izvor de tămăduire

EMILIA DABU

Este încă toamnă frumoasă la Mangalia. O lume în plin haos şi o altă lume magică, lumea evoluţiei care deşi respiră şi ca aerul otrăvit al dizarmoniei celorlalţi îşi continuă drumul luminii.

Mulţumesc pentru gestul de mare nobleţe pe care l-aţi făcut. Loredana Toader la 14 ani are şansa de a fi iubită de Dumnezeu, care i-a binecuvântat drumul. La 11 ani să debutezi, să cunoşti scriitorii Mangaliei, ţării, ai lumii, căci la târgul de carte la nisip au fost marile nume ale scrisului românesc, la târgul de carte a şi avut şansa să le ofere deja din vara aceasta cea de-a doua carte la 13 ani. Şi să facă parte şi din „Solteris” , să te bucuri de prietenia unor personalităţi culturale, de amiciţia lor mai bine zis, pentru că un spirit ales vorbeşte prin sufletul ei. Am scris toate aceste rânduri-gânduri pentru a vă mulţumi că existaţi şi cum nimic întâmplător în Univers, Loredana a ajuns şi în lumea sufletului dumneavoastră. Îmi doresc sincer ca în fiecare loc al ţării să fie măcar un scriitor-profesor care să ocrotească lumina spirituală a elevilor noştri, a gândirii noastre de mâine, să le îndrume paşii spre evoluţia spirituală aşa cum o faceţi dumneavoastră şi cei care vă pot fi alături. Fericită Medgidia să aibă un OM ca dvs. în cetate. Când mi-aţi spus că dvs. omul total care îi ştie şi scrie cu inima şi sufletul pe Eminescu, Voiculescu, Sorescu, Arghezi, Blaga, Coşbuc, Preda care cunoaşteţi teologia icoanei a smereniei, a lacrimilor, a suferinţei, a luptei cu indiferenţa, aţi scris câteva gânduri-rânduri despre un suflet la început de drum literar, m-a bucurat şi fascinat deopotrivă. Să-ţi păstrezi puritatea inimii în a înţelege frumuseţea divină oriunde o zăreşti, trebuie să fii crescut de îngeri şi atins de aripi cereşti.  Mulţumesc cu o tainică stare de admiraţie. Cât mi-aş fi dorit să vă fi avut şi eu professor de Limba şi Literatura Română, să mă îmbogăţesc spiritual cu tot ce are mai demn şi inspirat şi evoluat sufletul românesc în lumina creaţiei, inspiraţiei cosmice. Să cunosc timpul sacru al unui mare spirit universal întrupat aici în Dacia străbună. O consider o fericită pe Loredana Toader că prin poezia ei v-a determinat să-i scrieţi o aşa cronică de cunoaştere a fiecărui însemn divin dintr-o creaţie, indiferent de vârsta creatorului. Mereu sufletul, mereu spiritul meu trăieşte în bucuria de a vă citi, de a vă înţelege, de a vă admira. Dincolo de toate ne-aţi adus în dar “Gânduri printre rânduri” o pâine sufletească a poetului de înaltă vibraţie cosmică al sentimentului cel mai râvnit al umanităţii, iubirea. O floare a învierii, un rug al inimii, un izvor de tămăduire, un patrafir al sufletului lăsat peste suferinţa celorlalţi, un festin împărătesc vegheat de toţi înălţaţii culturii universale, de arhanghelii poeziei. Scriitorul Miu Constantin spirit creator şi îndrăgostit de cunoaştere, un căutător magic şi un viu trăitor al iubirii de semeni şi de Dumnezeu, o inspiraţie lăuntrică străbate singurătatea cu o credinţă jertfelnică căci este un mare căutător al adevărului suprem în lumina iubirii sacre, ritualice. O zidire de viu în lumina iubirii adevărate. Ca să-l poţi înţelege pe cel care vorbeşte despre lumină spirituală trebuie să fii şi tu lumină. Fiu cunoscător şi creator poetul Miu Constantin trăieşte la modul suprem prin poezie, prin credinţa divină pe care ne-o oferă ca pe o taină a tainelor sale scrise direct cu sufletul, cu spiritul pentru suflet şi spirit. Am citit cu toată inima toate cărţile scrise de dvs. Este o fericire să vă ştiu aici în România aici la Medgidia. Este semn că acest popor dacic trăitor de veşnicii şi de tristeţi sacre şi bucurii luminoase respiră încă pur şi magic prin cei care nu au trădat niciodată înaltul. Mulţumesc pentru tot ce faceţi în numele poeziei cosmice, poeziei noastre. Mulţumesc pentru tot ceea ce faceţi în lumina adevărului culturii şi artei adevărate. Împreună cu Loredana Ionela Toader şi d-na Carolina Toader vă mulţumim că ne-aţi acceptat în patria inimii dvs. în patria literaturii sufletului dvs.

