UN POET NOSTALGIC ŞI ILAR (FĂRĂ VOIE?)

Prof. Dr. Const. MIU

 

 

Casa editorială „Amurg sentimental” din Bucureşti şi-a făcut prostul obicei de a încredinţa unor aşa-zişi condeieri alcătuirea de prefeţe pentru volumele de versuri ale unor autori pe care doreşte cu obstinaţie ca publicul să-i cunoască. N-ar fi nimic rău într-un asemenea demers, dar ce te faci când prefaţatorii, în dorinţa lor de a epata, se bagă şi ei în seamă, fără a evidenţia vreo idee referitoare la volumul la care se prefac a face vorbire? Aşa se întâmplă, bunăoară,  cu Aureliu Goci, semnatarul unei prefreţe cu titlu pompos – Proiecţii onirice şi aventurile memoriei –, la volumul de rondeluri al lui Mihai Valentin Gheorghiu – Cetatea viselor târzii (Casa editorială „Amurg sentimental”; Bucureşti, 2011).

Citind cu atenţie cele două pagini ale aşa pretinsei prefeţe – în fond o compunere de clasa cincia –, constatăm preţiozitatea titlului propus/ ales de Aureliu Goci, fără acoperire de conţinut, mai cu seamă că, lecturând volumul de rondeluri, nu am sesizat nicăieri pretinsele proiecţii onirice, la care nici măcar Aureliu Goci nu face referire. Însă, el se hazardează să afirme: „Sunt convins că dl Mihai Valentin Gheorghiu va rămâne în literatura română, fie şi numai pentru că a scris mai multe volume de rondeluri, dar fiind un om încă tânăr, mai poate scrie destule.” (p. 5). Câtă siguranţă de sine probează prefaţatorul, impresionat de cantitatea volumelor de rondeluri ale autorului şi nu de calitatea acestora! Halal „judecată” estetico-literară! E drept, e făcută în maniera lui Bulă! Şi, spre a nu se dezice în formulări inepte, Aureliu Goci continuă: „Dl Mihai Valentin Gheorghiu este un autor serios, iar rondelurile sale sunt chiar rondeluri…” (s. n., p. 5). Ce alt ceva ar fi putut fi rondelurile autorului, dacă nu preciza inept prefaţatorul?

Autorul volumului de rondeluri îşi structurează materialul poetic în 15 secţiuni – „cetăţi” –, de la Cetatea casei părinteşti, până la Cetatea decolteului, tonalitatea scrierilor fiind de la cea nostalgică, la cea ironic-şăgalnică.

Aşa cum arată şi titlul, prima „cetate” propune un topos afectiv – casa părintească –, evocată nostalgic de autor. Pentru M. V. Gheorghiu, casa părintească este un topos sacru, având ca emblemă masa, de aceeaşi esenţă: „Mă simt ca-ntr-o pădure deasă/ Alunec, ajungând prin ani, / Copil în cea mai sacră casă. // În mijloc: părinteasca masă, / Sculptată-n colţuri cu vulturi…” (s. n., p. 10). În alt loc – Mireasma casei părinteşti –, autorul recunoaşte că poartă în suflet „icoana” casei părinteşti, în opoziţie cu imaginea deplorabilă a devastării acestui topos: „Mireasma casei părinteşti/ În suflet doar mi-a mai rămas/ Ajunsă piesă de pripas/ Îţi vine greu s-o mai priveşti. // Au fost tocmiţi călăi groteşti/ Şi-au devastat-o pas cu pas.” (p. 13). Grădina casei părinteşti, cu pomi în floare – o adevărată oază de lumină – este şi ea evocată nostalgic în două poezii: „În curtea casei părinteşti/  Au dat cireşii toţi în floare, / E rost de umbră, de răcoare, / Şi pomii-abundă de poveşti.” (În curtea casei părinteşti, p. 11); „Îmi lipseşte o grădină, / Oază sacră din Pucioasa, / Îmbrăcată în lumină” (Oaza sacră din Pucioasa, p. 16).

Cum era şi firesc, motivul trecerii ireversibile a timpului apare ca un lait-motiv în secţiunea Cetatea anilor şaizeci: „Se scurge timpul în secunde/ (…) Nevolnic lunecă grăbit” (p. 30); „Timpul lunecă prădalnic, / Hăcuind precum o fiară/ Şi cu nota lui bizară, / Trece măturând năvalnic” (p. 33).  Legat de acest motiv, sesizăm şi nota uşor ironică în realizarea autoportretului: „Amice, timpul te-a brăzdat/ Şi barba e de-acum ca neaua, / Patină prinde catifeaua/ Şi timpul curge romanţat” (Amice, timpul te-a brăzdat, p. 29).

