două noi cărţi semnate de prof. dr. Const. MIU

Anunțuri

CĂLĂTORI ÎN VISE

Mariana MAZÂLU

(clasa a XI-a A – LTNB)

 

 

Mireasma vremurilor trecute

Învie în noi speranţe,

Petalele de soare

Ne încălzesc sufletele.

Iar iluziile…

-de care nu o să ne vindecăm niciodată.

Ne ridică in văzduh.

Dar noi suntem doar

Simplii călători în vise.

 

DESTIN

 

Sufletul arde ca o jertfă…

Discul de foc se topeşte

În orizontul plumburiu.

Văzduhul se împrăştie în ea

Iar el caută răspunsuri…

Buzele ei roşii sunt pecete

Pe testamentul sufletului său.

A fost o dragoste puerila

Dar s-a pierdut în parfumul toamnei.

 

 

Promisiuni deşarte

Hülya CURTAMET

Clasa a XI-a A (LTNB)

Noaptea tainica se lasă

Amintirile m-apasă.

Te caut printre stele

Şi nu eşti printre ele.

Îmi dai speranţe mii şi mii

Şi-mi spui că vei veni.

Te aştept plângând mereu

Închisă-n dormitorul meu.

 

Zadarnic

Zadarnic strunele viorii

Răsună-n adâncul inimii.

Zadarnic viersul înserării

Îmi cântă-n geam romanţa

Ştiind că tu ai o altă mireasă.

NU! Zadarnic susurul mării

Mă cheamă uitării.

Despărţire

Amintirile-mi răsar subit

Din ziua-n care te-am întâlnit

Mereu în şoapte îmi spuneai:

„Împreună vom fi necontenit”

Dar tu din nou m-ai dezamăgit.

Din clipa în care m-ai părăsit.

Tu

Eşti mireasma mea,

răsăritul meu suav,

nestemata mea,

visul meu solitar,

Chintesenţa existentei mele – TU!

Apusuri suave

Apusuri suave răsar în geam

Stele mii sclipesc feeric.

Valuri înspumate

Se apropie de mal.

 

14 CRUCI

Cristina ILEA

Cei mai grei ani ai veţţi sale trecuseră cu mari greutăţi şi frământări sufleteşti. Acum, că toate erau gata, se ridică de pe iarba umedă de rouă şi-şi îndreptă privirea spre capătul şirului de lemne, spre vârful dealului, acolo unde se afla biserica. În sfârşit, erau gata! Cele paisprezece cruci de lemn se ridicau stingher din dealul aspru către cerul senin cu neobişnuit de puţini nori. Matei, căci aşa il striga lumea, deşi numele său era cu totul necunoscut, încheiase în sfârşi socotelile cu trecutul, iar un nou capitol al vieţii sale se deschise o dată cu acea zi superbă de mai. Totuşi, o tristeţe sfâşietoare se citea în adâncul privirii sale melancolice de fiecare dată când privea spre una din crucile sale.

Preotul bisericuţei din deal sosi şi el cu un vas cu apă şi sfinţi ultima cruce, bătându-l pe umăr, prieteneşte, pe Matei. Părintele avea o barbă stufoasă, care-i acoperea mai mult de jumătate din faţă, ascunzându-i cu şiretenie vârsta. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu ochi blânzi şi albaştri ca cerul amiezei de mai.

-Ai terminat, Matei. Toate’s gata… mai rămâne un singur lucru de făcut, îi spuse cu o calmitate neliniştitoare.

Peste câteva ceasuri, toată zona Sovatei vuia de ştirea terminării crucilor. Unii bătrâni vedeau în acest fapt un lucru rău prevestitor, iar alţii nu băgau în seamă gestul ridicării lor, ci doreau să le vadă. Însă turiştii din zonă erau de acord cu cei mai tineri şi ardeau de nerăbdare să zărească cele paisprezece cruci ridicate una în continuarea celeilalte.

***

Cerul se înnorase spre un albastru-gri, iar soarele dispăru încet, cufundându-se în necunoscutul orizontului. Cei doi tineri care veniseră în drumeţie încă făceau fotografii crucilor şi aprinseseră o lumânare la bisericuţă.

