Despărţirea de prezent

de Prof. Dr. Const. MIU

                Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt!

Aşa sunt surprinse aceste personaje, precum şi alţi candidaţi importanţi (din cei 12 înscrişi pe listele electorale), pentru funcţia de primar în Bădila, printre care Ică Bolocan – actualul „vice” (mecanic auto priceput, fost secretar de partid la fabrica de marmeladă din zonă) şi Drăguţa Marin – o femeie de moravuri uşoare.

Elocventă pentru febra pregătirilor premergătoare campaniei electorale este o discuţie între deputat şi cel pe care acesta îl susţine – actualul primar –, Jan Zigu :

„Timp de zece minute Jan Zigu a vorbit despre câtă influenţă are vicele în satul Runcu (…) ce omenie zace într-un individ atât de ticălos, cu fabrica lui de debitat buşteni (…)

– Îi trimit garda financiară şi garda de mediu. O lună-două cât stau sigiliile la porţi şi pe utilaje, nu mai intră nici păsările cerului în fabrică (…)

Preoţii din satele mici ce hram poartă?

– Fac faţă oricărei situaţii, dar în parohiile lor nu sunt decât două-trei sute de alegători.

– Toţi trebuie aduşi la secţiile de votare. Cu căruţa, cu remorca, cu targa. Asta e misiunea lor (…)

Cu ce poţi să-i ameninţi pe preoţi? rostise întrebarea cu voce tare (…)

– Cu sanepidul, cu curtea de conturi, cu episcopia, cu orice. Cu tot felul de autorizaţii (…)

– Viaţa lor nu e curată ca pasta de dinţi. 5000 de lei o lumânare. Popii sunt cei mai ticăloşi. Să facă pomeni în numele candidatului Jan Zigu (…)

Directorii de şcoli, preoţii, diriginta poştei, directorul spitalului, şeful gării, cei 49 de patroni, toţi vor fi ai tăi. Fiecare are în spate zeci de alegători (…) Spune-le: viitorul vostru o poate lua pe aici sau pe dincolo. Eu sunt prezentul. Eu sunt realitatea (…)

              – Vom pune la punct propriul sistem de informaţii, cu oameni de încredere care să-ţi aducă la cunoştinţă mişcările adversarilor. Pui totul pe calculator: fişe, direcţii, intenţii. Alb, negru şi color. Favorabil şi ostil. Analizăm săptămânal, noi amândoi.” (p. 47-51).

Continuă lectura

Reclame

Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 5

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

 

Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propovăduit-o, cu alte cuvinte, care a fost „instrumentul” de răspândire… În Facerea, 11: 1 citim că „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.” – s. n. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa cărţii sale Cultură şi Civilizaţie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î. Cr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” Marija Gimbutas şi G. Rachet sunt de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi in stepele ponto-caspice de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei valuri. Primul (4400-4200 î. Cr.) şi al doilea (3400-3200 î. Cr.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î. Cr.) a afectat profund şi Asia. (cf. Marija Gimbutas, Civilizatie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228). Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu,  Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <<cei mai vechi oameni de pe pământ>>. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de – dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale.” Întărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „…putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-european, de la Oceanul Atlantic până la Munţii Urali şi apoi de aici până la hotarul cu China a fost locuit în antichitate de popoarele geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54). Referindu-se la lexic, autorul precizează. „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (neolitic – n. n.) explică numărul foarte mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor.” (op. cit., p. 55).

Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă, din perioada formării sale spirituale la „şcoala  ascetică eseniană”, iar esenienii – precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citând din Flavius Iosef, întâiul mare cărturar al antichităţii care remarca sfinţenia unor mari grupuri de daci şi care îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni): „şi-au orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi <<Fondatori>>.” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe aceştia limba în care el propovăduia – numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână, după cum ne spune Isidor din Sevilla.

În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40). Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.