Nu ştim câte volume de versuri are publicate M. V. Gheorghiu (prefaţatorul menţionează doar că „a scris mai multe volume de rondeluri”), dar în unele poezii din volumul de care ne ocupăm sunt unele construcţii, care atrag mirarea cititorului, prin ilaritatea lor: „E semn de bine… cunoscut, / Îmi spun în fugă târgoveţii/ La vremea unui început…/ La ceasul opt al dimineţii” (p. 81). Dacă astfel de târgoveţi ar fi tăifăsuit (fie şi „în fugă”) cu autorul, cu siguranţă n-ar mai fi făcut nicio brânză în târg, dacă ei ajung acolo abia „la ceasul opt al dimineţii”. Probabil aşteptau ca autorul să se trezească, să-i spună ce aveau pe suflet şi abia pe la 8 să se-ndrepte spre târg, cam pe la spartul târgului…În poezia În lanul auriu de grâu, autorul are apucături ciudate; pe semne că în altă viaţă o fi fost alt soi de jivină, dacă declară: „În lanul auriu de grâu/ Adulmec spice ca motanul” (p. 82). Asemenea „versuri” n-au nimic de-a face cu fiorul liric! Păcat de faptul că apar într-un rondel, care prin forma sa are o ţinută imperială, iar asemenea inepţii îl coboară pe autor la nivelul unui novice, aflat la abc-ul versificaţiei de cenaclu.

Anunțuri

Eternitate

Valentina JIANU – clasa a X-a A

 

Mi-era sete. Şi cald. Şi mă sufocam. Cum se sufocă peştele pe uscat. Simţeam cum mi se uscau buzele. Mi se crăpau. Era praf. Mult praf. Şi auzeam în surdină un bocet.Încet şi totuşi tare. Trist şi totuşi nu-mi venea a plânge.

—      Trezeşte-te, Ana!

Şi mi s-au deschis ochii. Lumina m-ar fi orbit. Ciudat, nu simţeam decât o simplă plăcere de a mă uita la cer. Un cer fără nori, fără soare. Doar cer. Doar lumină. Şi m-am ridicat. În faţa mea,o fată în rochie de mireasă alerga râzând. Şi apoi disparu. Cum dispare o picătură de apă într-o zi ploiasă. Simţeam o respiraţie caldă în ceafă. Credeam că e El. Dar nu. Era un alt El. Un El cu ochii cei mai verzi. Un El urât şi totuşi frumos.

—      De ce nu-mi vorbeşti, Ana? Şi-aşa te-am aşteptat destul! Zi-mi ceva, Ana.

—      Mi-e sete.

„Sete?” Cuvântul era frică. Mi-era frică.Mi-era groază. Şi nu puteam să respir. Parcă cineva mă sugruma.

—      Ana, tu nu poţi fi însetată.

Doamne, nu puteam vorbi! Era din cauza corsetului.Trăgeam de şnururi şi nu se desfacea. Era irespirabil. Am încercat să mă ridic. Picioarele mă dureau îngrozitor. Ce pantofi frumoşi aveam. Albi,exact aşa cum îmi plăceau. Dar nu-i puteam purta. Îmi tremurau picioarele. Şi-am încercat să mă descalţ.

— Degeaba încerci, aşa ai venit, nu te mai poţi schimba.

Unde eram? Aş fi vrut să ştiu. Aş fi vrut s-o văd pe mama. Măcar o clipă. Măcar un minut. Mă simţeam aşa de singură. Şi locul ăsta era doar nisip. Atât. Nu mare. Doar nisip. Sec. Gol.

— Unii se răzgândesc Ana, şi le pare rău şi se roagă. Şi sunt iertaţi. Tu de ce nu te-ai razgândit? Tu de ce ai închis ochii şi ai zâmbit?

„Răzgândit? La ce se … Ah! Geamul, bulevardul, maşinile, oamenii, televizorul. Munca. Am facut-o? S-a terminat?”

—      Eşti blestemată. Aici, cu mine, Ana. Nu te-ai gândit ce faci? Nu te-ai rugat?

—      Nu, am spus sugrumată.

Se învârtea totul: nisip, cer, ochii lui verzi. Rochia mea. Era albă. Eram mireasă. „Dar părul meu? Ce mi-au facut? M-au tuns? De ce?”

—      Îţi pare rău?

—      Nu.

„Ba da. Dar ce-am făcut?! De ce sunt aici?”

Lumina devenea roşiatică. „ Şi bocetul?” Încetase. Era linişte. Fără vânt. Fără zgomot. Era doar el, care se juca precum un copil cu o monedă găurită. Şi se juca fără zgomot.

— Ai renunţat la tine, Ana. Puteai renunţa la oricine, dar nu la tine. Nu ştiai ce te aşteaptă. Nu-ţi pare rău. Ei nu înţeleg. Nu le-ai spus de ce. Ei te vor. Tu nu-i vrei. Nu ai încercat. Doar ai deschis un geam. Nici n-ai vazut că în copac era o pisică. Doar ea te-a vazut. Urăşti pisicile, nu, Ana?

„ Ana, Ana, Ana… Aşa mă cheamă? Aşa fusese scris? Atât am avut eu?” El pleca. Unde? Lumina devenea roşiatică. „Şi eu? Eu ce fac?” Mai bine plec şi eu. Asta a fost prima zi Dincolo. N-a mai rămas decât o eternitate.