Cu drag şi prietenie de pe cărările acestei supreme toamne româneşti. Spre o nouă revedere cât mai frumoasă.

Anunțuri

Catedrala inimii

Mihaela BOTEZATU

Catedrala inimii

Stă ofrande sa îi pui,

Prospeţimea lacrimii,

Te aşteaptă să revii.

 

Te-am visat şi astă seara,

Cum umblai cu pas domol,

Te-am văzut ca prima oară

Prin al gândului viscol.

 

Căutai culori şi foi,

Să pictezi un zâmbet nou,

Ca să observi mai apoi,

N-ai chip, nimic al tău!

 

Erai umbră efemeră

Şi în beznă, pieitoare

Şi-ai văzut ca o himeră,

Soarta-ţi cea amăgitoare.

 

Da, iubite, te-am visat

Şi-am visat că mă visai,

Dar când zorii m-au aflat,

Ai plecat, n-ai vrut să stai!

 

Catedrala inimii

Stă ofrande să îi pui,

Sărătura lacrimii,

Tot te-aşteaptă să revii!

Poetului

Mira TULBURE

În pumni îţi strângi obsesiv nemurirea

Ai înnodat-o cu versuri de secole-ntregi

Uitat-ai demult cum e să-ntâlneşti fericirea

De când tainele lumii încerci să le dezlegi.

 

Din poezii ţi-ai creat adevărată avere

Refugiul unui suflet sleit de puteri

Şi nu cunoşti pe lume mai mare vrere

Decât un destin cu domoale adieri.

 

Tu nu ceri nimic,nu vrei pietre scumpe

Nici nu ştii să-ţi doreşti ceva pentru tine

Chiar şi din acele fire albe, cărunte

Se conturează cuvinte. Se desprinde iubire.

 

Eşti definiţia frumuseţii, sinonim cu „dăruire”

Sufletul ţi-l hrăneşti cu singurătate

Inimi tu scoţi din dulcea lor amorţire

Iar seara îmbrăţişezi vise uitate.

 

 

 

 

Elegie

 

Am obosit să caut aceleaşi diamante

Din reverii apuse, cioburi să adun

Şi din ecouri vechi, demult stinse, uitate

Iluzii mii şi mii, mereu să recompun.

 

Am obosit să strig şi nimeni să n-audă

Cum urlă fiara asta din cugetul meu

Dar o speranţă vagă, încă atât de crudă

Ca pasărea Phoenix, renaşte tot mereu.

 

Am obosit s-aştept, şi-n astă letargie

Ce-mi fură iar şi iar din clepsidră nisipul

Mai scriu încă o dată aceeaşi elegie

Înăbuşindu-mi vocea şi ascunzându-mi chipul.

 

WELCOME!

Mirela TULBURE

Bine ai venit în lume, omule

Acolo unde albul şi negrul merg mână-n mână

Iar cuvintele şi tăcerile există-mpreună

Unde libertatea poate fi în acelaşi timp captivitate

Iar captivitatea poate-nsemna totală libertate.

În lumea asta,omule,anii durează cât o secundă

Iar secundele ani întregi ar putea să ascundă.

Departe-i aproape,aproape-i departe

Moartea e viaţă,şi viaţa e moarte

Frigul e fierbinte,arşiţa-i rece

Totul vine abia când trece.

Micul e mare,iar marele-i mic

Zăpada-un fulg,potopul-un pic.

Înaltul e jos,iar josul e sus

Apusul e răsărit,răsăritul-apus

Începutul e sfârşit,sfârşitul-un nou început

Absolutu-i relativ,relativul-absolut.

Pamântul şi cerul se întâlnesc

Cele vechi cu cele noi se reunesc.

