Mihaela BOTEZATU – poezii

Iubire de o toamnă

 

A rugit frunza din pomi

Și zarea e încețoșată,

Au luat tot graurii lacomi,

E lumea tristă și înceată.

 

E sufletul golit de vise

Și totul e întors pe dos,

Planez spre brațele deschise

De chin, de dor obidios.

 

Mi-e sufletul mai ruginit

Și gândurile mai pustii,

Mă doare clipa ce-am trăit,

Mă tem că nu o să mai vii.

 

Mi-s gândurile mai fugare

Și nopțile parcă mai reci,

Mă doare depărtarea mare,

Când pe aici tu nu mai treci.

 

Mai cade-o frunză și zdrobită

Sub talpa unui trecător,

Ucide dorința-mi lovită

E liniște… Anost fior.

 

Mai cade-o lacrimă de rouă

Pe crizantema ofilită,

Iar calea se desparte-n două,

Iubirea asta-i abolită.

 

E frig și frunzele trosnesc

Sub pasul meu fugar în noapte,

Și zambetele se topesc,

Mi-e frig, mă încălezesc cu șoapte.

 

A rugit iubirea-n suflet

Și zarea e întunecată,

Un trecător în al tău umblet,

S-a dus iubirea ferecată.

 

Regina fluturilor albi

 

Bate la ușă cu mâna-i de gheață

Regina fluturilor albi,

Cu trupul spășit și rouă pe față,

Picioarele grele și umerii dalbi.

 

Vine să intre în țară, în case,

Cu haina ei densă de promoroacă,

Se uite la noi căci parcă ar coase,

Cojoacele-i grele cu vise și joacă.

 

Ar vrea să îi ia pe copii poznași

În brațele-i albe, să sufle cu ger,

Pe pârtia dragă la mocănaș,

Și totu-i minune pe pământ și în cer.

 

Iar noapte adună în case voinicii,

Năsucuri pictate în culori de rubin,

Și pun capul mic în poala bunicii,

Când soba îi atrage la somnul divin.

 

Cad gene-ostenite pe bolta sticloasă,

Când visele merg tot la bob, săniuță,

Și-afară, la geamuri, frumoasa Crăiasă,

Împarte fiorii prin fulgii de gheață.

Elena OLARU – clasa a IX-a C – poezii

TE IUBESC!

 

Dorul de zâmbetul tău îmi arde

Fiecare ţesut al inimii,

Dorul de vocea ta imi răsună

De fiecare dată când trăiesc.

Mi-ai cucerit cetatea sufletului

Când eu visam doar la fluturi zburând

Şi ai ars-o din temelii cu iubirea

Pe care mi-ai implantat-o în suflu.

Clipele lungi îmi seceră trupul,

Iar tot ceea ce-mi trece prin minte acum

Sunt doar două cuvinte dulci

Ce formează o adevărată sonată

În sufletul meu călător:

TE IUBESC!

 

 PARADISUL ASCUNS

 

Privesc în ochii tăi

Şi văd paradisul ascuns,

Îngrădit şi încuiat

Cu lacătul buzelor tale.

Încerc să-l deschid,

Să sparg încuietorile ruginite

Căci n-a mai pătruns nimeni

Şi într-un final reuşesc.

Toate porţile au fost deschise.

Intru în cetatea inimii tale,

Iar de acolo numai moartea

Mă mai poate scoate.

 

ÎN IARNĂ…

 

Într-un vals de petale îngheţate

Privirea mea se învârte,

Iar gerul pătrunde asfaltul

Care odinioară vibra

Sub scrutările aspre

Ale soarelui.

Din cerul brăzdat de stele

Ninge peste sufletul meu

Argintat de iubirea lui.

Visez la zilele asfinţite

În care aşteptam tremurând,

Sub bradul împodobit frumos

Fericirea vârstei de aur.

Însă acum singură alinare

A iernii încărcate cu amintiri

E doar să privesc la nesfârşit

Întinsul neant de zăpadă.

  

 

DESPRE MINE…

 

Sunt un petic rupt din speranţă

Pe care îl încolţeşte curiozitatea

Ce mă face să cutreier

Fiecare punct de pe hartă.