-Andrei, mai bine am pleca, îi zori Cornelia pe tânărul care dorea să prindă cadre cât mai bune. S-a întunecat aproape de tot. Şi parcă mai şi picură…

-Mai stai puţin, aproape am terminat, îi spuse cu o voce gravă. Am nevoie de acest editorial.

Peste câteva minute, începuse să plouă de-a binelea astfel că terenul devenise atât de mocirlos încât nu au reuşit să coboare dealul cu bine. Cornelia se impacienta pe cât întunericul şi ploaia se ascuţeau mai mult.

-Ţi-am spus… dar nu ai vrut să asculţi, îi tot repeta fata.

-Taci! strigă Andrei, punându-i mâna la gură. Se aude ceva!

Se strecurară lângă nişte copaci, aşteptând în tăcere necunoscutul, dar cu ochii ţintă la acele bucăţi de lemn ce străluceau parcă şi în întuneric, când, deodată, văzură în faţa ochilor o siluetă neclară care se apropia cu paşi repezi de ei. Rămăseseră încremeniţi, fără să scoată niciun sunet atunci când silueta era la trei paşi în faţa lor. Un scârţâit scurt întrerupse liniştea ploii, iar un felinar se aprinse luminându-le chipurile: în faţa lor se afla un bărbat înalt, neîngrijit, cu un felinar aprins în mâna dreaptă.

-Aveţi nevoie de un adăpost? Uneori, seara poate fi foarte periculos aici.

Tinerii se uitară uimiţi când la bărbat, când unul la celălalt. După câteva clipe de schimb de priviri neînţelese, Cornelia rupse tăcerea:

-Da. Ne-a prins ploaia. Ar fi bine dacă am avea unde să ne adăpostim.

-Atunci, veniţi cu mine. Cabana mea este în apropiere.

Ce faci? Îi şopti Andrei.

Ce este bine, se smuci din strânsoarea puternică a fotografului. De ce spuneţi că este periculos? Există vreun criminal în zonă pe care poliţia nu l-a prins, sau tâlhari?

-Hmmm…, se întoarse bărbatul, acestea sunt lucruri omeneşti ce, cu greu se întâmplă aici; ceea ce este cu adevărat mai periculos… este tulburarea altor orânduieli sufleteşti.

Cornelia şi Andrei au rămas imobili pentru câteva secunde. Nu ştiau dacă acest om care le lumina calea către un adăpost era întreg sau nu la minte, dar paşii hotărâţi ai tinerei continuară căutarea unui loc ferit de ploaie.

Doar fulgerele năprasnice luminau din când în când poteca şi cabana care, în ochii năpăstuiţilor, părea ruptă dintr-un film de groază. Obloanele vechi apărau pe jumătate geamurile murdare, iar draperiile deveniseră gri cu trecerea timpului. Când păşiră înăuntru, un miros greu de smirnă arsă le traversară căile respiratorii, conducându-i la o tuse seacă. Bărbatul aşeză felinarul pe masă şi aprinse focul în semineu. Deasupra flăcărilor se afla un mic ceaunel.

-Doriţi un ceai?

Continuă lectura

MUNCA LA NEGRU

Const. MIU

Căpitanul Cornel Safta deschise iar cutia unde ţinea distincţia înmânată chiar de prefect, îşi plimbă degetele pe inscripţia suflată cu aur – ÎN SLUJBA PATRIEI. RANG DE CAVALER – şi dădu mulţumit din cap.

Se simţea mândru că rezolvase un caz, care la vremea respectivă dăduse multă bătaie de cap autorităţilor române… Pe canale diplomatice – Cairo – Bucureşti – via SIE şi SRI, autorităţile române erau atenţionate de un nedorit caz de spionaj industrial, la Assuan, pe Nil. În urmă cu cinci ani, poliţia locală primise câteva sesizări de la localnici că în apropierea barajului hidrocentralei din acea localitate egipteană şi-a făcut apariţia un turist bizar care, urmând un anume traseu, la ore cam nepotrivite, pozează insistent zona.