Din lumină întuneric se naşte

Dar fără beznă,lumină n-am cunoaşte

Devreme-i târziu,târziu e devreme

Dilema are soluţie,soluţia-i o altă dilemă

Căderea e zbor,iar zborul-cădere

Liniştea e zgomotoasă,zgomotul-tăcere.

Cel bogat e sărac,cel sărac e bogat

Slăvit e cel mort,iar cel viu e uitat.

 

Asta e lumea în care trăim,omule! Welcome!

Balada dorului

Mihaela BOTEZATU

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui…

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

 

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

 

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

 

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

 

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

 

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

 

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

 

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

 

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

 

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

 

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

Miturile eului

Popescu Teodor Silviu

Clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Măneciu

Vara a înecat parcul din centrul oraşului în căldură şi umbre dulci sub copaci. Aleile pietruite şerpuiesc prin parc. Vara se desfată azi cu noi, culorile sunt clare, parcul este plin…

-De oameni.

-De vară. Oamenii sunt vară!

-Şi iarnă. Şi toamnă.

-Iar apoi primăvară. Sau toate la un loc, în aceeaşi zi.

-Şi zici că vrei sa devii scriitor, Farcaş?

-Rosa, scriitori suntem toţi. În fiecare clipă, fiecare îşi scrie viaţa.

-Iară faci pe poetul!, exclamă ea.

Rosa e roşcată, frumoasă, cu ochi căprui, iar sub ei pistrui micuţi, fini. Când tace, pare cea mai cuminte. Când vorbeşte, e o furtună de idei şi cuvinte, de zâmbete şi încruntări.

Farcaş visează.

-Nu fac pe poetul, ci sunt poet.

-Eşti un poet jalnic!

-Dar sunt!, zâmbeşte el.

Farcaş are părul zulufi, ochii blajini, ca jarul gata să scapere flăcări. Înalt, frumos croit, pare un atlet.

Rosa e critică şi curioasă.

-Vreau să te intreb ceva, zice ea. Cum de eşti mereu zâmbitor şi voios?

-Sunt aşa pentru că aşa vreau eu!

-Aşa vrei tu? Şi eu vreau să fiu aşa, dar nu sunt.

-Asta înseamnă că nu vrei.

-Ba vreau!, se aprinde ea.

-Te minţi singură.

-Nu-i adevărat! Ştiu bine ce fac, ştiu ce gândesc, nu mă mint singură.

-Cu alte cuvinte, faci ce vrei, crezi ce vrei.

-Exact! zâmbeşte ea mândră.

-Atunci, fii fericită!, zice Farcaş, privind-o amuzat în ochi.

Amândoi au câte o carte în poală. El – Decameronul. Ea – Fraţii Karamazov. Rosa zâmbeşte strâmb, ca în faţa unui copil:

-Trebuie să am un motiv!

-Găseşte!

-Nu pot!

-De ce?

-De… d’aia!

-Zicând asta, ţi-ai pus singură piedică.

-Zi-mi un motiv să fiu fericită!

-Eşti vie!

Rosa se blochează. Ridică o sprânceană şi vrea să zică ceva, însă cuvintele nu ies.

-Eşti vie, fato.

-Adică?

Farcaş o ciupeşte de şold, ea sare.

-Dar ce-ai!?

-Te doare?

-Daa!

-Asta înseamna că eşti vie.

-Tu n-ai niciun sens!

-Luând-o filosofic, nici ciupitura n-are vreun sens. Eu am strâns cu degetele, pe când tu ai simţit durerea. Tu ai sărit ca arsă, dar poate că eu abia aş fi simţit-o.

-Şi ce vrei să zici cu asta?, spune ea, masându-şi şoldul.

-Că noi doi nu putem avea aceleaşi motive de a fi fericiţi. Iar dacă am avea, ne-am pierde identitatea. Defapt, chiar ne-o pierdem când stăm prea mult singuri, când nu vorbim cu nimeni, când suntem prea încăpăţânaţi să acceptăm sau prea timizi să ne deschidem sufletul altcuiva. Stând singur, cu propriile gânduri, vei ajunge să crezi în ceva până vei deveni acel ceva şi vei uita cine eşti. Ceilalţi te vor vedea, te vor judeca, tu nu vei accepta ideile lor pentru că nu sunt ca cele din mintea ta, nu sunt ceea ce vrei tu să auzi. Cred că din cauza asta se supără oamenii când li se găsesc cusururi sau defecte. Se supără şi nu vor să le gândească. Imi plac enorm oamenii care nu scot fum pe nări când li se spune ce defecte au!

