DESPĂRȚIREA DE TRECUT, PRIN ÎNȚELEGEREA LUI

cronică literară de

Const. MIU

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – Măgarul din fântână (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „- Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „– Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

În noua carte semnată de Gh. A. Neagu, găsim o serie de aspecte, pe care le socotim a fi autobiografice, cunocând CV-ul autorului. Spre pildă, viața de cenaclist a lui Paul Dăscălescu, autor de poezii și proze, vizita la Casa Memorială a lui Al. Vlahuță, de la Dragosloveni (în apropiere de comuna Popești, jud. Vrancea), unde îi cunoaște pe critici literari  Al. Piru și Laurențiu Ulici, Leon Kalustian (cf. CV-ul lui Gh. A. Neagu – coordonator al Festivalului Salonul Literar Dragosloveni), cu ocazia agapei literare organizate de directorul Institutului de Cercetări Sillvice (instituție la care autorul a lucrat ca proiectant – n. n.), protagonistul se întreține cu unul dintre invitați – poetul Gheorghe Pituț – și le face cadou revista Silva (cf. CV-ul lui Gh. Neagu – fondator al revistei Silva, din București), încât putem conchide că protagonistul acestui op este alter ego-ul autorului, Gh. A. Neagu.

În noul roman al lui Gh. A. Neagu, există două destine paralele, similare până la un anumit punct: cel al tatălui – Dinu – și cel al fiului – Paul Dăscălescu. Dacă tatăl refuză cu înverșunare să devină membru al partidului unic – PCR –, fiul  – așa cum am arătat deja – se încăpățânează să ajungă turnător. În privința tatălui, discuția acestuia cu directorul stațiunii zootehnice de la Secuieni (unde bătrânul lucra), care încearcă să-l convingă să se înscrie în partid, are accente umoristice, dincolo de adevărul crud și dureros al motivației refuzului bătrânului Dăscălescu: „Au ajuns membri de partid tot felul de tiriplici. Și tu, care ești un om de onoare, nu vrei? – Ce să vreau, să mă fac frate cu ăștia de mi-au luat pământul părinților mei? Să se bată pe burtă cu mine? Ăia, de m-au pus să răstorn pietre de var la fabrica de zahăr, unde, din când în când, se mai strivea un om între fălcile mastodontului? (…) –  Și eu, ce să fac? Anul ăsta trebuie să fac o duzină de comuniști! – Păi, zii așa, îți dau vreo câțiva din măcelarii de la cai, care au ajuns să cam frece menta și nu-și permit un refuz. Mai îți dau câțiva porcari și ai mai mult de jumătate din planul la achiziții realizat! Îi zise Dinu, râzând. Directorul râse și el: achiziții, ai? – Păi, ce mama naibii altceva? Ca să nu zici că-i faci cu arcanul, nu se mai poartă!” (p. 163).

Prin intermediul personajului rezoner – Paul Dăscălescu –, cititorul se poate familiariza cu tarele unei lumi apuse, dar care nu trebuie dată uitării. Pentru că te poți despărți de trecut, nu negându-l, ci înțelegându-l!

FLOARE DALBĂ

Const. MIU

 

Dimineața, ești o fetiță,

În păr și la gât, cu fundiță;

La prânz, ești – iată – iubită,

Înger cu ochi de ispită!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amiaza, te strigă: Femeie,

Ajuns-ai în Calea Lactee!

Pe seară, ești bunicuța

Toți nepoțiii ce-și dă huța.

 

 

 

 

 

 

 

Că ești o copilă sau nu;

Soție sau mamă, o, tu,

În glastra din suflet să crești –

FLOARE DALBĂ, tu te numești!

8 martie 2020

CURIOZITATE

Const. MIU

 

Ca să-și omoare plictisul,

mai marii lumii

au hotârât

să le implanteze

pedeștrilor

un cip în călcâi…

 

Mureau de curiozitate

să știe

încotro îi îndreaptă pașii!

 

Însă, nu s-au înțeles

la care anume:

stângul sau dreptul!

 

Poate mâine

sau poimâine…

Până atunci,

vor reciti Iliada și Odiseea

fără să mai sune cineva

la 112…

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Const. MIU

Ierusalimul meu din piept

Te vrea ca închinare,

Și ar fi, dar, înțelept –

La zi de sărbătoare.

 

Tu – călare pe asin,

La intrarea în cetate,

Toți spre Tine, astăzi vin,

Ca să caute dreptate.

