ARTA ÎNCIFRĂRII MISTERULUI

Prof. Dr. Const. MIU

În abordarea prozelor care alcătuiesc volumul Cutremur în aer (editura StudIS, Iași, 2018), semnat de doamna Ștefania Oproescu, trebuie să avem în vedere consideraţiile lui Mircea Eliade, care atunci când se referea la manifestările straniului, opina: „Natura, care a pus invizibilului masca vizibilului, este o aparenţă corectată de o transparenţă.”

Autoarea posedă arta încifrării straniului, în sensul că mai la tot pasul  graniţa dintre imaginar/ oniric şi real este estompată, glisajul personajelor dintr-un plan în celălalt făcându-se imperceptibil: „La început, a crezut că i se năzare când a văzut crucile mici de piatră semănate pe tot islazul, și acolo unde cosise, și acolo unde cosise, și acolo unde iarba era încă în picioare. Cred că preotul vrea să mute cimitirul – s-a gândit – și a pus crucile drept semne, cât am dormit eu (…) Cosea atent, să nu strice tăișul când, ocolind o tufă de măceș, a tras o brazdă mai lungă, iar coasa a trecut printr-o cruce ca printr-un abur, fără nici un zgomot. Uluit, a lăsat coasa jos și a început să pipăie pietrele presărate peste tot, dar nu erau decât umbre fără consistență. <Am dormit sub nuc, apoi m-a bătut  și luna asta plină în cap, își zise. Iaca, nu credeam când ziceau unii că poate să te lovească damblaua, ori de la nuc, ori de la luna plină. Dacă-i așa, să cosim atunci, măi tată, până se duce urâtul pe pustii…> Trăgea cu sete brazdele mari.” (Cosind prin cimitir, p. 121).

În raportul être – paraître, un rol important îl au amintirea şi lirismul. În „activarea” amintirii intervine, de fiecare dată, un stimul exterior: „Am ieșit pe ușa magazinului, ca pe poarta dintre două lumi. Am mers pe sub umbra iluzorie a câtorva castani mutilați și aproape uscați din fosta Grădină Publică, al cărui natural a fost amputat și înlocuit cu proteze hidoase și inutile (…) Pe drumul spre casă, (…) se aude slujba de duminică, potențată prin stația de amplificare, vălurind aerul cu miros de salcâm înflorit (…) Mă așez pe o bancă la umbră și ridic ochii spre cer, acolo unde știam că se împletesc de mulți ani coroanele arborilor purtători de nostalgii biblice (…0 Așteptam albul pur al florilor, profilat pe cerul albastru, așa cum știam că arătau salcâmii înfloriți, care rezemau dealul din spatele casei copilăriei mele (…) Ceva ce era pe cale să  închege clipa aceea în memorie, s-a sfărâmat ca o oglindă, în care cineva a aruncat o piatră.” (Să scuturăm salcâmii, p. 153-154).

În raportul de care aminteam (aparenţă – esenţă), se merge de la real spre imaginar, încât se ajunge la conturarea a două tipuri de real – unul al personajului, celălalt al autorului, cel care contemplă primul tip de real –, iar prin alăturarea acestor două categorii, acestea contrastează. Acest aspect este elocvent în Femeie cu batic: „Mă întreb ce mă ține aici și îmi dau seama că sunt atrasă de o femeie de la masa cea mai apropiată, femeie ce care nu se potrivește nici cu timpul, nici cu locul în care se află (…) Mănâncă singură, cu sfințenie pentru bucate. O desprind din cadru și o așez la masa ei din bucătărie. Îi recunosc gesturile, doar că aici stă cu coatele atârnate în aer (…) Mică și slabă, nu se încadrează în diemnsiuni. Masa pare prea înaltă și scaunul prea scund, ca să-i ofere tihna mâncării. Văd două tablouri, transformate în două holograme suprapuse. În spate un Breugel cel Bătrân, <Joc de copii>. Refuz asocierea cu alte picturi în care este exagerată veselia mesenilor. În față, un N. Grigorescu: <Coliba din pădure>. Sau <Casă țărănească> a lui Corneliu Baba. Mi-ar fi plăcut să pun în spate un Botticelli, dar nu-l văd prin hărmălaia nestăpânită. Femeia cu batic, reală, se suprapune peste un tablou modern, cu amestec violent de culori și linii contorsionate, care-mi provoacă amețeli… (…) Martoră la istoria care tocmai se scrie, prea devreme s-o înțeleagă, prea târziu s-o trăiască, femeia care a terminat cuminte de mâncat, își aranjează gândurile în oglinzi de tăceri (…) Chelnerul mă trezește din halucinații (…) Decid să-mi salvez femeia din tablou. Închid ochii, o decupez și o duc în curtea ei, în casa ei. O ajut să se dezbrace de de hainele bune, trudită cum este, ca după o zi lungă de muncă la câmp. De aici, o las să se descurce singură.” (p. 130, 132-134).