-Aha.

-Eşti grasă.

Rosa cască ochii. Cuvinte grele îi stau pe limbă. Rosa e plinuţă, iar ăsta e punctul ei sensibil. Jason zâmbeşte larg.

-Te urăsc…, spune ea apăsat

-Eu te plac! Iar acum doar te încerc.

-Nu e frumos să te joci cu sentimentele oamenilor.

-Nu mă joc cu sentimentele tale, ci pur şi simplu te ajut.

-Cum mă ajuţi?

-Uite aşa:  eşti de acord că ciupitura mea, care te-a durut, ţi-a adus aminte că eşti vie şi că simţi?

-Da, sunt.

-Ei, la fel şi cuvintele mele, care ţie îţi par urâte, îţi aduc aminte cine eşti.

-Cum aşa?

-Cuvintele mele te-au scos din gândurile tale, te-au scos din ceea ce erai şi te-au readus la ceea ce tu gândeşti: am trezit eul din tine! L-am readus la viaţă şi te-am făcut să vezi din nou totul obiectiv, chiar şi pe tine insăţi. Eul tău este conştienţa ta de propria ta existenţă.

-Aha…

-Odată ce eul s-a trezit, deja pui totul în balanţă cu uşurinţă, nu mai pui sentimente şi emoţii anapoda şi gândeşti totul clar, frumos, te regăseşti! Asta înseamnă să-ţi accepţi defectele, pentru ca apoi să le poţi ţine în frâu sau schimba. Din cauza asta, pentru că nu ştiu să caute sau, mai rău, le e frică să caute ce sălăşluieşte în mintea lor, oamenii nu se descoperă, nu se regăsesc, iar eul lor rămâne adormit. Rămân mai departe sclavi în existenţa mecanică, pusă în funcţiune de temerile şi prejudecăţile lor.

Rosa îl priveşte fără să înţeleagă. Farcaş găseşte o soluţie:

-Dacă nu-ţi place că eşti plinuţă, hai cu mine la nişte gimnastică şi alergări!

-Da! Da, poate vin.

-Omul va avea nevoie mereu de alţi oameni pentru a se putea regăsi. Şi mai ales, de oameni înţelepţi, citiţi. Vor avea nevoie de cărţi.

-Da… O sa gândesc ceva timp ce mi-ai spus. Sună interesant!

Umbrele copacilor se lăţesc, se lungesc sub soare, frunzele lor sunt gâdilate de adierea leneşă.

BESSARABIA, MY LOVE

SURVIVING SIBERIA

TEMA PENTRU ACASĂ

– EXCERPT –

XI

By NICOLAE DABIJA                        

In English by DR. NICHOLAS ANDRONESCO

 

Birthday in the gulag

 

Dragostea e un incendiu în care cei din afară văd mai mult fumul şi cei dinăuntru, flacăra.„Love is a fire that outsiders see more smoke and inside people see the flame.”

Jacinto Benavente Jacinto Benavente

 

 

În fiecare noapte, cade greu ca un bolovan pe patul de scânduri şi, de cum pune capul pe smocul de vată numit pernă, adoarme imediat. Every night, he falls, like a hard rock, on a bed made of planks.   When he puts his head on the tuft of wool called pillow falls immediately asleep. Dimineaţa Mihai Ulmu se trezeşte şi mai obosit, ca o vită de povară care muncise şi prin somnIn morning, Mihai Ulmu wakes up even more tired, like a working beast who worked while asleep.

În timpul apelului din zori de zi, îl întreabă pe Mendelstam: During the morning call, he asks Mendelstam:

− Ce dată e azi? – What date is today?

− Cine ştie?! –  Who knows?! 2 sau 3, sau 4. 2 or 3 or 4.

− Mi-am amintit acum: în una din zilele acestea e ziua mea de naştere. –  I remembered now: one of these days it’s my birthday.

− Eu nu mi-o amintesc niciodată. – I do not remember it ever. O făcea în locul meu soţia. My wife used to do it, instead. Dânsa ţinea minte toate zilele de naştere. She could remember all birthdays. Oricum, te feliAnyway, congratulations. Ceea ce pot face acum însă e să-ţi dăruiesc un îndemn: priveşte luna.What I can do now, it’s to give you an advice: look to the moon.

