Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 1

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

               Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-din-dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus ar fi „marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus.

Mai întâi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui Iisus: «Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric, fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.

Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa fie mândri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol II, p.305, ediţia 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, ce afirma că în acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne, Iisus, Ediura Humanitas,1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15, 44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente din viaţa lui Iisus şi alte patru  epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta  zarvă  pentru  o  „născocire evreiască” ?… Ne îndoim în mod serios.

Urmărind atât relatările istorice despre Iisus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa cum afirma M. Eliade şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.»

În subcapitolul/ secţiunea Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează din păcate cu pseudonimul „Zamolxe” încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-danubian. Iată care sunt argumentele:  «Beneficiem de două descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993,      p. 116).

De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri, piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor.

Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (Ibidem, p. 121)

Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?

 

Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: „…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n. n.) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” Ibidem, p. 64).

Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!»

*

 

În cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Gemenilor Divini Zamolxis. Între aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sunt acestea :

– Mama Gemenilor Divini, Zalmoxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Christos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagra, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la răsărit, la naşterea lui Iisus.

– Regele scyth Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut sa-L omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti) şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în Egipt.

– Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Cristos a fost invitat la nunta de la Cana.

– În graiul traco-dac, conducătorului unui ţinut i se spunea PILEAT („nobil”, „stăpân”), iar guvernatorul roman în timpul căruia a fost răstignit Cristos a fost Pilat din Pont.

Înainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crângul AKES-SAMENOS („Grădina Sfântă”), iar Iisus în grădina Ghetsemani.

– Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala.

– Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Cristos, în iconografia creştină.

– Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţânii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu) „Locul Capului”, „Căpăţâna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormânt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif.

– Naşterea Gemenilor Divini a fost proorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care I-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezatorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI iar Sfântului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei.

– Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/ apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, ce erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Cristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul zalmoxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare Împărat de pe pământ).

– Ca şi zeul trac, Cristos a înviat şi s-a înălţat la cer.

Nota Bene: În legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucât trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscând astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decât cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţe, cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor, nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot acest răstimp, cât îşi găzduia oaspeţii vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Când locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborând în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an, a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut. Întrucât îl priveşte pe Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pământ, eu nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora.”  s. n. – Herodot, Istorii, IV, 95-96. 

 

– Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”) iar lui Iisus – Cristos.

– Cei doi Zalmoxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră a creştinilor este tot Noul Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.

– Iisus Cristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”. Zalmoxe era numit de geto-daci AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă,  Piramida ocultă, Editura Obiectiv, Craiova, 2007 p. 30-31).

De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparând numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întâlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Christos (Jesus, citit „Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus-Jesus era un vechi nume ebraic frecvent întâlnit. Se pare că a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină! Mai târziu, tot evreii au transformat numele Mântuitorului în Isus (grafiat cu un singur i), care înseamnă „măgar” în ebraică, semn vădit al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe ce nu le aparţinea şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus?  Pentru că aceste variante aminteau de originea proto-getă a numelui Mântuitorului – dacă e să dăm crezare legendei.

 

               În acest loc, se cuvine să spunem răspicat: nu respingem aceste argumente, însă ele nu trebuie absolutizate! Iată de ce: având în vedere că Maria – mama lui Iisus – era evreică, adevăr consemnat şi de evanghelii, care a fost coroborat cu un pasaj din Geneza, 17: 9-10 («Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur.»), unii cercetători şi chiar teologi au tras concluzia că şi Iisus ar fi putut fi circumcis. Din aceste considerente, „teza” despre tipul uman carpato-danubian în care s-ar încadra Iisus poate fi socotită simplă speculaţie de către sceptici. Însă, această „practică” nu este menţionată în evanghelii că ar fi fost adoptată de creştini. De altfel, însuşi Iisus vorbeşte de alt fel de botez (prefigurat mai întâi de Ioan Botezătorul): „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5). Conform spuselor lui Iisus, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă şi din Duh. El nu aminteşte de nicio excepţie în ceea ce îi priveşte pe prunci. Nu spune: „Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu adultii trebuie să se nască din apa şi din Duh, dar copiii pot intra şi fără naştere din apă şi din Duh”. Mai mult chiar, drept-credincioşii creştini nu practică circumcizia băieţilor, pentru că Iisus nu a pomenit nicăieri de aşa ceva ! În privinţa legendei Gemenilor Divini Zamolxis, care are vădite similitudini cu „istoria” lui Iisus, Cristian Crăiţă nu precizează „sursa”! Un exeget care se respectă îşi susţine punctele de vedere, pe baza unei documentaţii/ bibliografii riguroase

 

Dăm însă credibilitate ideii că Iisus, în intervalul 12-30 de ani (perioadă blancă în evanghelii, cât El este absent din viaţa publică) ar fi putut cunoaşte doctrina zamolxiană. Pentru început, vom reproduce fragmentul Zamolxe în predicile lui Iisus din studiul de care aminteam : «Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.

Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu Dacia Preistorică. Iată ce spune Densuşianu: „Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr. un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu” (Dumnezeu – n. n). (N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit., nota 2).

Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Iisus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.

Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este „Tatăl” care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op. cit, p. 208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit., p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit că s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că această denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om? În nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel:  „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în Evanghelii: „Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatură: „Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui”. (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?

Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David! Ba mai mult, cartea Psalmilor, atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai că…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau „davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!

Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea „Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „Cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit., p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman şi altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus şi altul lui Saturn, numit Omul” (op. cit., p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei – Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus.

              Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus, Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa numită „albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe, în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.»

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s