 

Și cu ramuri de finic,

Te întâmpină solie,

Să ne bucurăm un pic,

Că e zi de veselie!

21.04.2019, de FLORII

CINE…

Const, MIU

Cine geana îmi închide,
Cine inima deschide
Şi pe ea mereu presară
Praf de stele decuseară?

Cine visele-mi cunună
Doar cu raze de la lună
Cine somnul mi-l aduce
Pe la genele uluce?

Cine-mi spune doar în șoaptă:
Inima îți este coaptă!
S-o gustăm acum felie:
Una ție, una mie?!

8 martie 2019

CARTEA

Const. MIU

– Să trăiți, domprimar! Cu ce vă pot fi de folos?

– Dacă vii pân la primărie, o să afli, spuse misterios Marinel Iordăchescu, la telefon.

– Nu pot, domprimar! Tre să plec după marfă!

– Poți să te duci și după-masă, că ăia țin deschis la depozit pân la doișpe noaptea! Preciză supărat primarul.

– N-am cum, că tre să stau la coadă și mie nu-mi place, explică fiul preotului Demirel.

– Dacă nu vii, pierzi autorizația la barele de streap-teas! amenință Iordăchescu.

– Nu mi-am băut cafeaua! încercă tânărul să se eschiveze.

– O bei la mine! mai spuse omul, pe un ton poruncitor.

– Dom primar, nu se poate, continuă Pantelică, în aceeași tonalitate negativistă.

– Cum îndrăznești să-mi zici că nu se poate? se răsti primarul.

– Nu se poate, repetă tânărul. După ce beau cafeaua, întorc ceașca și coana preoteasă îmi ghicește… Așa că, îmi pare tare rău, nu-se-poa-te! Apăsă Pantelică fiecare silabă a refuzului său.

– Ei, cum să nu se poată?!… Îți ghicesc eu… O să-ți ghicesc dacă-ți mai dau autorizație pentru clubu de noapte!

– Ai că vin… Da cafeaua să nu fie fierbinte, că nu vreau să fac riduri! Ceru Pantelică.

*

 

– Cafeaua e cum ai cerut-o, preciză primarul.

Lângă platoul cu pișcoturi, Pantelică zări o carte. Marinel Iordăchescu urmări atent privirea curioasă a tânărului și se văzu nevoit să-i dea câteva lămuriri.

– Am cerut de la bibliotecă o carte despre combaterea ridurilor. Ia-o și documentează-te, îndemnă edilul.

– De-aia m-ați chemat?

– Asta e ca bonus… Bea liniștit cafeaua și-apoi te lămuresc ce vreau de la tine.

După ce sorbi zgomotos din licoarea aromată, semn că-i plăcea, Pantelică se apucă să frunzărească broșura frumos ilustrată.

– Ia uite, au și măști de zi și de noapte! Exclamă el entuziast. Dom primar, te iubesc pentru surpriza-asta!… Mă scuzați: vă iubesc!… M-a luat gura pe dinainte!… Bucurie mare!… Știți ce bucurie mi-ați făcut?!… Îmi vine să vă pup!

– Chiar așa, mă, Pantelică?! se minună cel din fața tânărului.

– Păi, io n-am mai citit o carte de pân clasa-șasea! păru Pantelică a se lăuda.

– Acu, ai ce citi!

– Ei, p-asta o dau gata repede-repede, că are și poze multe!

– Dac-o dai gata, înseamnă că ai timp și pentru ce-o să te rog, făcu misterios Iordăchescu.

– Pentru dumneavoastră, oricând! se lăudă tânărul, îmbujorându-se.

– Așa te vreau, mă, băiete!… Ia, ascultă tu, aici!…

– Io sunt băiat ascultător! … Așa m-a-nvățat tata!

– Uite despre ce-i vorba… O să te duci la biblioteca municipală…

– Să nu mă trimiteți la sala de lectură! se sperie Panelică.

– Păi, acolo vreau să ajungi. Dacă nu vrei, nu mai pupi autoriația-aia!

– Mă duc, cum să nu mă duc, făcu Pantelică, strângând din dinți… Dați ceva să notez ce-am de făcut.

– Las că ții minte!… Da, mai bine scrie: cum intri în sala de lectură, pe partea stângă, o să vezi niște rafturi, care au pe ele cărți… Al treilea, în ordine alfabetică… E un autor, cu numele de botez de sfânt-împărat…

– …nume de botez de sfânt-împărat, repetă Pantelică.

– Aa-șa!… O să vezi că pe raftu-ăla are cinci cărți… De fapt, avea… Acu au mai rămas patru… Notezi?

