balegii (în care se scălda mental) şi doreşte să se afirme în varii forme printre care şi aceea de a pune întrebări sau a constata (sau a pune sub semnul întrebării) prin intermediul cronicii literare. A pune întrebări este o ştiinţă dublată de artă pe care trebuie să le stăpâneşti. Când nu le stăpâneşti, te foloseşti de scăunelul pe care te-ai cocoţat datorită milei şcolii de ciripit cu scopul de a intimida şi, mai ales, pentru a-ţi mai completa golul sau, mai pe româneşte, a-ţi ostoi lăcomia nesfârşită sau orgoliul de parvenit cu ceva, pentru că de unde te tragi şi cât ai avut acasă nu puteai moşteni decât păduchi, dragă cronicarule. Handicapul, ura faţă de cel care a avut şi are ceva în cap îl face pe mult stimatul impostor să recurgă la mijloace specifice inchiziţiei. La trecutu-ţi mare, mare viitor; naveta între Botoşani şi Socola este garantată şi gratuită, face parte din programul de integrare europeană a subdezvoltării mintale din spaţiul mioritic pe noi culmi de afirmare a prostiei. Ceea ce nu ştii este că programul este dublat de un serios proces de deratizare, căci condiţia-ţi de şobolan te obligă. În limba română, când spui că cineva e un bou, este perfect sinonim cu este un prost. Superbă limbă dar se comite totuşi o greşeală: animalul, boul în cazul nostru, este util, pe când prostul şi ifosele sale sunt nocive, ergo prostul este inutil societăţii.

Continuă lectura →