Concept

Ema BRATU – clasa a XI-a D

Concept

Imi vandalizezi diminetile

Si adevarul ce-mi picura pe umeri,

Cu trecutul care nu se mai topeste

Nici in zilele cu soare

Si pe care il incurc cu tine,

Prezent, concept al unei vieti patrate.

Cunosc si ultimul tau pion,

E viitorul,hotul de frumusete,

Ce care ne fura la secunda.

Timp, sa-ti cosi camasa albastra,

Cea a simplitatii,

Maine mergem la cafea

 

 

Adevar

Moartea l-a luat la plimbare

Sau poate nefiinta a uitat

sa-l mai nasca

Posibil ca si noptile

sa-l ascunda dupa intuneric

Dar poate nu ne mai vrea…

Adevarul,preot al Bisericii”Sfantul Timp”,

S-a pierdut.

La inghitit  minciuna

Sau l-au omorat caznele morale.

Biserica de lângă drum

Alexandru BIŞAG –  clasa a IX-a A

Biserică de lângă cale

Să-mi spui acum de m-ai uitat.

Căci gândul meu curgând la vale

Sub turla ta a înnoptat.

 

Iar inima-mi tresară-n joc

Când te zăresc , ca altădată

Cum umplii satul cum noroc

Când pâinile joacă-n covată.

 

De te-aş vedea pe-aceeaşi glie

Când temelia ţi-a fost gata…

Acum nu am vreo bucurie

Căci unde-i mama? Unde-i tata?

 

Unde-mi sunt ochii calzi şi uzi,

Unde-ţi sunt preoţii bătrâni,

Unde-i poteca ta cu duzi,

Unde sunt fraţii mei păgâni?

 

Cine e strajă lângă tine?

Acum când lumea îmi e mută

Cine se roagă pentru bine,

Şi cine crucile-ţi sărută?

 

Eu am uitat , căci timpul zboară,

Dar tu , pecetluită-n loc…

Destinul tău mă înfioară.

Tu , dătătoare de noroc!

 

Ce s-a ales de glasu-ţi sfânt,

Al clopotelor de aramă ?

Unde-i acum acel pământ ,

Acele vremi de pus în ramă ?

 

Dar treptele-ţi de fag uscat ?

Unde-ţi sunt crucile de lemn?

Se pare … Timpul le-a uitat…

Unde ţi-e traiul brav şi demn ?

 

Troiţa ta de lângă poartă,

Mai arde doru-n lumânare?

Mai poţi vedea aceeaşi soartă

Lângă un drum lipsit de care?

Acoperişul cel coclit…

Mai e spre cer sau se coboară?

Căci gândul meu nesocotit

Te vede ca o bunăoară.

 

Cum te cuprinzi de frumuseţe

Cu proaspătu-ţi miros de fag

Cu pomii-ţi plini de tinereţe,

Şi scârţâitul surd de prag.

 

Iar geamul tău de dinspre câmp,

Şi crucea ta , lângă ogoare,

Vor vrea să-mi vadă dorul tâmp ?

Te voi vedea pe tine oare ?

 

Aş vrea să intru pe portiţă

La braţ , cu mama şi cu tata,

S-aprindem focul în troiţă ,

Asta mi-ar fi acum răsplata.

 

Dar timpul tot ce l-am avut,

A mers in fugă peste noi,

Acum am şi eu un trecut

Tu ai acum doar vânt şi ploi.

 

Bisericuţa mea de fag ,

Mocneşte dorul frânt în mine

Să-ţi văd portiţa lung şi vag

Să văd şi preotul cum vine.

 

Să strângă lumea iar la sfat,

Dar cine astăzi să mai vie ?

Când universul mut şi mat

Abundă-n ură şi prostie.

 

Ferice cei ce au crescut

Pe când eram şi eu copil ,

Căci tot ce am şi am avut

M-au invăţat să fiu umil.

 

Să-mi văd biserica din nou

Prin amintirile prea multe,

Să fiu eu propriul meu erou

Printre atâtea vise frânte.

 

Biserică de lângă cale,

Eu am crescut,tu te-ai plecat

Pornesc acum , pornesc la vale

Sperând că tu nu m-ai uitat.

 

Şi voi veni iar într-o zi

Plecat umil sub turla ta.

Să ne gândim la ce va fi,

Să-ţi spun cum este viaţa mea.

TEAMĂ

Const. MIU

Nu-i noapte să mă-n-chin

Decât la ochii tăi – icoană,

Iar tu îmi dai venin:

Divină nu eşti, ci profană.

 

 

 

 

 

 

Ai făcut din noapte zi

Şi credeam că eşti lumina

Ce minune poate fi,

Când lumina e minciuna?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Ochii mei acum veghează

Urma paşilor stingheri.

Inima rămâne trează

Ca din azi, să nu faci ieri!