Sufletul meu vrea să zboare

Cu aripile de azur

Dincolo de orizonturi.

Sunt o fiinţă transparentă

Ale cărei sentimente

Sărută fiecare colţ de Rai.

Dar nimeni nu poate înţelege

            Ce frământări îmi inundă inima.

Alex BIŞAG – clasa a XI-a A

cei ce se frâng

 

Să nu atingi un vas care se crapă,

căci cutele târzii nu se mai strâng.

Nu vei fura frivola-i transparenţă,

ci doar pecetea celor ce se frâng.

 

Îţi va părea mai gol ca un crepuscul,

iar degetu-ţi confuz va fi veşmânt;

Ca noaptea, grele-i pleoapele se-nchid

şi tu-ţi vei pune fruntea în pământ.

 

Îl vei vedea cum se desprinde-n cioburi

şi-l vei ciobi şi tu cu un surâs

şi n-o să ştii că vasul ce se crapă

îngână glasul celor ce s-au dus.

 

 

ploaie de vară

 

petalele se uită şi totul e dolent.

nici braţul ei de sticlă nu mai atinge cerul,

tu ia-mă lângă tine, ne-o-nstrăina misterul,

dar n-om privi amorul cum se dislocă lent.

 

să nu mă laşi s-adorm pe scoarţa astăzi seacă,

cât ea e tot aici mă tem, fervoarea îmi e lest.

de frigul unei alte vieţi s-a claustrat funest

în ochiul de cristal al celei care pleacă.

 

o regăsesc adesea în ploaia ce-a trecut,

într-o furtună ce mustea şi dăltuia în noi

petalele s-or scutura de la atâtea ploi,

litanii excedate ce nu s-au mai născut.

 

în briza autumnală călcâiul îţi e gol.

şi tu cu nori secătuiţi încerci să te încalţi.

ori suflul meu e tetanat – nu văd cum te înalţi:

pe inima-mi puhavă mai am un singur ţol.

 

în glasul tău amorf fanarele sunt frânte.

cerşesc avid să mă înec în faldurile ei,

dar a fugit şi s-a-nchistat în florile de tei

şi n-am mai apucat să o sărut pe frunte…

 

şi-a desfăcut pupila – luminile o dor,

ne-am zugrăvit atavic în nonculoare pânza,

în ploile de vară să ne-ngropăm osânza.

petalele se uită şi-ntotdeauna mor.

Poetului

Mira TULBURE

În pumni îţi strângi obsesiv nemurirea

Ai înnodat-o cu versuri de secole-ntregi

Uitat-ai demult cum e să-ntâlneşti fericirea

De când tainele lumii încerci să le dezlegi.

 

Din poezii ţi-ai creat adevărată avere

Refugiul unui suflet sleit de puteri

Şi nu cunoşti pe lume mai mare vrere

Decât un destin cu domoale adieri.

 

Tu nu ceri nimic,nu vrei pietre scumpe

Nici nu ştii să-ţi doreşti ceva pentru tine

Chiar şi din acele fire albe, cărunte

Se conturează cuvinte. Se desprinde iubire.

 

Eşti definiţia frumuseţii, sinonim cu „dăruire”

Sufletul ţi-l hrăneşti cu singurătate

Inimi tu scoţi din dulcea lor amorţire

Iar seara îmbrăţişezi vise uitate.

 

 

 

 

Elegie

 

Am obosit să caut aceleaşi diamante

Din reverii apuse, cioburi să adun

Şi din ecouri vechi, demult stinse, uitate

Iluzii mii şi mii, mereu să recompun.

 

Am obosit să strig şi nimeni să n-audă

Cum urlă fiara asta din cugetul meu

Dar o speranţă vagă, încă atât de crudă

Ca pasărea Phoenix, renaşte tot mereu.

 

Am obosit s-aştept, şi-n astă letargie

Ce-mi fură iar şi iar din clepsidră nisipul

Mai scriu încă o dată aceeaşi elegie

Înăbuşindu-mi vocea şi ascunzându-mi chipul.

 

poezii

Elena CRANGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Dorinţă

 

De-ai mai sta o clipă,

Fredonând cu mine neştiutul…

De-ai mai sta o clipă,

Să gustăm aroma vieţii.

