Mihai ȘERBAN

DANS CU PAȘI MĂRUNȚI
Într-o seară, parcă ieri,
Într-un loc, dar nu aici,
De departe încă speri,
Tu în brațe să nu-mi pici.
Dintr-o simplă rea privire,
Dintr-un singur zâmbet bun,
Pe moment trăiesc iubire,
Amintiri din nou adun.
Pianul cântă piesa noastră,
Pe fereastră-lună albastră.
Dans din focul tinereții.
O pereche-n scena vieții,
Numai tu ai fost cu mine,
Numai tu nu ai cusur,
Şi din marea în ruine,
Un sărut în valuri fur.
Trec în lumea ta amară,
Trec de mască şi cobor,
Inima din piept să-mi sară,
Pentru o noapte de amor.
Anunțuri

Grupaj: ”Poeme nerostite”

volum de versuri în curs de pregătire semnata de

Mihaela Roxana BOBOC

Tălpile cuvintelor

fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;

stând la masa de scris poetul plânge

îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei

are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,

poetul așteaptă o oră sau mai multe

se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –

la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge

poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei

și pe tine la căpătâi –

femeia poemelor inegale,

femeia cerului,

îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului

nimic al lui, Doamne!

sâmburele de poem îi încolțește pe buze

când ridică durerea pe umeri

îngerul vede și tace,

îngerul vede și vindecă

anotimpul când se făcea a ploaie –

din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,

cerul din ea ațipește la marginea dimineții

norii se destramă

în visul poetului –

îngerul are gustul caiselor coapte

când sărută tălpile cuvintelor

copilul din mine doare

cât toate poemele la un loc.

 

Vremea mărturisirilor

 

în crângul orașului meu

minutele se cern în căutarea celui mai bun poem,

care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum

dintre toate gurile pe care le-am sărutat

sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers –

de la adio către prima mângâiere

am așezat un intermezzo absurd de liric,

în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra –

arunc din când în când iubirile de carton

iar el le prinde în zbor fără lumină,

le îngroapă într-un lut moale

unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână –

o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela

și poeții o prind în brațe,

o sărută până ce buzele îi crapă de sete;

în poemul acela fără titlu

via dolores ridică pipa păcii

absent, trupul meu se înfășoară în ploaie

e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem

într-o scorbură plină de rugăciuni;

nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor

când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul,

praful lui se așază pe ridurile cuvintelor –

înlăuntrul meu moara huruie

semn că Dumnezeu nu m-a uitat.

 

Mama atinge bulgărele rostogolit din lună

 

 

mama scoate timpul din mânecă

îmi șterge lacrimile

apoi ține soarele sub genunchi –

candela din suflet întinde brațele

spre copilul din mine:

hai să vedem zăpada cum se așterne domol

peste creștetul poeziei!

drumul mi se încurcă în snopii de ceară,

mama atinge bulgărele

rostogolit din lună,

să înghită nopțile

când sfinții coboară din icoane

și mâinile ei

dezleagă șireturile copilăriei
să mă ierți, mamă,

scriu rar deși

poeții spun adesea

te iubesc;

pânza se țese singură,

copilul întinde pasul dincolo –

doar ochii țin dimineața flămândă

adulmec orele duminica,

când timpul e o anafură în potirul cu vin

și tu stai înăuntrul lui

cu soarele sub genunchi

 

să mă ierți, mamă,

poezia seamănă cu tine –

are trupul iernii și prea mult dor în raniță

aleargă sălbatic prin lume

și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie

pe care ai așezat copilăria

prefăcută în chihlimbare.

 

Laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)

 

femeile laotong știu că viața e o adiere de dor

își țin în brațe sufletul, îl legănă în nopțile cu lună

picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai –

femeile știu aproape totul despre copiii lor,

despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor,

când dimineața se așază între inimă și cuget

mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze,

altfel scrierea lor respiră

ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare –

și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele

răzvrătindu-se din ce în ce mai tare;

au ajuns târziu la mine necuvintele –

cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi,

mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept

poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor

pe care le-am iubit –

fiica mea va alerga liberă,

va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului,

mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm

cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc,

mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei

nu știu dacă e mult, știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu;

e vremea semănatului,

femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile –

scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie,

spăl fața femeilor mele, le sărut ochii și aștept.

 

CURIOZITATE

Const. MIU

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se trezi vorbind într-o zi coana Fulvina, imitând-o pe o damă, dintr-o reclamă publicitară.

Preotul Demirel își făcea de lucru la birou, scriind ceva într-un registru și nu dădu importanță unei întrebări de-a dreptul stupide.

