de Marion MANOLESCU
Tăcerea înstrăinării
Tăcerea
prefăcută-n cuţit
înjunghie
timpul
Dac-aş vorbi
aş ridica
sabia
Dac-ai vorbi
ai deştepta
şarpele
care
ne-a-nstrăinat
mărul
Numarul 106 (23 online)
Picături de viaţă – 7
de Cosmin ŞTEFĂNESCU
Ventrilocii politici
România asistă iarăşi la toată nebunia fără margini a politicii, unde cimpanzeii politici au revenit cu promisiuni sforăitoare şi etalează ostentativ o mulţime de gogoşi subliminale, care nu au niciun fundament real. Evenimentele politice s-au dezlănţuit într-o degringoladă a minciunilor fără precedent. Muritorii de rând stau iarăşi cu gurile căscate la inepţiile/discursurile sforăitoare şi năzuinţele mai marilor politici. În acest an, butaforia situaţiilor ia o amploare nemaivăzută în decursul celor douăzeci de ani scurşi de la aşa-zisa revoluţie.
Partidele vin cu noi forme de însemne de partid, ori să le spunem heraldice, că oricum fiecare dintre aceştia este aservit unei mari case ori mai multora, cu nişte culori vii care semnifică marele nimic… este o isterie fără margini în care suntem antrenaţi cu toţii ca-ntr-un vârtej de proporţii epopeice… numai că aici luptă răul contra răului… acum ştim cine va conduce… un rău mai mic, nimic mai mult…
Cu toţii ne asigură că sunt, fiecare în parte, vocea poporului, mie nu îmi par a fi decât vocea interesului propriu şi a celor care îi dirijează din umbră. În concluzie, aceştia nu au cum să fie vocea românilor, dar probabil că nu sunt decât nişte amărâţi de ventriloci politici. Pentru noi toţi este un adevărat motiv de îngrijorare faptul că aceşti bufoni conduşi din umbră de facţiuni colosale, nu fac altceva decât să promită de ani şi ani salarii mai bune pentru învăţământ, pensii mai bune pentru pensionarii cu pensii de mizerie, o viaţă mai bună pentru toţi românii… dar nimic din toate acestea nu se întâmplă…
cartea prietenilor – 49
de Marion MANOLESCU
Veninul tăcerii
O tăcere
rătăcită
în ecoul
clepsidrei
mă ţine
îngenunchiat
în gând
scorpion
Am dreptul
de CARMEN RADU
Am dreptul?… sau nevoia de noi…
Am dreptul să cred:
… că măsura cu care am dăruit iubire n-a fost una cu fund dublu…
… că am dăruit măcar o clipă care s-a transformat într-o amintire frumoasă…
… că am transformat măcar un vis astfel încât mirarea să se şi întrebe…
Am dreptul să cred:
… că mirarea, întrebarea şi iubirea ţi-au fost pernă în ceas de răspântii…
… că ţi-am fost timp prin arterele vremii…
Am dreptul să cred:
… că o scoică păstrează vuietul mării… că în adâncul ei, urma valurilor
n-a şters cu nisip de uitare, iubirea…
… că luna albastră ţi-a scris răvaş de-amintire…
Am dreptul să cred:
cartea prietenilor – 47, 48
de Marion MANOLESCU
Pastelul tăcerii
Tăcerea
unui nufăr
-smârc
de coşmar-
şi printre ierburi
şi scoici
moartea
vântură
licăr
de stele
cartea prietenilor – 45, 46
de Marion MANOLESCU
Tăcerea din candelabru
Un candelabru
de tăcere
încântă ochiul
cu după-amiezi
resemnate
de păianjen
şi-n salcia
gândului
conturul
degetului
mângâie
ferestre
străine
cartea prietenilor – 43, 44
de Marion MANOLESCU
Neliniştea abă
Pânza Penelopei
Adună
Nedumeriri în
Tainiţa vremii şi
Urmele mele de paşi
Rămase pe
Uliţa gândului
Amintesc de
Neliniştea
Albă a Duhului Sfânt
Portretistiva vegetală
de Prof. dr. Const. MIU
Placheta de versuri semnată de către Ion Dragomir – Dictatura trandafirului (Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2006) e structurată în trei secvenţe: Obârşii, Cântece de vinere neagră şi Eu de tu şi tu de eu.
Obârşii include ciclul Dictatura trandafirului, care împrumută titlul plachetei. Sunt 47 de poeme, cu o întindere variabilă, care conturează, în marea lor majoritate, portretistica vegetală a muzei. Să reţinem mai întâi o invocaţie către această „zeitate”, căreia i se conferă unicitate: „Să-ţi duci mâinile-n poveste/ de vrei zorii şi aceste/ trei fântâni pe trei culori/ la răscruci de sărbători…/ Suflet alb pe-o altă apă/ lumea-n tine să încapă,/ pân’ la cerul dus pe strungă/ paşii tineri să-ţi ajungă./ De azi şi până oricând/ îmi eşti faptă şi în gând/ nemurit/ cum e soarele-n zenit!” (p. 20).
Tăceri în cuvinte
de Carmen RADU
Argument pentru o iubire…
M-am gândit, în nebunia tinereţii, că mi-aş fi dorit o argumentare pentru iubire.
Mi-ar fi plăcut să-şi spună… (sau să-mi spună?):
O iubesc pentru că vrea să fie iubită, dar n-are nici cea mai vagă idee despre cât poţi suferi de dor…
O iubesc pentru inconştienţa sincerităţii… pentru că ştie să ofere şi înţelege să pretindă…
O iubesc pentru că are zile când nu vede pădurea de copaci… dar are şi zile când toată pădurea e verde şi e lumină…
O iubesc pentru că plânge când plouă, dar fotografiază fulgere…
O iubesc pentru pietre, pentru scoici, pentru valuri… pentru toată marea din sufletul ei…
O iubesc pentru că urlă în sângele meu ca un animal prins în capcană…
O iubesc pentru zilele în care se caută… pentru clipele de confruntare cu sine însăşi… pentru falsele lamentări ale conştiinţei…
O iubesc pentru viteza gândului către lucrul imediat ori posibil…
O iubesc pentru toţi „urecheaţii” bandajaţi sau jeliţi… pentru toată bucuria căţeilor când o văd că apare…
cartea prietenilor – 42
de Marion MANOLESCU
Tăcerea vârstei
Tăcerea
îmi ţiuie
în urechi
o vârsta
străină
şi timpul
uitat
în clepsidra
inimii
devine
povară
rănită
de amintiri
METAMORFOZE 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.