Soarele nu răsărise, dar luna încă mai străjuia în înalturi. The sun didn’t rise yet, but the moon still guarded the heights.

− De ce? – Why?

− Închipuie-ţi că în această clipă la ea se uită şi cineva care ţi-i foarte drag şi care se află departe. – Imagine that in this moment someone, who’s dear to you and is away, looks to the moon. S-ar putea să vi se întâlnească privirile pentru o fracţiune de secundă pe suprafaţa ei de aur … For a split second, your looks could meet on its golden surface…

Ulmu îi mulţumi. Ulmu thanked Şi privi luna care apunea. and looked at the setting moon.

Un gând i se înfipse imediat în creier ca un cui înroşit în foc: să fug, să fug, să fug. One thought is immediately dug into the brain like a red hot nail: to run, to run, to run.

Profesorului din Poiana zilele îi par trase la indigo: deşteptarea, gimnastica, micul dejun, munca, prânzul, iarăşi munca, iar apel, cina, cercul de artişti amatori, culcarea. To the teacher of Poiana, days seem the same: awakening, gym, breakfast, work, lunch, work again, another call, dinner, the amateur circle of artists, going to bed.

Dar tot ele îi sunt şi ca nişte lecţii de viaţă: învăţă cum să ţii roaba ca să te ducă ea pe tine şi nu tu pe ea, cum să pui fierăstrăul ca să răstorni pinii în linie dreaptă, mai află care copac are coaja dulce, rădăcinile căror plante potolesc setea, cum se prepară lichenii ca aceştia să devină comestibili. But, all these are like his life lessons: learn how to handle a wheelbarrow to ease your efforts, how to put the saw to cut the pine trees in a straight line. Find out what tree has a sweet  bark, plants whose roots quench thirst, how to prepare lichens to become edible.

− Aici doar cei tari supravieţuiesc. – Here, only the strong survive. Învăţaţi-vă să fiţi tari!Teach yourself how to be strong! îi îndeamnă brigadierul Fomin, care lucrează cot la cot cu ei. Brigadier Fomin urges them, while working side by side with them.

− Dacă n-aş fi avut în grija mea destinele celor mai de seamă minţi ale Rusiei, evadam de mult, le mai spune acesta, fără să se teamă de ce zice, în timp ce alţii se sperie de ce aud. – If I couldn’t have in my care the destinies of Russia’s greatest minds, I could escape much long ago, he used to say to them, without fear of what he says, while others are frightened by what they hear.

O parte din brigada lui lucrează la tăiat taigaua şi clădeşte trunchiurile în stive, o alta – umblă cu roabele din urma artificierilor care aruncă stâncile şi pietrele mai mari în aer, ca să facă locul drept. A part of his brigade is working on cutting taiga and builds cut trunks into stacks. Another work with wheelbarrows following fire workers throwing rocks and large stones in the air, to make the place straight.

Fomin,de cum îl vede pe Mihai Ulmu, îi şi arată roaba. When Fomin sees Mihai Ulmu immediately shows him the wheelbarrow.

După o săptămână de lucru, sa ataşat de această unealtă. After a week of work, Mihai became attached to this tool.

Roaba poate fi supusul sau stăpânul omului. Wheelbarrow may be subject or human master.

Roaba şi omul devin la un moment dat un tot întreg, precum calul cu călăreţul într-o bătălie. Wheelbarrow and man become at some point a whole, as well as horse and rider in a battle.

