FLOARE DALBĂ

Const. MIU

 

Dimineața, ești o fetiță,

În păr și la gât, cu fundiță;

La prânz, ești – iată – iubită,

Înger cu ochi de ispită!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Amiaza, te strigă: Femeie,

Ajuns-ai în Calea Lactee!

Pe seară, ești bunicuța

Toți nepoțiii ce-și dă huța.

 

 

 

 

 

 

 

Că ești o copilă sau nu;

Soție sau mamă, o, tu,

În glastra din suflet să crești –

FLOARE DALBĂ, tu te numești!

8 martie 2020

CURIOZITATE

Const. MIU

 

Ca să-și omoare plictisul,

mai marii lumii

au hotârât

să le implanteze

pedeștrilor

un cip în călcâi…

 

Mureau de curiozitate

să știe

încotro îi îndreaptă pașii!

 

Însă, nu s-au înțeles

la care anume:

stângul sau dreptul!

 

Poate mâine

sau poimâine…

Până atunci,

vor reciti Iliada și Odiseea

fără să mai sune cineva

la 112…

ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI

Const. MIU

Ierusalimul meu din piept

Te vrea ca închinare,

Și ar fi, dar, înțelept –

La zi de sărbătoare.

 

Tu – călare pe asin,

La intrarea în cetate,

Toți spre Tine, astăzi vin,

Ca să caute dreptate.

 

Și cu ramuri de finic,

Te întâmpină solie,

Să ne bucurăm un pic,

Că e zi de veselie!

21.04.2019, de FLORII

CINE…

Const, MIU

Cine geana îmi închide,
Cine inima deschide
Şi pe ea mereu presară
Praf de stele decuseară?

Cine visele-mi cunună
Doar cu raze de la lună
Cine somnul mi-l aduce
Pe la genele uluce?

Cine-mi spune doar în șoaptă:
Inima îți este coaptă!
S-o gustăm acum felie:
Una ție, una mie?!

8 martie 2019

CARTEA

Const. MIU

– Să trăiți, domprimar! Cu ce vă pot fi de folos?

– Dacă vii pân la primărie, o să afli, spuse misterios Marinel Iordăchescu, la telefon.

– Nu pot, domprimar! Tre să plec după marfă!

– Poți să te duci și după-masă, că ăia țin deschis la depozit pân la doișpe noaptea! Preciză supărat primarul.

– N-am cum, că tre să stau la coadă și mie nu-mi place, explică fiul preotului Demirel.

– Dacă nu vii, pierzi autorizația la barele de streap-teas! amenință Iordăchescu.

– Nu mi-am băut cafeaua! încercă tânărul să se eschiveze.

– O bei la mine! mai spuse omul, pe un ton poruncitor.

– Dom primar, nu se poate, continuă Pantelică, în aceeași tonalitate negativistă.

– Cum îndrăznești să-mi zici că nu se poate? se răsti primarul.

– Nu se poate, repetă tânărul. După ce beau cafeaua, întorc ceașca și coana preoteasă îmi ghicește… Așa că, îmi pare tare rău, nu-se-poa-te! Apăsă Pantelică fiecare silabă a refuzului său.

– Ei, cum să nu se poată?!… Îți ghicesc eu… O să-ți ghicesc dacă-ți mai dau autorizație pentru clubu de noapte!

– Ai că vin… Da cafeaua să nu fie fierbinte, că nu vreau să fac riduri! Ceru Pantelică.

*

 

– Cafeaua e cum ai cerut-o, preciză primarul.

Lângă platoul cu pișcoturi, Pantelică zări o carte. Marinel Iordăchescu urmări atent privirea curioasă a tânărului și se văzu nevoit să-i dea câteva lămuriri.

– Am cerut de la bibliotecă o carte despre combaterea ridurilor. Ia-o și documentează-te, îndemnă edilul.

– De-aia m-ați chemat?

– Asta e ca bonus… Bea liniștit cafeaua și-apoi te lămuresc ce vreau de la tine.

După ce sorbi zgomotos din licoarea aromată, semn că-i plăcea, Pantelică se apucă să frunzărească broșura frumos ilustrată.

– Ia uite, au și măști de zi și de noapte! Exclamă el entuziast. Dom primar, te iubesc pentru surpriza-asta!… Mă scuzați: vă iubesc!… M-a luat gura pe dinainte!… Bucurie mare!… Știți ce bucurie mi-ați făcut?!… Îmi vine să vă pup!

– Chiar așa, mă, Pantelică?! se minună cel din fața tânărului.

– Păi, io n-am mai citit o carte de pân clasa-șasea! păru Pantelică a se lăuda.

– Acu, ai ce citi!

– Ei, p-asta o dau gata repede-repede, că are și poze multe!

– Dac-o dai gata, înseamnă că ai timp și pentru ce-o să te rog, făcu misterios Iordăchescu.

– Pentru dumneavoastră, oricând! se lăudă tânărul, îmbujorându-se.