– Te faci că n-auzi, părinte? Sau te deranjează sinceritatea mea!?

Preotul își puse ochelarii și o cercetă cu luare-aminte. Nu se grăbi să răspundă. Își văzu mai departe de scris.

– Auzi, tu cum vezi relația noastră? se auzi iar întrebarea.

Și pentru că preotul continua să-și vadă impasibil de ale lui, coana Fulvina se ridică de pe fotoliu și începu să se apropie de birou, repetând:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?

Preotul ridică ochii în tavan, ca și cum s-ar fi gândit bine ce răspuns ar trebui să dea unei astfel de întrebări existențiale. Apoi, își văzu liniștit de lucru.
Când preoteasa ajunse în dreptul biroului și tocmai se pregătea să mai pună încă o dată întrebarea, aceasta tresări la gestul brusc al părintelui Demirel, care ridicase brusc capul din registru, își sprijini cotul stâng de birou, cu degetul mare întins lateral, iar cel arătător depărtat şi îndoit, încercă să prindă în fanta dintre cele două degete capul preotesei.

– Jumătatea mea, veni sec răspunsul.

Cu siguranță nu era cel așteptat. Femeia se trânti pe fotoliu și își acoperi fața cu palmele. Oftă din greu.

– Jumătatea plină sau aia goală? ceru lămuriri coana Fulvina.

Preotul Demirel se lăsă pe spate și aruncă pixul, care căzu cu zgomot peste registru. Se văzu nevoit să explice situațiile posibile, îndoind câte un deget:
– Dacă spun plină, o să-mi scoți ochii că nu văd decât că ești cam plinuță, ca să nu spun grasă… Dacă spun goală, e mai rău!… Parcă te și aud urlând: „Părintele se uită la filme deochiate!”
– Și ce, ori nu e așa?!
– Vezi că spui prostii!
– Jură că nu te uiți la filme d-alea! ceru preoteasa.
– Ei, cum o să jur?!… E păcat! se apără preotul.
– Măcar recunoaște că așa e…
– Nu mă uit, cum să mă uit! se răsti Demirel.
– Da’, ce faci, dacă nu te uiți?
– Mă documentez.
– Cum adică te documentezi, când io văd că te uiți!
– Ca să le vorbesc oamenilor, să se ferească de păcatul trupesc, trebuie mai întâi să văd și eu ce-i cu el… Nu o pot face pe deasupra!… O să zică lumea că vorbesc ca din cărți. Oamenilor trebuie să le vorbești pe înțelesul lor, adică lor le trebuie exemple concrete!
– Aaa, și tu le povestești scenele fierbinți, ca exemple concrete…
– Păi, în școala generală, am luat premiu’ pentru cel mai bun povestitor! se mândri părintele Demirel.
– Acum pricep de ce te-ascultă cu gura căscată toate babele, se lămuri coana Fulvina.
– Ai, că și pe tine te-am văzut așa, se apără preotul. Dacă nu ți-ar plăcea, n-ai rămâne ca ele!
– De mâine, îl pun pe Pantelică să strângă semnături, spuse coana preoteasă, fără să ia în seamă ironia.
– Ce să faci cu ele?
– Când ducem cotizația la Patriarhie, le spunem să-neapă negreșit demersurile pentru canonizare.
– A cui?
– A ta, părinte.
– Cum să mă canonizeze?
– Dacă e nevoie și de credincioși drept-mărturisitori, Pantelică face rost și de-așa ceva!… Cu câte zece euro de căciulă, strângem două-trei milioane!… Avem de unde, nu te zgârci!
– Bine, da’ crezi că o să vrea? și aici preotul îndreptă capul în sus de câteva ori.
– Se duce lumea peste el, dacă nu vrea! asigură coana Fulvina. Lumea vrea să vadă pe noul Ioan Gură de Aur, încă din viață!
– Știi cum îl dăm pe brazdă?
– ‘Ai, s-auzim!
– Instituim o taxă dublă.
– Cum adică dublă?
– Una la intrare și alta la ieșire: aia de la intrare, ca să intre în transă, iar ailaltă, ca să nu rămână gură-cască!
– Și taxa dublă o dăm acolo?
– Numai aia de intrare! Ailaltă o păstrăm noi, ca să ne recuperăm investițiile pentru semnături și mărturii!

După ce primi listele cu semnături și casetele video și audio ale drept-mărturisitorilor, casierul de la Patriarhie îl întrebă pe părintele Demirel:
– Auzi, tu cum vezi relația noastră?