Calităţile acestui instrument metalic se transmit parcă şi omului, şi, în loc să scârţâie, prinde şi el să ofteze. The qualities of this metallic instrument seem to be transmitted to man, and, instead of squeaky, he begins to sigh. This Tărăboanţa cu o singură roată, două mânere şi un coş uriaş, prinsă de braţele unui deţinut, care nu are dreptul so lase din mână cele 12 ore cât durează ziua lui de lucru, eo emblemă a GULAG-ului.wheelbarrow with one wheel, two handles and a huge basket, kept by the arms of a detainee who has no right to let it away all along 12-hour length of the working day, is a symbol of GULAG’s. Dacă te obişnuieşti cu ea, când nu mai simţi rănile din palme şi nici durere atunci când îţi zdreleşti genunchii de fierul ei rece sau fierbinte, în funcţie de anotimp, înveţi să te odihneşti chiar în timp ce o duci încărcată pe puntea de lemn ca să o deşerţi în caroseria unor camioane grele sau în albia râului de alături. If you get used to it, when you do not feel no more any pain and injuries in your hands when you scratch your ​​knees by its hot or cold iron, depending on the season, you learn to rest even while carrying it loaded to a wooden deck. Then you downloads it in the body of a heavy truck or along the river bed. Când omul reacţionează ca un automat, când fiecare mişcare e şlefuită până la robotizare, el simte roaba aşa cum îşi simte propriul corp, cunoaşte unghiul din care să fie împinsă, ca să devină uşoară, ştie când so ungă, cu lacrimi sau stropi de sudoare, dacă nu găseşte ulei, ca să nu scrâşnească prea tare, intuieşte centrul ei de greutate, ca şi forţa cu care trebuie so mişte, ca roata să nu i se oprească. When man acts as an automatic, when every move is polished as performed by a robot, the detainee feels his wheelbarrow as well as his own body. At that stage, he knows the pushing angle that his work to become easier. He knows when to anoint it with tears or sweat drops to not grit too much, if there is no oil. He infers its center of gravity as well as the applied force to move it and the wheel to not stop.

Când intră în acest ritm, omul nu trăieşte, ci vegetează. When a man enters into this rhythm, he does not live anymore, but vegetates. Aşteaptă să treacă cei 10, 15, 20 sau 25 de ani de detenţie. He just expects to elapse the 10, 15, 20, or 25 years of prison. I se arată că mai greu trece o oră sau o zi de chin, dar 25 de ani, i se pare, vor trece acuşica. For him, it looks that an hour or a day of torment slowly passes, but 25 years seem that will go in no time.

Mihai Ulmu se simte ca un robot, mişcările par a nu-i mai fi dictate de creier, ci de roabă. Mihai Ulmu feels like a robot. His movements seem to no longer be dictated by the brain, but the wheelbarrow.

Într-o săptămână, se obişnui într-atât de mult cu prezenţa ei, încât îşi spune că, chiar dacă va evada, va evada cu tot cu roabă. Within a week, he got used to its presence so much that he used to say that even if he’ll escape, he’ll escape with the wheelbarrow at all.

De la o vreme ea i se arată şi-n vise. After a while it was shown even in his dreams.

În acea dimineaţă bucătarul îi turnă porţia de ciorbă apoasă în gamelă şi-i aruncă bucata de pâine cleioasă în faţă, făcându-i semn grăbit: „Hai, treci mai departe!” In that morning, the cook poured his portion of aqueous soup in his tin and threw the loaf of soggy bread to his face, waving hurriedly: „Come on, move on!”

Se aşeză la masa lungă, între alţi ortaci, vântură cu lingura sorbitura, în speranţa să dea în ea şi de vreun fir de orez, apoi muşcă din pâinea neagră şi cleioasă. He sits at the long table, among other miners, winnows his soup draught with spoon, in hope of finding a grain of rice. Then he bites from sticky and black bread.

Dar în clipa în care dinţii i se încleştară în bucata de aluat aproape crud, aceştia se loviră de o aşchie de piatră, cel puţin aşa i se păru, pe care voi so scuipe imediat jos, dar, când o luă în palmă so arunce şi o privi mai atent, descoperi că ceea ce muşcă era de fapt o bucăţică de hârtie împăturită strâns. But the moment his teeth clenched in the piece of dough almost unbaked, they hit a splinter of stone, or so, it seemed. He immediately wanted to spit it down, but when he took it in his hand and throw it away, at a closer look,  discovered that what he was actually biting was a piece of folded tightly paper. O ascunse pe dată în unul dintre buzunare. He has immediately hidden it in one of this pockets. Când ajunse în zonă şi se încredinţă că nu-l vede nimeni, scoase hârtia şi o desfăcu cu grijă. When he reached the area and was convinced that no one sees him, took the paper and carefully unfolded it. Era un bileţel, cu următorul conţinut: „ Vă felicit cu ocazia zilei de nIt was a note, stating: „I congratulate you on the occasion of birthday. Cadoul pe care-l meritaţi cel mai mult este libertatea. The gift that you most deserve is freedom. Pentru asta va trebui să executaţi întocmai următoarele instrucţiuni. For this, you have to just run, following instructions. Înainte de sfârşitul zilei de muncă, vă apropiaţi de stiva de trunchiuri dinspre râu, un trunchi va fi marcat cu cretă, dar acesta e doar un capăt de lemn, pe care-l scoateţi şi vă strecuraţi între buşteni, după care fixaţi bucata de trunchi la loc. Before the end of the working day, you approach the stack of logs from the river. A log will be marked with chalk, but it’s just a wooden end that you remove it and slipped between logs, then fix the piece of trunk back in place. Strădui-ţi-vă să nu fiţi văzuţi. Make sure that your endeavor will not be seen. După ce v-aţi convins că gardienii şi deţinuţii au părăsit zona, ieşiţi din ascunziş şi mergeţi spre răsărit către muntele Alalai. Once you are convinced the guards and prisoners left the area, get out of hiding and go east to Mount Alalai. Fâşia de pini o să vă conducă spre o peşteră de la mijlocul muntelui. The strip of pine trees will lead you to a cave in the middle of the mountain. Acolo mă aşteptaţi. There, you’ll wait for me. Un prieten ”.A friend.