– Cum să nu!

– Mă gândisem să fi luat restu de cărți, da, mi-e teamă să nu te prindă alea de la bibliotecă!

– Chiar că o să mă prindă, că la chestii d-astea, mie îmi cam tremură mâinile.

– Las că m-am gândit: o să lași o carte, ca să iasă la număr…

– Și dacă se prind?

– Ei, și la asta m-am gândit, așa că n-o să ai probleme!… Iei o carte – așa de-un deget grosime, întinse Iordăchescu arătătorul.

– Al meu e mai gros! râse Pantelică, arătându-l pe al său.

– N-or să măsoare alea cu rigla!… Și, ca să nu dăm de bănuit, uite-aici o etichetă, pe care am scris numele autorului și titlul… Și lipești eticheta pe cotor.

După  câteva ore, Pantelică se trezi iar sunat.

– Ia, zi, ai rezolvat?

– Nu era nimeni în sală și-am avut timp să lipesc eticheta, ba să văd și ce-a mai scris autoru-ăla.

– Da, ce carte ai pus în loc?

– Una de bucate.

– Du-te și ia-o de-acolo, că-mi trebuie! se răsti primarul.

– Doar nu vă pregătiți pentru emisiunea-aia – Chef la cuțite?

– O trimit pe nevastă-mea.

– Dom primar, da, unde e a cincia carte?

– Alea de la bibliotecă mă bănuiesc pe mine c-aș fi furat-o…

– Și-ați furat-o?

– Am luat-o și-am făcut-o pierdută.

–  Da, ce v-a cășunat?

– În cartea-aia ar fi un personaj… un primar, care aduce cu mine…

– Da, de unde știți? Ați citi cartea?

– Mi-au zis cititorii mei de încredere. Am și eu oameni, care se duc la bibliotecă, nu numai la crâșmă.

– Și dacă se-nșală?

– Ce, nu se știe ce-nvârte un primar?! Toată lumea știe!

– Și-atunci, de ce vă mai agitați?

– Ca să nu mă mai bănuiască alea! Eu nu-s hoț!… Eu sunt consumator de cultură!

– Că bine ziceți!

– O să mă duc personal la bibliotecă, preciză Marinel Iordăchescu.

– Gata, v-apucați de citit?

– O să mai iau câteva cărți!

– Luați toate cărțile ăluia ce v-a încondeiat?

– Nu, mă, Pantelică, iau cărți de bucate.

– Nu v-ajunge aia ce-am lăsat-o eu?

– La emisiunea-aia, se merge în familie, de data asta! se mai lăudă primarul.

– Bravo!… Bravo! Măcar să le faceți ălora pagubă mai mare! se bucură Pantelică.

– Pagubă-n ciuperci!

*

 

Când a trecut pe la primărie, să-și ridice autorizația, Pantelică a intrat și la protectorul său, așa – ca să-l salute. Era tare curios cum s-a descurcat edilul la bibliotecă.

– Și ce-ați lăsat în locul cărții de bucate?

– Cartea mea de vizită! spuse cu mândrie Iordăchescu.

– Cartea de vizită?! repetă cu mirare Pantelică.

– Cine mai citește în ziua de azi?… Dă-o dracu!… Tot carte e!

 

 

 

 

Const. MIU – FLOAREA NEMURIRII

se dedică memoriei lui Eminescu

FLOAREA NEMURIRII

Pur trandafir, bătut în cuie

Pe-a lui cruce, răstignit.

Suferință ca a ta nu e,

De oriunde te-ai ivit!

 

Ghimpii tăi ce-au sângerat

Sunt martorii jertfirii.

Adevăr ce ai aflat:

Ești floarea nemuririi!

 

La umbra ta să îl păstrezi,

Să fii a lui simbrie!

Și dacă tu mai sângerezi,

E semn de veșnicie!

15 ianuarie 2018

CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

 

CUNOAȘTEREA PSIHOLOGIEI FEMININE ÎN PROZA POEMATICĂ

Const. MIU

A doua frază din Jarul din mare dezvăluie o poetă sensibilă, cu o imaginație debordantă: „Prințesa în rochie vaporoasă, cu volane din ciripit de păsărele și sandale din fire de iarbă.” Așa e transpusă vara pe șevaletul artistic al Adinei Lozinschi – autoarea volumului de proze scurte Jarul din mare (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015).