 

În cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Este vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, până în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor la creştinism:

„Se vorbeşte de o tradiţie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns»  în munţi,  «sub chipul unui iconar-purtător de icoană»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel. Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al  lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar, (…) încearcă să arate Noua Taină geto-dacilor. La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»: «Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul  magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată nu lipsea.  Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera…  Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos. »

La o asemenea mărturisire, preotul  a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvânt: «Când v-a veni Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionând, întreabă: «Vasăzică, te-ai creştinat ?, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi,  marele mag, l-ai primit şi din peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul.» Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenunchiat şi am dezbrăcat haina de  mag  şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos. » Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moara, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge până la Zalmoxe căruia îi voi duce  haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curând vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvârşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. «Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui Zalmoxe a devenit primul  mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi Pământului.”

 

Coroborând cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu. Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul lui Zamolxis cel NouIisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.

Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 4

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. În acest sens, Alexandru Doboş aduce câteva argumente, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): „Hipolit (scriitor ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).

 În sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană, prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus,  care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni  către norod. Textul este versificat:

 

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! 

Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! 

Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!

Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila! 

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! 

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! 

Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!”

(Evanghelia după Matei, 5:3-10)

 

„Fericiţi cei ce-s cutezători

Că a lor este victoria

În plaiurile cele sfinte

Fericiţi cei ce plâng, că aceia

În dalbe ceruri s-or mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia

Vor moşteni întreg pământul.

Fericiţi cei care flămâzesc

Şi însetează după ştiinţă,

Că aceia se vor sătura

Şi niciodată n-or mai răbda.

Fericiţi aceia care muncesc,

Pământul făcându-l gradină,

Că ei vor culege roadele

În Grădinile Cerurilor

Fericiţi vor fi şi cei milostivi

Că aceia se vor mântui

Fericiţi cei curaţi în suflet                                          

Că s-or hrăni doar cu lumină

Fericiţi făcătorii de pace,

Că Fii cerului s-or chema

Fericiţi cei prigoniţi pentru

Dreptate, că a lor este Raiul.”

(Herto Valus, Cartea Secretă;

cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică,

Editura Arhetip 1999, p. 95-96).

 

 

Fericirile din Hetero Valus sunt legile pelasgilor – proto-geţii –, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă. De altfel, Diodor din Sicilia (care s-a născut la Agyrion în Sicilia şi a trăit până în anul 21 î. e. n.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra şi Moise.

 

VA URMA

Ce este uitarea?

de Carmen RADU

De mult timp n-am mai simţit nevoia să-mi scriu… să-mi scriu mie, ca unui destinatar fără identitate…
Constat cu fiecare zi care trece că e mai greu să trăieşti decât să mori.
Singurul lucru care-mi dă de gândit pentru viaţa de dincolo de moarte este dacă Dumnezeu acceptă recurs făcut Judecăţii de Apoi?!…
Şi care sunt condiţiile pe care le pune Dumnezeu pentru intrarea în Rai?
Şi cine le trece, cu adevărat, pe toate?
Oare şi Dumnezeu face compromisuri?
De ce oare un om ca Cioran n-a putut trăi toată viaţa fără ideea sinuciderii?
Oare ce-ar trebui să ucidem în noi pentru ca Dumnezeu să fie mulţumit?
Poate ar trebui să ucidem simţăminte… şi-atunci: intrarea în Rai nu devine compromis?
E posibil, oare, să poţi să te uiţi? Să uiţi cine eşti şi ce-ai vrut şi n-a fost să fie?! Se spune că tinereţea învinge multe… numai moartea n-o poate învinge…
Unde am pierdut busola care indica Raiul?
Şi pentru ca să poţi supravieţui în lumea aceasta trebuie, din când în când, să uiţi câte ceva.
Nu, nu e vorba de uitarea aceea de genul: uit să ud florile, uit să dau de mâncare căţelului etc…
Nu, nu este această uitare.
E uitarea cealaltă: uit că trăiesc, uit că nu există prieteni, uit că iubesc, uit că există minciună, uit de tot şi de toate, dar tot nu sunt fericită, pentru că nu uit şi de fericire.
Dacă nu aş uita că aş fi putut fi fericită, poate că m-aş simţi foarte bine.
Ar trebui să uit selectiv: deci o să uit totul, în afară de fericire şi de clipa prezentă.
Astfel, poate că pentru o clipă aş putea să fiu fericită, pentru că în jurul meu nu ar mai fi nimic şi nimeni n-ar putea să mă trădeze… pentru că nu l-aş băga în seamă; doar l-am uitat, nu?! Numai există pentru mine.
Cam asta e uitarea: când uit ceva, acel ceva numai există pentru mine…
Ce aproape era totul!… Ce simple sunt lucrurile!…
De acum încolo am să mă străduiesc să învăţ cât mai bine să uit (doar uitarea este o calitate a memoriei!).
Mai întâi o să-mi uit pretinşii prieteni, o să uit zloata iernii, o să uit despărţirile, o să uit că n-am mai întors clepsidra… şi tot aşa până când am să mă perfecţionez… o să uit înfrângerea, neputinţa (care doare mai mult decât o înfrângere!), am să uit minciuna, ipocrizia… o să uit moartea!