– Așa te vreau, mă, băiete!… Ia, ascultă tu, aici!…

– Io sunt băiat ascultător! … Așa m-a-nvățat tata!

– Uite despre ce-i vorba… O să te duci la biblioteca municipală…

– Să nu mă trimiteți la sala de lectură! se sperie Panelică.

– Păi, acolo vreau să ajungi. Dacă nu vrei, nu mai pupi autoriația-aia!

– Mă duc, cum să nu mă duc, făcu Pantelică, strângând din dinți… Dați ceva să notez ce-am de făcut.

– Las că ții minte!… Da, mai bine scrie: cum intri în sala de lectură, pe partea stângă, o să vezi niște rafturi, care au pe ele cărți… Al treilea, în ordine alfabetică… E un autor, cu numele de botez de sfânt-împărat…

– …nume de botez de sfânt-împărat, repetă Pantelică.

– Aa-șa!… O să vezi că pe raftu-ăla are cinci cărți… De fapt, avea… Acu au mai rămas patru… Notezi?

– Cum să nu!

– Mă gândisem să fi luat restu de cărți, da, mi-e teamă să nu te prindă alea de la bibliotecă!

– Chiar că o să mă prindă, că la chestii d-astea, mie îmi cam tremură mâinile.

– Las că m-am gândit: o să lași o carte, ca să iasă la număr…

– Și dacă se prind?

– Ei, și la asta m-am gândit, așa că n-o să ai probleme!… Iei o carte – așa de-un deget grosime, întinse Iordăchescu arătătorul.

– Al meu e mai gros! râse Pantelică, arătându-l pe al său.

– N-or să măsoare alea cu rigla!… Și, ca să nu dăm de bănuit, uite-aici o etichetă, pe care am scris numele autorului și titlul… Și lipești eticheta pe cotor.

După  câteva ore, Pantelică se trezi iar sunat.

– Ia, zi, ai rezolvat?

– Nu era nimeni în sală și-am avut timp să lipesc eticheta, ba să văd și ce-a mai scris autoru-ăla.

– Da, ce carte ai pus în loc?

– Una de bucate.

– Du-te și ia-o de-acolo, că-mi trebuie! se răsti primarul.

– Doar nu vă pregătiți pentru emisiunea-aia – Chef la cuțite?

– O trimit pe nevastă-mea.

– Dom primar, da, unde e a cincia carte?

– Alea de la bibliotecă mă bănuiesc pe mine c-aș fi furat-o…

– Și-ați furat-o?

– Am luat-o și-am făcut-o pierdută.

–  Da, ce v-a cășunat?

– În cartea-aia ar fi un personaj… un primar, care aduce cu mine…

– Da, de unde știți? Ați citi cartea?

– Mi-au zis cititorii mei de încredere. Am și eu oameni, care se duc la bibliotecă, nu numai la crâșmă.

– Și dacă se-nșală?

– Ce, nu se știe ce-nvârte un primar?! Toată lumea știe!

– Și-atunci, de ce vă mai agitați?

– Ca să nu mă mai bănuiască alea! Eu nu-s hoț!… Eu sunt consumator de cultură!

– Că bine ziceți!

– O să mă duc personal la bibliotecă, preciză Marinel Iordăchescu.

– Gata, v-apucați de citit?

– O să mai iau câteva cărți!

– Luați toate cărțile ăluia ce v-a încondeiat?

– Nu, mă, Pantelică, iau cărți de bucate.

– Nu v-ajunge aia ce-am lăsat-o eu?

– La emisiunea-aia, se merge în familie, de data asta! se mai lăudă primarul.

– Bravo!… Bravo! Măcar să le faceți ălora pagubă mai mare! se bucură Pantelică.

– Pagubă-n ciuperci!

*

 

Când a trecut pe la primărie, să-și ridice autorizația, Pantelică a intrat și la protectorul său, așa – ca să-l salute. Era tare curios cum s-a descurcat edilul la bibliotecă.

– Și ce-ați lăsat în locul cărții de bucate?

– Cartea mea de vizită! spuse cu mândrie Iordăchescu.

– Cartea de vizită?! repetă cu mirare Pantelică.

– Cine mai citește în ziua de azi?… Dă-o dracu!… Tot carte e!

 

 

 

 

Const. MIU – FLOAREA NEMURIRII

se dedică memoriei lui Eminescu

FLOAREA NEMURIRII

Pur trandafir, bătut în cuie

Pe-a lui cruce, răstignit.

Suferință ca a ta nu e,

De oriunde te-ai ivit!

 

Ghimpii tăi ce-au sângerat

Sunt martorii jertfirii.

Adevăr ce ai aflat:

Ești floarea nemuririi!

 

La umbra ta să îl păstrezi,

Să fii a lui simbrie!

Și dacă tu mai sângerezi,

E semn de veșnicie!

15 ianuarie 2018

CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?