MESSENGER

de Cristian NEAGU

Scrisori repetate, în care plângi că te doare,

Şi de la un timp, grija ce mi-o porţi,

E tot ce am şi mai păstrez, până în clipa în care

Mă vei învia iubito dintre morţi.

Ţi-e atât de teamă, pe tărâmul iubirii să păşeşti

La nobila vârstă a părului cărunt

Şi totuşi un vreasc s-a aprins, şi totuşi începi să iubeşti,

Prin neliniştea ta, când în scrisori nu mai sunt.

 

Continuă lectura

Sentimentul singurătăţii la Bacovia

de Prof. Dr. Const. MIU

  

Predilecţia pentru solitudine (ca trăsătură a simboliştilor preluată de la romantici) este una din componentele majore ale tematicii liricii lui George Bacovia. La autorul volumului Plumb, sentimentul singurătăţii capătă accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înţeleasă ca o retragere în sine, realizându-se astfel „ruperea definitivă cu orice sursă afectivă.” (Cristian Livescu). De altfel volumul de versuri amintit stă sub zodia sentimentului singurătăţii, sentiment care transpare din poeziile Plumb şi Lacustră, pe care le vom discuta din această perspectivă.

masa de lucru

masa de lucru

 

 Sub aspect tematic, cele două poezii ilustrează sentimentul acut al singurătăţii apăsătoare, cu precizarea că în Lacustră acesta este potenţat până la obsesie, până la halucinaţie. Nu întâmplător criticul Ov. S. Crohmălniceanu opina că “Lirica bacoviană e lovită de o singurătate înfiorătoare…”

În poezia Plumb, singurătatea eu-lui poetic este cu atât mai cutremurătoare, cu cât spaţiul închis al cavoului este “populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat vestmânt funerar: „Dormeau adânc sicriele de plumb/ şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în cavou… şi era vânt…/ şi scârţâiau coroanele de plumb. Chiar în acest spaţiu al claustrării, ideea de singurătate a eu-lui poetic apare cu pregnanţă prin raportare la recuzita funerară. Tăcerea apăsătoare este sugerată prin sintagma “dormeau adânc”, în care verbul dormeau la indicativ imperfect, sugerând o acţiune durativă, alături de adverbul de mod adânc conturează un superlativ stilistic. În cele două strofe, registrul climateric evidenţiază şi el starea  dezolării şi a frământării sufleteşti a eu-lui poetic: „Stam singur în cavou… şi era vânt…”, „Stam singur lângă mort… şi era frig…” (s.n.).

 Tensiunea claustrării cunoaşte un crescendo, ea putând fi rezumată la următoarea schemă: însingurare – solitudine – recluziune – disperare. Toate acestea constituie treptele înstrăinării fiinţei umane, ca urmare a claustrării. Ideea expierii este relevată şi prin convertirea erosului în thanatos: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb… şi-am început să-l strig.” Acumulările cantitative din prima strofă, acumulări ce conturează senzaţia de vid (gol exterior, dar şi unul interior, sufletesc) duc la saltul calitativ al strigătului. Dar revolta prin strigăt (prefigurare a revoltei expresioniste) nu-şi află ecou nici în exterior, şi cu atât mai puţin în interior. Ca atare, eroul liric este condamnat la singurătate, iar golul este resimţit ca pe o durere fizică: „Stam singur lângă mort… şi era frig…/ şi-i atârnau aripile de plumb.” Imaginea aripilor de plumb atârnânde – simbolul zborului frânt – amplifică drama condamnatului la singurătate, neputinţa acestuia de a se elibera din spaţiul – carceră al cavoului.

 În Lacustră, sentimentul singurătăţii este pus în legătură cu obsesia ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” Din strofa citată, se poate observa că determinantul atâtea este un superlativ stilistic care în relaţie cu gerunziul plouând sugerează o acţiune durativă; de aici obsesia ploii. Obsesia aceasta este dată şi de repetarea verbului aud, evidenţiind monotonia unui fenomen climateric.. Aşa se explică ideea de singurătate copleşitoare. În condiţiile unor ploi interminabile, ideea de singurătate incită la meditaţie.

Sub aspect compoziţional, poezia este formată din patru strofe. Ultima strofă reia aproape identic, sub aspect imagistic şi ideatic, prima strofă, această reluare amplificând ideea de singurătate a eroului liric şi dând impresia unui proces ciclic: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Tot tresărind, tot aşteptând…/ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” Din perspectiva ultimei strofe incursiunea într-un spaţiu şi un timp imaginare nu şi-a găsit finalitate. Obsesia ploii este în fond obsesia singurătăţii, iar acest aspect amplifică anguasa eroului liric. Partea mediană a poeziei (strofele a doua şi a treia) situează eroul liric pe tărâmul imaginarului, încercând să se salveze de obesia ploii, de realitatea terorizantă. Ca şi în poezia Plumb, golul sufletesc accentuează sentimentul singurătăţii.. De data aceasta eroul liric extrapolează, drama sa sufletească la scara întregii umanităţi: „Un gol istoric se deschide,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…”

Asocierea pe care poetul o face între ploaia obsesivă şi golul existenţial este inspirată: „Ploaia diluviană e aici metaforă a stării de tristeţe şi însingurare totală, accentuată încă şi mai puternic de asocierea cu marele gol existenţial figurat de locuinţele lacustre.” (I. Apetroaie).