O,vise păgâne,

Feerie dinamică a glasurilor noastre.

O,gând sihastru

Încărcat de magnetismul palmelor noastre.

Hai sa palpităm euforic…

Prin noaptea tenebroasă,

Seară de seară.

 

 

Iubire sugrumată

 

Ai sugrumat iubirea

Şi-ai pătat cu amar fericirea,

Ai zgâriat amintirile din mintea mea.

M-am avântat prea devreme

Spre o lume condamnată neştiutului.

Acum alunec pe poteca abisului,

Strigând regrete pe care

Tu nu poţi să le înţelegi.

Izbită de peretele amărăciunii,

Candoarea moare.

Şi iluziile mor.

 

 

Minciuni

 

Un gând nebun de răzbunare

Înfloreste în subconştient.

Pornire diabolică,

Aş putea spune.

Se rup sentimente din coastă,

Se rup sentimente din suflet.

Aud freneticul glas al gândurilor murdare.

O stea a răsărit deasupra anilor ascunşi în minciună.

Lovesc trăirile de-atunci,

Și-nchid frumuseţea zilelor cu ploaie,

Într-un pandantiv al iubirii.

Azi,ploaia ochilor noştri a izbucnit…

Pentru un gând răzbunator!

 

Consecinţe

 

Trecutul încă proaspăt

Îmi răvăşeşte mintea.

Mă hrănesc cu amintiri

Și-mi las umbra să zboare în beatitudinea…

Zilei de ieri.

Am sorbit prea repede ticăitul ceasului .

Găsesc un răvaş ce-mi spune

Să privesc viitorul.

Lovesc inima cu mintea

Degeaba,n-ascultă nimic.

Aud parcă liniştea din jur.

Nu-ţi frânge aripile-aşa curând,

Spune un suflet stingher,

Lovindu-mi frenetic timpanul.

POEZII

Bianca MOISE – clasa a IX-a D

Întrebare

Când inima tace

Şi doar gândul ţi-e trist

Pe chipul tău apare

Treptat, o grimasă.

Sufletul zbiară în noapte,

Mii de întrebări te răvăşesc

Dar ea te face să renaşti.

Te naşti din nou…

Mai bun, mai pur

Dar amintirea ei

Rămâne suprema întrebare.

 

 

 

 

Infern

Fiecare clepsidră

Îmi scurge inima de nisip,

Orice por emană parfumul iubirii tale,

Iar mirosul ploii ne bagă degetele-n nări.

Atât de brutal şi totuşi nespus de tandru

Te omor printr-un sărut, prin o şoaptă spusă lui.

M-am săturat să rănesc, să frâng inimi cu speranţe,

Nu vreau să mai fiu o criminală a sufletelor.

Mi-a fost greu să le explic celorlalţi,

Te-am ales pe tine fiindcă ştiam că mă vei înţelege,

Sunt o trimisă a răului,

Iar iadul lui e paradisul meu.

 

 

Poezie

Viaţa poate fi neagră

Şi se poate trăi fără poezie.

Fără poezie lumina vieţii e stinsă.

Pentru mine, poezia e tot.

Tu ce crezi? Se poate trăi fără poezie?

Sculptează-ţi singur o viaţă albastră,

Căci poezia ţi-e hrana sufletului.

Nu fi hain! Nu-ţi drămui bucatele!

Iubeşte viaţa şi iubeşte-mă pe mine,

Am să-ţi fiu pe veci poezia sufletului!

 

heaţă

 

Ţi-am îngheţat amintirea,

Tu m-ai numit crăiasa ta,

Într-o lume de zăpezi permanente

Fulgul de nea răzleţ şi viu

S-a topit în palma mea.

Pe mantia alba a iernii

S-au stins atâţia fulgi de nea

Prin gânduri pripite.

Tu taci şi speri

La un îngheţat al sentimentelor.

 

 

 

Margine

La o margine arsă de drum

Din amintiri rămâne scrum,

Acum visul preafrumos

Devine doar trecut tumultuos.

Te-am lăsat să-mi schimbi destinul,

Tu ai făcut pe clandestinul.

Te-am crezut şi-am acceptat,

Tu te-ai îndepărtat treptat.