Conţinutul scrisorii îl zăpăci. The content of the letter confused him.

Nu ştiu ce să creadă. He didn’t know what to believe.

Cine e acest tainic prieten? Who is this mysterious friend? Şi ce doreşte?! And what he wants?! Ce scop urmăreşte? What purpose does he intend? De ce să-l salveze?! Why for saving him! De ce pe el?! Why him?! Cine putea şti aici, la capătul lumii, că azi e ziua lui de naştere?! Who could know right here, at the end of the world, that today is his birthday?! Nu e oare o provocare? Is not this a challenge?

Mii de întrebări îi roiesc în cap. Thousands of questions are swarming in his head.

Munci toată ziua cu însufleţire, gândindu-se la binefăcătorul anonim. He worked all day with enthusiasm, thinking at the anonymous benefactor.

Îşi făcuse şi el, ca şi toţi ceilalţi deţinuţi, zeci de planuri cum să evadeze. He had done, like all the other prisoners, dozens of plans how to escape. Dar reu ș ita i se păru fără şanse. But it seemed that to succeed it, there is no chance. La ieşirea din lagăr, la intrarea în zonă, la ieşirea din zonă, la intrarea în lagăr sunt efectuate obsedantele apeluri, de la care nu poţi lipsi. On leaving the camp, at the entrance to the area, at the exit of the area, back at the entrance to the camp, haunting calls are made from which you can not miss.

AllAcestea au loc pe orice vreme şi sunt reluate de fiecare dată când supraveghetorii greşesc sau nu le ies la număr toţi închişii. these take place in any weather and are repeated each time the supervisors are wrong with counting or do not match the detainees’ number.

Dacă lipseşte un singur deţinut, imediat toată paza e pusă în alertă. Immediately all security is put on alert, if there is missing a single detainee. Soldaţi cu câini pornesc pe urmele proaspete ale celor evadaţi. Soldiers with dogs start searching on fresh footsteps of the fugitives.

Primi această invitaţie când se convinsese definitiv că de aici orice evadare e imposibilă. He got this invitation when was finally convinced that there any escape is impossible.

De câteva ori, pe parcursul acelei zile, se apropie de grămada de trunchiuri de lângă râu, zări şi urma de cretă. During that day, he approached several times the pile of logs by the river. He really saw traces of chalk.

Soarele căzu de mult după orizont, dar munca în zonă continua. Long after the sun went down the horizon, the work in this area continued.

Părăsi roaba lângă alte roabe, care urmau a fi reparate, se furişă către stiva de lângă râu şi, când se convinse că nu-l vede nimeni, desprinse bucata de buştean însemnată şi, făcându-şi loc, dispăru fulgerător în miezul acelei grămezi de lemne, trase capacul din urma lui şi, rămas în întunericul dintre copacii stivui ț i ca într-un sicriu, se puse pe aşteptat. He left his wheelbarrow next to other wheelbarrow, which were to be repaired, slipped the stack by the river and, when was convinced that no one sees him, detached the marked piece of log, and making room in it, instantaneously disappeared in the middle of that pile of wood. He covered himself with that marked piece of log and remained in the darkness between the logs stacked like in a coffin. He began waiting.