 

 

 

Prioripost returnat

de Cristian NEAGU

Leo Frobenius redefinea în scrierile sale noţiunea de suflet cultural,supranumind-o „paideuma” (secretul  factorului  creator), iar  în  tandem cu Oswald Spengler, după iniţierea conceptului morfologic cultural,  a încadrat cultura ca entitate organică, suprapunându-o stărilor fiinţei omeneşti, (urmând a fi completată mai apoi şi cu ideologia blagiană) Nu pot spune că la vremea studiului înţelesesem exact cum stau treburile. Aveam să trec însă, prin durerile acestui suflet cultural, odată cu dispariţia Marilor Nume ale Culturii Intelectualiste româneşti, cum ar fi: P.F.P. Ilie Cleopa, P.F.P. Teoctist, George Pruteanu, Ştefan Iordache, Romulus Cojocaru, Cezar Ivănescu, Artur Silvestri, nume ce mi-au fost în preajmă la alcătuirea  sufletească şi condeieristică. Îmbătrânind, îmi este teamă de bătrâneţea Maeştrilor rămaşi, care se îndreaptă către un capăt de drum, motivaţia acestei temeri fiind determinată de imprevizibil, aşa cum mi s-a demonstrat  că poate fi posibil în cele ce urmează: 

            Ziua de brumar cu conţinut umed, dens, şi greu cernut peste trecători, mă afla pe Bd. Dacia, la „librăria-baracă” a Muzeului Literaturii Române. Îmi doream o carte sau o revistă cu ton literar profesionist. Mai bine de un deceniu însă, majoritatea tipăriturilor vândute destul de scump, nu ofereau decât contracultură; „je suis dans le chaos, je vis dans l`inviable,”  aşa că merita totuşi să încerc. Intru dând bineţe vânzătoarei care schiţă un zâmbet, anulând preţ de câteva secunde apatia chipului său frumos, direct proporţională cu vremea. Dintr-un cotlon, – unde stătuse ghemuit spre a cerceta cărţile aliniate la baza inferioară a raftului – recunoscui în ritmicitatea vocii blânde, inconfundabile, pe Grigore Vieru, care mi se adresă: „Cât mă bucur frate Cristian, să te întâlnesc aici; mi-ai spus la telefon de noua dumitale carte…pe când lansarea?”  Da, vorbisem cca o săptămână în urmă. Eram greu încercat de boală şi simţind parcă „urme de final”  mă confesam acestuia într-un poem, intitulat „Sentimentul Grigore Vieru.”  cuprins în vol. „Potcoava cu ghinion.”  Ne îmbrăţişăm. Îi cer adresa poştală spre a-i putea trimite cartea. Scot pixul şi nu găsesc prin buzunare, decât un bilet de tramvai pe care notez după dictare. Lansarea? Din motive cu substrat pecuniar, presupun o dată calendaristică apropiată de Crăciun. Hotărâm să facem câţiva paşi spre Piaţa Romană. Afară vântul se înăsprise fâlfâind hainele pe noi. Din grupul de măturători ai bulevardului înhăinuraţi pe dedesubtul salopetelor verzi,  privindu-ne, unu îl recunoscu pe Grigore şi exclamă: „Uite-l p-ăla  care scrie!…”  Zâmbim. Îmi spune cu modestie că va efectua un „pelerinaj eminescian,” pe ruta Iaşi – Chişinău, până după 15 ianuarie. Primeşte mulţumit admiraţia mea, regăsindu-i acea sfială copilărească în privire. Îmi exprim regretul de a nu-l putea însoţi… Ajunşi în dreptul „gurii” de metrou, ne luăm rămas bun îmbrăţişându-ne încă odată.

Continuă lectura

Révérence

de Marion MANOLESCU

Cache ton silence

dans ma paume

gauche

pour que tu sois

plus proche

de mon cœur

 

 

Je te ferai

une révérence

profonde

jusqu’en mon sang

et je vais

te prêter

le symbole @

dont je pends

amoureux

Continuă lectura

Uitare

de Cristina ILEA (clasa a IX- a A – LTNB)

Îţi sorb fericirea, vis etern

Secretul apoi îl şoptesc,

În suflet glasul ţi-l cern

În ritmul cailor ce tropotesc.

 

Viclean, îţi caut prin rugini

Amintiri demult uitate,

Şi, da, chiar aproape de margini,

De gânduri, ele, duse departe.

Continuă lectura

EPILOG

de Mariana MAZALU ( clasa a IX-a A – LTNB )

Noaptea mirosea a dragoste,

Stelele – ca mii de insule

Pluteau pe mări de eter.

Te privesc…

Călătoresc  în ochii tăi,

Îmi vorbeşti…

Cuvintele se înfig în zidul sufletului

Eu…îţi sărut ecoul.

Continuă lectura

misivă de Dragobete

de Anca PÂSLARIU – X B (LTMB)

Încă de când l-am văzut prima dată, simţeam ca îl cunosc dinainte. Nimic din ceea ce ni se întâmpla nu-mi era necunoscut. Mă întrebam de ce îmi doream să petrec atât de mult timp in prezenţa lui, de ce încerc să-l fac prezent prin orice, mereu… Acum ştiu, e ceea ce-mi doresc, e persoana care completează nimicul meu, şi îmi dau seama că vreau să păşim împreună spre ceea ce urmează.

Fiecare din noi e… un „instrument”, fiecare  suflet are sunetul lui. Am simţit că el e sunetul ce acompaniază într-o armonie perfectă cântecul pe care de multă vreme îl fredonam. Cu sfială ce-i drept, pentru că nu era complet. Îi lipsea esenţa. Suntem un întreg acum, un întreg ce nicio vicisitudine n-are sa reuşească sa se strecoare şi să dezintegreze ceea ce încet, precum timpul scurs într-o clepsidră, au construit sufletele noastre.

Vremea  se scurge acum parcă dintr-un ceas ce-a adormit, iar timpul ce a mai rămas până am să îl revăd se prelungeşte ca într-o ecuaţie matematică… la infinit.

Continuă lectura