Paradoxal, inanimatul, prin mişcarea privirii, devine animat, provenind parcă dintr-o realitate paralelă, un rol important avându-l estetica priviriii. Aşa se întâmplă în Omul care punea blacheuri : „Din mirarea aceea te-ai înălțat, și acum, dacă te ridici puțin pe vârful adfucerilor aminte. Ajungi să privești spre afară, pe fereastra boltită a bisericii, prin sticla ei vălurită de vreme, sau poate cristalul ochilor tăi s-a aburit în cearcănul golului din jur (…) La capăt de drum, sub poalele unui deal, scundă, năpădită de iarbă, printre copaci noduroși, acoperiți de licheni, casa goală privește speriată, prin geamurile neșterse la timp, la blocul hrăpăreț din poarta ce stă s-o înghită (…) De cuierul prins de ușa care desparte două camere, o bluză înflorată, uitată acolo de vara trecută, privește patul care mai păstrează forma celei care a dormit în el mare parte din ani.” (s. n., p. 145).

Modalitatea aceasta de încifrare a straniului, pe raportul aparență – esență realul glisând în imaginar, cele două categorii confundându-se amintește de tehnica folosită în prozele semnate de Artur Silvestri, în volumele Perpetuum mobile și Apocalypsis cum figures.

 

Reclame

Comori de cuvânt

de Mihaela și Cosmin Ștefănescu

Volumul: ,,Lotus stelar”este o adevărată transcendere într-un loc plin de căldură de unde se revarsă veritabile comori de cuvânt.  Autoarea ne ispitește să privim frumosul din jurul nostru și să ne bucurăm intens de tot ce ne oferă viața și timpul.
Emilia Dabu este un poet sensibil, iubitor de frumos, plin de credință și încărcat de nostalgie, dar și de regrete, în sufletul căruia se duce o luptă asiduuă între trecut și prezent. Trecutul este melancolic, cu amintiri frumoase despre realitatea de atunci, visare, dar și spiritualitate.
Întregul volum este o paralelă între trecut și prezent, semnificative, în acest sens, fiind poeziile ” Îngerul la geam uitat” (pag. 6) și ” Un lan de maci târzii”(pag. 5), citez:”// Flori de gheață peste ceruri timpul n-are timp se pare/ Viscolește clipa serii cad ninsori vechi de zăpadă/ Cade visul iertător peste lumea peticită/ Peste roua clipelor pași zănateci de pădure/ Taine mângâie privirea…//” (pag. 6).
Speranțele trăite în trecut sunt spulberate de un prezent încărcat de vicisitudini iar acest volum vine cu un suflu puternic de esența  unui volum metaforă, pe de o parte avem secvențe ale trecutului, care simbolizează binele, frumosul, speranța, mulțumirea sufletească, și pe care îl consideră, citez:” un înger uitat la geam”, în care , citez://” Lumina și-adevăru-mi sporeau iubirile/ Focul divin trăia și-n cer și pe pământ…//”(pag.5), dar pe de altă parte și a prezentului, ce aduce răutate, cruzime, spulberând idei, bucurii și tot ce ar putea fi frumos sufletului nostru.
Dorul pentru trecut este subliniat metaforic în poezia „Dorul, inimă de jar”(pag. 105).
Prezentul este trist, amăgitor și plin de revolte sufletești, exemplificative fiind poeziile ” Colindul vechiului drum”( pag. 8) și ” Senin de neuitare”( pag. 9).
Nostalgia vremurilor trecute și credința sunt singurele speranțe care îi mai hrănesc sufletul pentru a se simți fericită și a-i da poetei speranța de a merge mai departe și optimismul că totul va fi bine într-o lume plină de ură și resentimente.
În concluzie, Emilia Dabu, este un poet cu sufletul deschis, care reușește să ne transmită prin versurile sale trăirile, dezamăgirile din trecut și prezent, dar și ceea ce este frumos și sensibil sufletului său.