Un colţ de suflet te simte iar,

Aceeaşi persoană îţi vrea inima în dar…

Zadarnic, acum povestea noastră a rămas

Locul unde îndrăgostiţii mai fac popas!

Fărâme de viaţă

Elena CRÎNGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Mestec viaţa.

Uneori are un gust amar,

Astăzi pare mai dulce.

Mi-am colorat vârfurile degetelor

Cu albastrul zorilor.

Hainele mele fragede palpită

Sub ochii vigilenţi ai trecătorilor.

Amestec gândurile de azi

Cu gândurile de ieri

Şi-mi înfăşor lirica fiinţă

Cu visuri mari. Trăiesc!

 

 

Sculptură

Plutiri de himere

Se revarsă din ochii cu sclipiri de aur,

Mă pierd în nisipul pecetluit

De iubirea valurilor.

M-ai sculptat deasupra mării

Cu vorbe învăluite în minciună.

Mă rescriu pe foaia albă,

Lăsând versuri coliere

Să se deşire peste amintirea ta.

 

 

Mă scriu

Mă-mbrăţişează cuvintele,

Lăsându-mi pe buze o rimă nespusă.

Mă lovesc de versul juvenil al inimii,

Ce-l cântam cu bucurie odată,

Strigându-mi libertatea…

Mă pierd în jur şi mă găsesc

Scrisă pe-o foaie, precum

Versurile-mprăştiate de pană,

Mi-am ascuns privirea în călimară,

Să se reverse peste rândurile albe.

Confuzie

Elena CRÂNGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Un ceas bate ora doua,

Ochii trădează somnul.

Un poet sculptează o rima,

O foaie tocmai se umple,

Un vers se pierde-n gânduri,

O pana il ajuta sa se scrie,

Un gest vrea să ascundă sentimente,

Dar pana le aduna iar…

 

Renaştere

 

Copacii înfloresc pentru că

Mugurii lor nasc flori,

Florile cresc pentru ca

Le mângâie apa si soarele,

Apa străluceşte pentru ca

In ea se oglindeşte lumina,

Palatul norilor se clatină şi cade

Sub adierea vântului cald.

Iar versul de pe hârtia mea

Prinde aripi si zboară,

Mişcat de şoaptele vântului.

Arpegiul toamnei

Bianca MOISE – clasa a IX-a D, LTNB

Ieri am gustat din toamnă,

Iar pe buze mi-a rămas gustul amar,

Azi ţi-am păşit poteca ruginită,

Şi am rămas fără suflare,

Dar prin tăcerea-mi de plumb

Am creat arpegiul toamnei:

Tu, eu, toamna şi iubirea noastră.

Pe umeri-ţi goi se aştern frunzele moarte

Si am să mă nasc toamnă pentru a fi mereu

Parfumul ce-ţi îmbălsămează sufletul.

 

Mormântul sufletului

 

Doi trandafiri ca altă data

Stau ofiliţi în vaza sentimentelor uitate

Te-am plans atunci, te plâng şi acum,

Monah al sufletului meu, învii!

Dar ai să pieri din nou

Prin pasiuni vindicative

Ce te vor rătăci de astă data

Ȋn infernul cugetului sacru.

Tineri

Ema BRATU – clasa a XII-a D, LTNB

Pe palmele albe si ude,

Aluneca ore si uneori chiar si zile,

Timp in care , frustrati,

Ne aruncam mizeriile sentimentale pe strazi,

Mirosim a disperare,a vinovatie

Si fugim de noi ,

Cand somnul uita cum ne cheama.

Ingroziti ca pentru cineva nu mai putem exista,

Calcam apasat ca sa ingropam haosul in pamant.

Suntem tineri…cred ca suntem tineri.

 

 

 

Mi-am adus aminte

 

Mi-am adus aminte ,

Ca am ascultat un fel de muzica,

Pentru ca a doua zi mă dureau tălpile.

Poate pentru ca am dansat prea mult,

Pe nisipul sufletului tău,

Pe când îmi cântau alert sentimente,

In timpanele inimii.

Si mi-am amintit  si ca a plouat

Pentru ca a treia zi ,

Aveam noroi pe talpi .