După mai multe zile şi tot atâtea nopţi de filaj, autorităţile egiptene au dat de urma misteriosului turist. Era inginerul silvic George Neagu, din comuna suceveană Palanca. Luat la întrebări, a motivat că-şi pregăteşte documentaţia la faţa locului despre zona hidrografică a Nilului, pentru lucrarea sa de doctorat. Imediat, Bucureştiul a alertat prefectura judeţului, iar prefectul a luat legătura cu şeful de post din Palanca: voia să ştie ce-nvârte ingineru-ăsta acolo, de i-a pus pe jar pe egipteni şi pe cei de la Bucureşti.

Căpitanul Safta şi-a frecat palmele de bucurie: ăsta era cazu’ vieţii lui de poliţist! Se şi vedea trecut în manualele de specialitate. Încrezător că va avea parte de o asemenea realizare profesională, l-a trimis pe sergentul Lucian Niţă, să-l aducă pe inginer la post.

Căpitanul a făcut ancheta ca la carte. Văzuse mai multe filme poliţiste cu subiecte axate pe spionaj şi împrumutase câte ceva din comportamentul şi limbajul protagoniştilor. Avea tot timpul la el un carneţel, în care îşi nota impresii în urma investigaţiilor. Pe baza întrebărilor atent selectate dintr-o mapă specială, a putut alcătui arborele genealogic al suspectului. Găsise, cu acest prilej, strămoşi ai lui George Neagu, coborând până în Evul Mediu timpuriu – unul fiind caimacanul Ion Neagu, fost pădurar în vremea lui Dragoş vodă.

Comisia de la Bucureşti primise teancul de dosare

Continuă lectura

Imagine şi valori ale mitului la Yourcenar

Florian Bratu

La început, se spune, Mitul era o povestire a unei istorii adevărate prin vocea unei identităţi iar fenomenele ce o susţineau formau un ansamblu semnificant de idei dublate de un evantai de stări emoţionale care asigurau culoarea tabloului „istoric” originar. Dar limita, obstacolul invizibil care îşi face simţită prezenţa, azi mai mult ca oricând, în spaţiul multor opere se află direct sau indirect în conflict cu această forţă desemnată abstract: timpul. Dacă se caută izvoarele istorice ale unei fiinţe care apare într-o operă există riscul apariţiei unor des-văluiri parţiale ce pot contribui la deformarea imaginii pe care arta doreşte să o ex-pună. Reperele istorice pe care le invocă sau descoperă istoricii literari au valoare în domeniul respectiv atâta vreme cât informaţiile nu deformează adevărul ce nu poate fi sesizat întotdeauna integral şi numai în anumite segmente temporale. De aici decurge şi riscul deformării textului prin pretenţiile ştiinţifice, apă de ploaie  care curăţă adesea violent tot ceea ce nu pot percepe nişte indivizi ce vor să-şi cultive imaginea fără rafinament şi cunoaştere reală.

Am mai afirmat şi cu alte prilejuri că lucrurile şi fiinţele nu pot fi cunoscute în profunzime fără vedere autentică care dă naştere unori imagini prin comuniunea trăirii cu cele prezente în spaţiul privirii. Când lumea este pătrunsă de privirea-gând, se creează  o serie de repere ce sunt apoi ordonate într-o arhitectură ce nu păstrează din datele arheologice decât materia subtilă, materia trecută prin filtrul spiritului când realul devine cuvânt, iar cuvântul suportul ideii operei. Privirea citeşte lumea şi o transformă în alt-ceva, în funcţie de intenţia şi voinţa ce o însoţesc în călătoria ei ce devine magică în cele din urmă.

Să nu se creadă că orice privire este semnul unei revelaţii, căci prostia imită foarte bine inteligenţa în zilele noastre. Devenirea prostiei în procesul mimetic se situează la un nivel inferior, pentru că instrumentele ei sunt ura, invidia şi delirul, cum bine observa împăratul Hadrian. Delirul se referă la imaginea pe care vrea să o ofere, dar ce imagine poate oferi prostia decât vopseaua dată peste rugina imitaţiei de gândire. Reflexe sau mască, astea sunt de fapt realităţile pe care le ascund discursurile travestite despre lume într-o imagine fără substanţă, dar care luceşte. Ce limbaj colorat are prostia, ce ifose şi aroganţă avansează în lume printr-o retorică malignă!