Doamne, numai să nu uit de mine!

Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 3

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

În acest loc, se cuvine să spunem răspicat: nu respingem aceste argumente, însă ele nu trebuie absolutizate! Iată de ce: având în vedere că Maria – mama lui Iisus – era evreică, adevăr consemnat şi de evanghelii, care a fost coroborat cu un pasaj din Geneza, 17: 9-10 («Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur.»), unii cercetători şi chiar teologi au tras concluzia că şi Iisus ar fi putut fi circumcis. Din aceste considerente, „teza” despre tipul uman carpato-danubian în care s-ar încadra Iisus poate fi socotită simplă speculaţie de către sceptici. Însă, această „practică” nu este menţionată în evanghelii că ar fi fost adoptată de creştini. De altfel, însuşi Iisus vorbeşte de alt fel de botez (prefigurat mai întâi de Ioan Botezătorul): „Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5). Conform spuselor lui Iisus, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă şi din Duh. El nu aminteşte de nicio excepţie în ceea ce îi priveşte pe prunci. Nu spune: „Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu adultii trebuie să se nască din apa şi din Duh, dar copiii pot intra şi fără naştere din apă şi din Duh”. Mai mult chiar, drept-credincioşii creştini nu practică circumcizia băieţilor, pentru că Iisus nu a pomenit nicăieri de aşa ceva ! În privinţa legendei Gemenilor Divini Zamolxis, care are vădite similitudini cu „istoria” lui Iisus, Cristian Crăiţă nu precizează „sursa”! Un exeget care se respectă îşi susţine punctele de vedere, pe baza unei documentaţii/ bibliografii riguroase

Dăm însă credibilitate ideii că Iisus, în intervalul 12-30 de ani (perioadă blancă în evanghelii, cât El este absent din viaţa publică) ar fi putut cunoaşte doctrina zamolxiană. Pentru început, vom reproduce fragmentul Zamolxe în predicile lui Iisus din studiul de care aminteam : «Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi Omul.
Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament? Ne lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu Dacia Preistorică. Iată ce spune Densuşianu: „Cuvântul arhaic de „deu” sau „deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr. un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu” (Dumnezeu – n. n). (N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Editura Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit., nota 2).
Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Iisus în Evanghelii apare şi cu denumirea de Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de origine dacică iar formarea s-a spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al moesilor ar putea fi Messios.
Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este „Tatăl” care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui Zamolxe. (op. cit, p. 208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit., p. 209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit că s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.
Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că această denumire e cea mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om? În nici un caz denumirea nu se referă la Iosif – logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în Evanghelii: „Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatură: „Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui”. (Marcu 12:35-37). Ciudat nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin mersul istoriei vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David! Ba mai mult, cartea Psalmilor, atribuită lui David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter esenian. Numai că…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau „davi”. Şi iată cum o singura literă poate schimba o întreagă istorie!
Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea „Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă: „Cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit., p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând: „Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman şi altul de Omul, şi amândouă au fost odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus şi altul lui Saturn, numit Omul” (op. cit., p. 226). Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei – Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus.
Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia: Iisus, Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa numită „albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre el. Urmărind cele spuse pană acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că cel mai probabil, în această perioadă, Iisus şi-a desăvârşit formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe, în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.»