Găsim în prima lucrare ce deschide volumul în discuție pagini de certă proză poematică. Autoarea surprinde, ca într-o filmare cu încetinitorul, imagini în mișcare, înclinația spre notarea detaliilor peisajului marin, la răsăritul soarelui, având ecouri interioare. Trăirea și retrăirea acestui răsărit conferă autoarei statutul de pictor impresionist: „Liniștea nopții îmbrățișată cu întinderea adormită a mării încearcă să descifreze clipele dintâi ale negurilor de lumină. Printre gene, privirea încordată încearcă să treacă dincolo de perdeaua străvezie a orizontului, să ghicească și să capteze silueta de foc, încă invizibilă, dar tot mai aproape. O nerăbdare de copil răsfățat pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Nimic nu poate fi mai înălțător și mai fabulos decât jarul care iese din mare întâi ca o timidă dungă fosforescentă, mai apoi, tot mai clar și uluitor de rapid devenind un nobil disc incandescent, plin de îndrăzneală, de un roșu uimitor de ireal și de impunător. ” (p. 11-12). Încercați să memorați această poezie solară, care surprinde în imagini metaforice răsăritul de soare, la mare! Apoi, aflându-vă într-o dimineață la malul mării, veți avea ocazia să vă lămuriți în legătură cu mirajul scrierii Adinei Lozinschi. Să reținem că din fragmentul citat, registrul verbal – indicativul prezeent, în relație cu verbele la conjunctiv – lasă impresia prezenței celei care face descrieriea la și de la fața locului. Ultima frază a fragmentului reprodus are valoarea unui superlativ stilistic, în planul trăirii, al receptării peisajului în mișcare, făcând din acesta unul fabulos, sau – cum spune autoareaa – unul „uimitor de ireal și impunător. „

Legătura între peisajul în mișcare – în speță, răsăritul soarelui din mare – și trăirea vizualizării acestuia este explicit notată: „Primele raze care iau naștere în zori sunt semnele iubirii (…) Adâncul mării nu este altceva decât abisul din suflet. ” (p.12)

Ființă solară, născută, așa cum mărturisește, în luna lui cuptor – autoarea acestei proze poematice se confesează: „Nu-mi dau seama dacă alții au aceleași simțuri ca mine, însă îmi percep sufletul mereu fierbinte. ” (p. 12).

Că e vorba de două imagini total diferite ale soarelui – la răsărit și în miezul zilei –, ne-o spune autoarea, întărindu-ne aprecierile în legătură cu proza poematică ce compune prima scriere: ” dintr-un soare pictural în primele minute ale apariției sale, în miezul zilei deevine focul din înalturi, flama extraordinară, care arde cu fierbințeala sa locuri și vietăți. ” (s. n., p. 13).

Pe coperta a patra a cărții semnate de Adina Lozinschi, poeta Emilia Dabu nota referitor la menirea amintirilor: „Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârșit (…) la întrebări grave, la căutări cerești. ” Proza Dragostea nu are vârstă are ca temă iubirea adoleescentină, neîmplinită, iar ideea fundamentală este aceea că „…deși iubirea există mereu, evine la un moment dat cel mai tiranic și greu de îndurat sentiment. ” (Emilia Dabu, în Prefață, p. 8). De remarcat că în  proza adusă acum în discuție, poeticul este cenzurat de luciditatea celei care e nevoită dintr-o întâmplare (protaagonista găsește pe internet fotografia fostului său iubit, din anii de liceu) să rememoreze o iubire inteerzisă: fataa – din România socialistă – se îndrăgostește de un tânăr gruzin, din fosta Uniune Sovietică, însă cei doi nu-și pot uni sufletele din cauza regimurilor totalitare, ce interziceau asemenea căsătorii.

La olimpiada internațională de limba și literatura rusă, desfășurată la Moscova, tânărul Serioja este ghid pentru protagonista noastră, în timpul peregrinărilor prin oraș: „În parcul acela din Moscova, noi doi ne-am plimbat cu barca. Luciul verde cu inflexiuni sidefii ale apei, lebedele negre grațioase, pe care le vedeam pentru prima dată în viața mea. Atmosfera aceea de calm și liniștee m-a urmărit ca o umbră binefăcătoare și îmi este vie în amintiri.” (p. 81). Enunțurrile cu privire la prima iubire 9care de cele mai multe ori rămâne doar îmbobocită) sunt triste și adevărate: „Prima dragoste (…) rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în suflet (…) Nicio iubire ulterioară, nici calitatea de a fi devenit părinți, nimic nu poate să șteargă definitiv amintirile plăcute din tinerețea noastră. ” (p. 80).

