UN MANUAL PENTRU BUNUL CREȘTIN ORTODOX

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea domnului Ioan Nicolae MUȘAT – Paștile Tău, Doamne! –, publicată la Editura Teocora, Buzău, 2016, relevă atât prin ideatica abordată, cât și prin Glosarul de la începutul volumului, care conține 261 de Note de interpretare a unor cuvinte și expresii vastele cunoștințe de teologie, istorie și filozofie, uneori susținute și de zicerile Sfinților Părinți. Sub aspect structural, cartea în discuție conține poezii de inspirație religioasă, grupate în trei părți: I. Europa e-n țipăt, II. Trădătorilor dreptei credințe, III. Paștile Tău, Doamne!

Prima parte are 52 de poeme (unele dintre ele, așa cum se menționează, fiind neterminate și care ar fi putut fi plasate la sfârșitul volumului, într-o addenda), poate fi socotită un fel de memento, adresat semenilor, ca o necesitate de întoarcere cu fața la Crucea sacrificială a Fiului, precum și o recunoașterea firii păcătoase a omului, care s-a îndepărtat de Tatăl Cresc. Elocvent, în acest sens, este poemul-fluviu Bucuria de om. Partea întâi a acestui poem este o lungă confesiune, iar a doua parte o considerăm o doxologie. Eul poetic își recunoaște firea trufașă: „Pierdutu-m-am tot, în tot ți în toate, / sunt singur și greu și străin, / și vreau prea multe și nemestecate, / și-mproșc un butoi de venin/ (…) Căzut-am din mine, cumplită poveste!/ Mă cad mereu și rotat, / mereu sunt ce nu prind încă de veste/ mereu orizont înfundat.” (p. 11). Din versurile citate, I. N. Mușat face referire, fără echivoc la  omul trupesc, care poate fi definit ca omul captiv stării căzute a naturii, lipsit de harul divin și, prin urmare, întors spre propria fire, spre patimile ce o „hrănesc”, spre partea coruptă a creatiei. Conștient de dihotomia omul trupesc/ omul duhovnicesc, despre care vorbea și Sf. Ap. Pavel în epistolele sale, poetul se adresează Tatălui Ceresc, cu rugămintea fierbinte de a-i arăta calea umplerii sufletului cu harul divin: „Și fă-mă, Doamne, și iarși refă-mă! / Cum am fost, să fiu nici să mai știu, / mă scoate din mine și mie redă-mă! De mine sunt, Doamne, atât de pustiu.” (p. 11). Omul duhovnicesc este acela care viețuiește conform „naturii celei bune”, părtaș al harului dumnezeiesc, împreună-lucrător cu acesta la neîncetatul urcuș spiritual, spre asemănarea cu Dumnezeu. „Omul este creat părtaș al naturii lui Dumnezeu” – spune teologul Paul Evdokimov. Așa se explică cererea, sub formă de rugă, pentru ca harul divin să fie părtaș naturii umane: „Refă-mă, Doamne, mă scoate din ruperi! / Mă scoate din vină chiar azi, / mi-e repede tot și-s doar întreruperi/ când orice te-agață să cazi. // Refă-mă, Doamne, mă scoate din falsuri! / Mă scoate din hău de păreri, / m-agață mereu drăceștile dansuri, / mă contagiază lumea-n vederi!// Refă-mă, Doamne, mă scoate din lacrimi! / Nimeresc tot cu oiștile-n gard, / mă scoate din bâlciu-explozivelor patimi, / din moarte mă scoate, că ard!” (p. 12). Omul trupesc trebuie să moară – spune Sf. Ap. Pavel –,  ca să se nască cel duhovnicesc, la aceasta contribuind și  lacrimile curățitoare de patimi – iată ideea de natură teologică, ce transpare din ultima strofă citată. Spre a fi și mai convingător în acest demers spiritual, poetul folosește în a doua parte a poemului Bucuria de om  o altă tehnică de adresare – pluralia tantum. Acest procedeu relevă iubirea de aproapele – concept propovăduit deIisus în toateprelegerile și pildele Sale. Numai așa putem nădăjdui spre Tărâmul de dincolo, unde e Tatăl Ceresc: „Ne trece dincolo, în lumea Ta, Doamne, / ne trece, aici, prin Biserica Ta, / în lumea dreptății, prin drepte canoane/ lucrăm înde Tine, bucuria, răsplata. //  Ne trece dincolo, în lumea dreptății/ aici, cum putem, dar cu rost, / ronda popoarelor și ronda cetății/ prin omul de rugă și post. // Ne trece dincolo, în lumea luminii/ aici, întru raiul de Sus, / ridică-ne, Doamne, în mult clarul pâinii/ de viață, prin jertfa Iisus! // Ne trece în starea cereștilor daruri/ aici, pe pământ să-mplinim, / și-n loc pământeștilor, părutelor faruri/ în clara-ți lumină să fim!” (p. 14). Numai omul duhovnicesc se îmbracă în Lumina dumnezeiască. Această idee transpare din ultima strofă citată.  