Apoi auzi cum brigadierii comandară încolonarea şi cum şeful escortei începu numărătoarea. Then he heard brigadiers ordering roundup and the head of the convoy began counting.

Se auzea până la el fiecare număr strigat: It sounded until him each called number:

− –      M 1-1… M 1-1…

− –      Prezent! Present!

− –      M 1-2 M 1-2

− –      Prezent! Present!

. . . . . . . .

− –      M 1- 313 M 1-313

− –      Prezent! Present!

Inima-i bătea să-i sară din piept: se va constata că lipseşte şi soldaţii cu câini vor porni imediat să-l caute. His heart was beating to jump from his chest. They’ll found that he is missing and soldiers with dogs will start immediately searching for him.

…………………………….. ……………………………..

− M 1 – 314 – M 1-314

− Prezent! – Present!

− M 1 – 315 – M 1-315

Era numărul lui. It was his number.

− Prezent! – Present! said răspunse cineva.someone.

Răsuflă uşurat. He felt relieved. Cine putea fi? Who could he be? Cine-l salvă? Who saved him? Poate Mendelstam, văzând că lipseşte, îşi dezmorţi limba în locul lui? Can Mendelstam, seeing he’s missing, chilled off his tongue in his place? Poate altcineva?! Maybe someone else!

Când apelul se încheie, auzi cum coloanele părăsiră zona abia târându-şi picioarele. When the call ended, he heard the columns leaving the area, just dragging their feet.

Liniştea deveni deplină. Silence became thoroughly. Ulmu împinse capătul de trunchi şi ieşi. Ulmu pushed the end of the trunk and came out.

Era liber, liber, liber. He was free, free, free.

Muntele Alalai se profila nu prea departe: o stâncă urcată în cer, ca o clopotniţă. The Alalai Mount was looming not too far: a rock climbed into the sky, like a bell.

Porni într-acolo. He started up in there. Mai mult se furişa decât mergea. He was going more creeping than walking.

Văzu în curând şi fâşia de pini pleşuvi, care urmau să-i arate drumul spre peşteră. Soon, he saw the bald pine tree strip that would show him the way to the cave.

Găsi cu uşurinţă grota. He easily found the grotto. Era una nu prea mare, ca o scoică tăiată în perete. There was one not too big, like a scallop cut in the wall.

Se puse pe aşteptat, trăgând cu urechea, cu răsuflarea tăiată, cu toate sim ț urile la pândă. He just started breathlessly waiting, eavesdropping with all senses on the watch.

The Luna împrăştia o lumină rece, care-l înfiora, strângându-i carnea, în care parcă înfigea mii de ace minuscule .Moon was spreading a cold light that shivered him, squeezing his flesh like thousands of tiny needles were plunging in.

Timpul trecea greu . The time was hardly passing by.

În curând cei din lagăr vor descoperi că lipseşte şi supraveghetorii vor porni pe urmele sale. Soon, those from camp will find that he’s missing and supervisors will be searching in his footsteps.

Trebuie să reuşească să se îndepărteze cât mai mult de acest loc. He must succeed to get away as much as possible from this place.

Aşteptarea devenise tot mai chinuitoare… Waiting became more painful…

Dar autorul bileţelului întârzia. The author of the note was late.

La un moment dat auzi paşi îndepărtaţi în noapte. At one point, in the night, he heard footsteps from far.

Văzu cum o umbră se strecura printre pini, urcând pe potecă în sus către peştera unde se afla el. He saw a shadow crept through the pine trees, climbing the path up to the cave where he was.

Era izbăvitorul lui. This was his deliverer.

Ardea de nerăbdare să-l cunoască, să-i vorbească şi să-i arate recunoştinţa, dar, se întrebă, îi va putea oare vreodată mulţumi cu adevărat celuia care ia dăruit, după săptămâni de umilinţă şi calvar, acest aer de libertate, pe care îl lăsa să-i invadeze fiinţa şi pe care învăţa acum din nou să-l respire?! Mihai was anxious to know, to speak and to show his gratitude to him. In same time he wondered that, will he ever be truly thankful to the one who gave him, after weeks of humiliation and torment, this air of freedom that let invade his human being and which he learns now to breathe again?!

 

To be continued…

 

Copyright © 2014 by Lumina Publishing House