Privirea devine mitică când formele ei poartă marca autenticităţii şi validării peste timp. Prezentul nu poate fi decât materia zbuciumată de metamorfoze când straturile categoriilor şi indivizilor se agită în magma istoriei al cărei semn este unul singur: timpul.  Categoria cea mai terifiantă pe scena vieţii dar şi a morţii se joacă cu pionii istoriei, aceasta este de fapt adevărata faţă a subiecţilor ce intră în tot felul de aventuri pe care numai unii pot să le controleze, să le vadă aşa cum sunt în realitate. Cei care nu se supun necondiţionat forţei oarbe a timpului îşi afirmă autenticitatea trăirii lor de fiinţe, ei sunt cei pe umerii cărora se construieşte lumea profundă care gravează timpul cu prezenţa lor, restul sunt marionete ale istoriei, ale trecerii pasive. Arta este spaţiul în care se instalează dialogul fiinţei autentice cu timpul. Prin  artă subiectul instituie sensul existenţei pe care o construieşte prin imaginile trecutului judecat, prezentului trăit şi viitorului imaginat ca treaptă necesară dialogului.

Continuă lectura

UN POSTMODERNIST AVANT LA LETTRE

Prof. Dr. Const. MIU

În Cuvântul înainte la volumul Gellu Naum, Poeme alese (Editura Albatros, Bucureşti, 1970, colecţia Cele mai frumoase poezii), Ov. S. Crohmălniceanu îl alătură pe Gellu Naum grupului de poeţi suprarealişti, format din Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, gruparea căpătând consistenţă estetică în anii care au premers celui de-al doilea război mondial.

Din consideraţiile criticului, reţinem trei paliere pe care evoluează creaţia lui Gellu Naum şi care – vom vedea – anticipează un postmodernist avant la lettre : delirul imaginativ, facultatea de a şoca şi onirismul suprarealist (în ediţia citată, p. 12, 13, 16).

La Gellu Naum, delirul imaginativ apare mai la tot pasul, însă de cele mai multe ori el capătă forma fantasticului, amintind de tablourile lui Salvador Dali: „O curioasă nevoie de levitaţiune, moştenire de la vreun strămoş războinic şi pasăre, îl obliga, în secunda precisă a dragostei, să-şi lepede ultimul lest de memorie diurnă. Atunci, retina se făcea elice, sângele desfăcea aripi, oasele uşoare îşi regăseau rând pe rând structurile şi funcţiunile iniţiale.” (Înainte şi după, ciclul Focul negru, în volumul Gellu Naum, Poeme alese, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1974, p. 139). Recunoaştem aici – şi vom vedea şi alte exemple – propensiunea spre naraţiune. Aceasta este caracteristica poemelor în proză, fantasticul uman sau animalier fiind unul delirant: „Apoi, albă şi suplă, ea s-a supus rigorilor unei maternităţi înverşunate. Pentru că avea cinci sâni a zămislit cinci guri inconştiente, lacome şi vii. Se istovea.” (Scara, ed. cit., p. 140). Din fragmentele reproduse mai sus, am putut sesiza un alt ingredient des uzitat de suprarealişti – ironia, însă în aceste pasaje ea este bine camuflată. În altă parte (spre pildă, în Vârsta semnului), aceasta este un apanaj al parodiei : „Ca un gladiator pe bălării/ mă înveleam cu mâncarea pisicii” (p. 169). De altfel, modalitatea aceasta de a lua în derâdere imagini, situaţii ori „personaje” – unele chiar tragice – o găsim şi la Geo Dumitrescu (poet modern din generaţia războiului – cum o socotea Emil Manu), în poemul Libertatea de a trage cu puşca : „Înnebunit de ridicol, aburit şi himeric/ cu buzele crestate de triste muşcături/ urcat pe catalige de cabotin feeric/ şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri// cum ai putea să recapitulezi/ fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire/ tot ce ai putut să adori, să visezi/ înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?” (A iubi, ciclul Focul negru, ed. cit., p. 180).

Continuă lectura