Tristă este și Povesste de iubire. După ce reușește s-o convingă de sentimentele sale, pretextând că are nevoie de o femeie sensibilă, receptivă la dorințele sale și care să-i salveze sufletul de singurătate, un bărbat plecat la muncă în Grecia, are cu o femeie divorțată o aventură, „pe teren neutru”, în Bulgaria, petrecându-și concediul cu aceasta, la Varna. Ștefania crede că a găsit în Ianis perechea sufletului: „Nu mai întâlnisem un caracter atât de asemănător cu al meu, un fel d umbră simetrică, proiectată aievea pe un perete imaginar. ” (p. 110).

Și în această scriere găsim câteva pasaje, unde liricul e la el acasă, traducând tectonica sufletului femeii îndrăgostite: „Într-o seară tăcută de toamnă, sufletul îmi este pătruns de fericire, iar inima, ca o superbă crizantemă aurie își deschide grațios petalele. ” (p. 94). La prima întâlnire, la Constanța și Eforie, cei doi admiră marea în zori: „Se vede marea încă adormită. Oricât s-ar zbuciuma seara și noaptea, marea dimineața este liniștită (…) La orizont, se vede din ce în ce mai bine discul incandescent al soarelui. ” (p. 101). Plimbându-se cu alesul inimii, prin imensul parc din orașul bulgăresc, eroinei i se pare la un moment dat că visează, iar peisajul este unul fabulos: „Copaci cu trunchiurile contorsionate târându-se până la pământ ca niște șerpi boa și apoi ridicându-se spre cer, oferă prilejul de a se așeza într-un leagăn sau de a călări un inorog, chiar dacă nu mai ești copil.” (p. 111).

Când Ianis își exprimă regretul sincer de a nu se fi întâlnit când erau mai tineri, Ștefania se mulțumeștee să fie adepta horațianului carpe diem, pe motiv că acum, matură fiind, știe să trăiască fără grabă, feericirea clipei: „Eu una nu aș mai vrea să am 20 de ani. Când ești tânăr, ești mai impulsiv, mai nestatornic și grăbit să termini totul cât mai repede. Abia acum știm să savurăm fiecare clipă, cu mult tact și fără grabă, la cote maxime.”  (p. 112).

Ștefania își vede năruit visul de a-și petrece ziua de naștere în Grecia, alături de iubit, când acesta, cuprins de remușcări, dă înapoi: „- Nu mai putem continua. Varna a fost o greșeală. Am greșit față de amândouă (față de soție și față de amantă – n. n.). Căsnicia îmi e distrusă. ” (p. 116). Cele patru scrisori reproduse în carte (din 14, câte pretinde protagonista a fi trimis) relevă zbuciumul sufletesc al unei femei ce iubește cu patimă. Descoperim aici drama Ștefaniei dezamăgită de cel în care și-a pus toate visele-speranță: „Tăcerea ta este atât de dureroasă pentru mine (…) Mă simt atât de singură (…) Nu mai sunt eu. Sunt umbra unei vieți. Sufăr enorm, și fizic și psihic. Acum gândul la tine mădoare. ” (p. 120). Cascada de ce-urilor relevă un suflet sfâșiat de întrebări fără a putea găsi răspuns: „De ce mă omori? De ce mă calci în picioare? De ce ai distrus ceea ce era mai scump pentru noi – iubirea noastră? (…) DE CE TAACI? De ce? (…) De ce ai ales varianta cea mai proastă a existenței tale? De ce dai cu piciorul fericirii? ” (p. 122, 123).

Chiar dacă volumul Jarul din mare include povești sfâșietoare de iubire și „deși sunt părți dintr-un vitraliu spiritual (și sufletesc mai cu seamă – n. n.), [ele] alcătuiesc împreună un roman aproape biografic.” (Emilia Dabu), cartea Adinei Lozinschi atrage atenția cititorului în privința atentei cunoașteri a psihologiei feminine, confruntate cu stări și situații limită.

IUBIREA VEȘNIC VIE

Const. MIU

  

Trup și Sângele Lui fie

Vin și pâinea-ntru vecie –

Legământul nostru Sfânt:

Și în Cer și pe pământ.

 

Doar la Cina cea de Taină,

Inima în nouă haină,

Oaspete Ales primește,

Ca să-i dea mereu de veste

 

Învierea cea prezisă

De profeții din vecie,

Învierea cea promisă

Cu Iubire veșnic Vie!

 

12 aprilie 2012