A doua secțiune a volumului semnat de I. N. Mușat se deschide cu poemul Trădătorilor dreptei credințe (tip glosă – cum menționează poetul). Remarcăm tonul direct imperativ-acuzator, autorul adoptând postura unui orator care aduce acuze pertinente celor care au întinat dreapta credință, au pângărit idealurile strămoșești, cultivând pseudovalorile, la nivel european, dar și sau mai ales la nivel local, pe plaiuri mioritice. Așa se explică abundența exprimărilor imperative ale unui judecător al celor fără moralitate: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară, / Peste voi toți, trădători de țară! / Nu-i loc să v-ascundeți și e prea târziu! / Păgânitu-le-ați toate, în pofte și scârbe! / Printre toate-ați făcut eschive și tumbe! / Ați rupt Europa în false căințe! / Răstignind bucuria dreptei credințe! / Cu năvală ați rupt și Dacia sfântă! / Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Și-n ropot de stele Dumnezeu vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!” (p. 135).

 A treia secvență cuprinde 24 de glose, cu subtitlul Capete GETARĂ, fiind partea cea mai consistentă, căci cele 24 de liturghisiri poetice înseamnă „Poemul Trecerii pământenilor la Legea Tatălui, Stăpânul Luminii”. Așa cum mărturisește autorul în nota 96, „Poemul are o formă canonică, un tip modificat de glosă, care are particularități necesare acestui mesaj, strofele fiind <<rotunde>>, adică încep cu o presupunere (noi i-am zice expunere poetică a mesajului) și se termină, ca o concluzie, cu același vers (…) ca fiecare vers din strofele principale să transmită mesaje esențiale (de factură canonică, filosofică, morală – nota noastră), (…) cât mai aproape de importanța cardinală a lucrării în ansamblu…” (p. LXXXIX).

Spuneam că sub aspectul formei, fiecare glosă are o parte expozitivă a mesajului dorit de I. N. Mușat a fi transmis cititorului apărător al dreptei credințe – ortodoxia. Iată câteva exemple: „Cu armura-nălțării în pace se-mbracă cetele, / Spre marea iertare-n dor               se-mpodobesc toate vetrele, / (…) Cuvântu-adună mereu obști, oameni, familii, popoare, / Lumea iese din greu cu năvală în noua chemare.” (Paștile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrece, p. 161); „De-atâtea păcate, puterile lumii se clatină, / Nu vrea lumea ieșirea,           se-agață de datină. / Nimic nu s-ar face de n-ar fi pronia lui Dumnezeu/ Conducând oameni, popoare spre adevărat elizeu./ (…) La București cu mândrie vin să-și arate potența/ Constată  lumea-n mânie care e diferența. / Trecute metode și planuri tot mai provoacă himere, / Canoanele par prea canoane, viața prea multe cere…” (Paștile Tău, Doamne, stinge peste tot cataclismele, p. 185). Sunt adevăruri amare, rostite cu luciditatea unui cunoscător al mersului omenirii în noul ev. În Paștile Tău, Doamne, pecetluit-a sensul a toate autorul aduce în prim plan alte adevăruri, care trimit la vorbele lui Iisus, pline de tâlc – „Nu oricine care repetă Doamne, Doamne – însemnă că e credincios!”: „Nu oricare semn de cruce-i curat simbol Învierii. / (…) Mărturisirea e una și-n faptă-și vrea confirmare, / Când mărturisire-i greșită, răul fapte-i mai mare…” (p. 193). Nădejdea în lucrarea Tatălui Ceresc, a Fiului și a Sfântului Duh transpare fără echivoc din preambulul la Glosă 7 – (Paștile Tău, Doamne, poparelor dă calea sfinților, p. 211): „Lucrarea Duhului Sfânt în cerești hambare s-adună, / În strădanie dorul cu răbdare-și face cunună, / (…) Răbdarea e-n lucru, sfioasă trudește smerenie, / Popoarele-n Biserică spre râvnita sfințenie…” Fire optimistă, I. N. Mușat nădăjduiește în trezirea, prin rugăciune a popoarelor și conștientizarea că numai prin întoarcerea la dreapta credință omenirea se poate salva de la anenantizare: „Legea ce-adună împarte roadele date prin rugă, / Cel ce are primește după sporul care-l conjugă, / Ca darul vieții mai mare belșugul vieții cinstească, / Rodul în orice-adunare vede dreptatea cerească, /Slava dreptății conjugă felul, forma hambarelor, / Paștile Tău, Doamne, rostuiește rodul popoarelor.” (p. 245).

De aceea, cartea a treia a prezentului op – Paștile Tău, Doamne! – poate fi pe drept cuvânt socotită un manual pentru bunul creștin ortodox.