OPINII despre SIMULAREA examenelor de bacalaureat, ediția 2016

Axenia Gabriela Cristina – clasa a XII-a B, LTNB

În următoarele rânduri îmi voi exprima opinia personală despre simularea de Bacalaureat referindu-mă la  subiectele ce s-au dat claselor de a XII-a.

Eu, personal, am luat în serios această simulare, pentru că doresc să văd care îmi este nivelul la ora actuală și unde aș mai avea de lucrat, sau dacă aș pica la una dintre cele 3 discipline să pot să mă axez în lunile ce urmează pe respectiva disciplină.

Voi începe cu prima disciplină, respectiv Limba și Litertura Română. Subiectele de la profilul real au fost accesibile. Chiar dacă nu s-ar fi învățat pentru ultimul subiect, primul si cel de-al doilea subiect puteau fi rezolvate, poate nu în totalitate, dar au fost accesibile din punctul meu de vedere.

Următoarea disciplină obligatorie a fost Matematica. Mi s-au părut dificile subiectele față de ce s-a dat în anii trecuți la simulare si chiar la Examenul de Bcalaureat. Nu au fost exerciții chiar imposibile, dar nu a fost ce ne așteptam noi să fie.

Ultima probă a fost la alegere. Eu am dat la Biologie și mai concret, la Anatomie. Subiectele de la biologie au fost accesibile, unora li s-a părut puțin dificil eseul care avea ca temă  „Rolul sângelui în transportul gazelor respiratorii”, în rest, nu am auzit pe nimeni să se plângă de dificultatea subiectelor. Cele mai mari probleme au fost, se pare, la disciplina Matematică.

bac

MACIAC GABRIELA ELENA clasa a XII-a B, LTNB

 

Pentru mine, simularea de bacalaureat a insemnat o provocare. Desi stiam ca notele nu ne decid viitorul si nu vor conta nici pentru profesori, eu am incercat sa o iau in serios si am vrut sa vad de ce sunt in stare. Pregatirea nu a fost la fel de intensa precum va fi la adevaratul bacalaureat, dar mi-am format o idee despre cunostiintele mele la cele trei materii: Limba romana, Matematica si Biologie.

Personal, imi era teama de examenul la Romana si Biologie. Asta m-a facut sa invat mai mult la cele doua, sa imi canalizez intreaga atentia asupra lor si sa neglijez Matematica, crezand ca oricum ma descurc. Intr-adevar, m-am descurcat, insa nu la asteptarile mele (prea mari cred). Asta mi-a devenit invatatura de minte, si cu siguranta, nu voi repeta greseala asta la adevaratul examen. Voi invata, la fiecare in parte, maximul.

La clasa, profesorii au incercat pe cat au putut sa ne faca sa recapitulam materia pentru simulare. Lucrul asta m-a ajutat enorm, mai ales la Limba Romana, caci cel putin o treime din materie deja o invatasem din clasa. La fel si la matematica. Doamna profesoara a lucrat cat a putut de mult cu noi variante de examen, lucru ce a trebuit sa ne faca sa urmam anumiti pasi in rezolvarea exercitiilor.