VA URMA

Tăcerile mele

de Carmen RADU

pseudorealitate

nu este adevărat
că poţi transmite
prin puterea gândului…
ori eu nu sunt
magician
ori tu
n-ai fost un medium bun…
sau magia funcţionează
doar atunci
când
puterea iubirii
este mai mare
decât
puterea voinţei?

Şedinţă

mi-am convocat
gândurile
la o şedinţă fulger…
n-a venit decât
gândul sufletului.
Rămăsese singur
în cămăruţa inimii…
nu ştia cum să-mi răspundă
la întrebări.
ar fi fugit
dacă ar fi ştiut
chestionarul dinainte…
a preferat să răspundă
cu „poate” şi „probabil”
la toate întrebările.
m-am revoltat…
de ce atâta incertitudine?
pentru că gândurile raţiunii
avuseseră grijă:
instruirea avusese loc…
şi nici măcar
nu se chinuiseră să ameninţe…
s-au bazat pe bunul-simţ…

Cenuşa din pâine

am vrut
să-mi cumpăr
o moară…
aveam de măcinat
amintiri,
orgolii,
frustrări…
… şi plus de asta
aveam, deja, o piatră de moară:
sufletul meu.
Cu două pietre
albita pulbere
a gândului
n-o va mai cerne nimeni…
va fi pâinea
de cenuşă
cu care-mi voi hrăni
viitorul.

Doctrina de sorginte zamolxiană a lui Iisus – 2

de Pred. Prof. Dr. Const. MIU

Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din „Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, Editura Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: „…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n. n.) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul castaniu” Ibidem, p. 64).
Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!»

*

În cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Gemenilor Divini Zamolxis. Între aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sunt acestea :
– Mama Gemenilor Divini, Zalmoxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Christos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit, dinspre Marea Neagra, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la răsărit, la naşterea lui Iisus.
– Regele scyth Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut sa-L omoare pe pruncul Iisus. Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti) şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar Iosif, mama şi copilul, în Egipt.
– Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Cristos a fost invitat la nunta de la Cana.
– În graiul traco-dac, conducătorului unui ţinut i se spunea PILEAT („nobil”, „stăpân”), iar guvernatorul roman în timpul căruia a fost răstignit Cristos a fost Pilat din Pont.
Înainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crângul AKES-SAMENOS („Grădina Sfântă”), iar Iisus în grădina Ghetsemani.
– Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala.
– Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Cristos, în iconografia creştină.
– Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţânii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud. Giurgiu) „Locul Capului”, „Căpăţâna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormânt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de Iosif.
– Naşterea Gemenilor Divini a fost proorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care I-a pregătit Calea lui Iisus a fost Ioan Botezatorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI iar Sfântului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei.
– Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/ apostoli” ai lui Apollon au fost Asanum zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, ce erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Cristos a fost Pavel din Tars, iar cel care a reabilitat cultul zalmoxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare Împărat de pe pământ).
– Ca şi zeul trac, Cristos a înviat şi s-a înălţat la cer.
Nota Bene: În legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucât trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei, cunoscând astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decât cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire unde le oferea ospeţe, cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor, nu vor muri vreodată, ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot acest răstimp, cât îşi găzduia oaspeţii vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Când locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborând în adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an, a apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut. Întrucât îl priveşte pe Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pământ, eu nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că acesta a trăit mult înainte de Pitagora.” s. n. – Herodot, Istorii, IV, 95-96.

– Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”) iar lui Iisus – Cristos.
– Cei doi Zalmoxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră a creştinilor este tot Noul Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.
– Iisus Cristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”. Zalmoxe era numit de geto-daci AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă, Piramida ocultă, Editura Obiectiv, Craiova, 2007 p. 30-31).
De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparând numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întâlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus Christos (Jesus, citit „Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus-Jesus era un vechi nume ebraic frecvent întâlnit. Se pare că a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină! Mai târziu, tot evreii au transformat numele Mântuitorului în Isus (grafiat cu un singur i), care înseamnă „măgar” în ebraică, semn vădit al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe ce nu le aparţinea şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus? Pentru că aceste variante aminteau de originea proto-getă a numelui Mântuitorului – dacă e să dăm crezare legendei.

VA URMA