Subiectele nu au fost grele. Cel putin mie nu mi s-au parut. Consider ca orice elev ar putea lua punctajul minim promovarii, daca isi da putin interesul. Daca nu, e vina elevului, nu a subiectelor.

FESTIN ÎMPĂRĂTESC

Const. MIU

Steaua călăuzitoare

Veşnicia Ţi-a aprins.

De atunci, e sărbătoare

Cu iubire de nestins!

 

Îngerii în cer vestit-au

Naşterea cea Minunată;

Magii pe pământ slăvit-au

Din Fecioara cea Curată.

 

Slavă Ţie, Împărate,

Fiul Tatălui Ceresc;

Tot creştinul să ia parte

La Festin Împărătesc!

 

Tuturor cititorilor revistei METAMORFOZE, ca și colaboratorilor săi,

doresc ca Sfânta Lumină a Stelei Călăuzitoare,

care a vstit magilor Nașterea Pruncului Sfânt – IISUS –

să se sălășluiască în candela inimii și să le lumineze

cugetul și simțirea!

LA MULȚI ȘI SPORNICI ANI!

Prof. Dr. Const. MIU

 

Chemare

Mihaela BOTEZATU

Ochii tăi tresar închişi

Peste buzele crăpate

Şi cădem în ţărnă-nvinşi

Prea uscaţi de vechi păcate.

 

Cade lacrima amară

Brusc desprinsă de retină

Şi te văd ca odinioară

Cu privirea ta senină.

 

Mă cuprinzi în braţe dulci,

Evantai de vise rare

Şi pe pieptu-mi capu-ţi culci

Cu o mână pe spinare.

 

Apoi, degetele-ţi albe

Le-mpleteşti în părul meu…

Cerne timpul clipe dalbe

Printre ploi şi curcubeu…

 

Azi doar eu, aici rămasă

Fără stropi sau curcubeu,

Azi te chem să vii acasă,

Raiul sufletului meu.

 

Să-ţi cuprind gâtul iubit

Şi obrajii să-ţi sărut,

Să îţi pun de bun venit

Mir pe chipul tău de lut.

 

Şi să plâng la capul tău

Până când n-oi mai putea!

Să rămânem tu şi eu

Pân’ la cea din urmă stea.

 

Vino azi, te rog, la mine

Căci mi-e dor de şoapta ta!

Cine zilele-mi s-aline?

Cin’ să-mi lumineze noaptea?

 

Şi de n-ai să te întorci,

Sufletu-mi va fi mormânt,

Pustiit, de valagă-l storci

Făr-al firii legământ.

 

Te-ai legat pe veci de mine

Când în ochi tu m-ai privit;

Chem, deci, ochii-ţi să m-aline,

Astăzi, chiar la asfinţit.

Ai dimineţii oaspeţi

Mihaela BOTEZATU

Stropii negri de lumină cad din bolta infinită

Iar o mână aurie se-mpleteşte cu ’nalt cerul,

Cade pleoapa ta, Fecioară, peste firea gârbovită

Când împarţi magia ta peste om, el, efemerul.

 

Si-ţi cobori privirea blândă pe colinele sihastre

Şi despici cortina deasă înmuiată în tăciune

Ca să luminezi tu visul ca prin zările albastre,

Noaptea ta devine zi sub cereasca ta minune.

 

Vino, tu, iubită dragă şi în visu-mi chinuit,

Dă-mi o pulbere-aurie să prind ziua negreşit,

Te strecoară în odaia gândului meu adormit

Şi dă-mi cugetul în noapte, fă-mă martoru-ţi smerit!

 

Să ma nasc noaptea cu tine, când cerul îneci în aur

Şi s-ascult povestea-ţi dulce până crapă muguri proaspeţi

Să vestească dimineaţa îmbrăcată-n flori de laur

Iar eu sa rămân cu tine, noi, ai dimineţii oaspeţi.