BIBLIOTECA VATICANULUI CONFIRMĂ: DACII NU AU FOST ROMANIZAŢI NICIODATA

Ceea ce afirmă acum oamenii de ştiinţă şi istoricii din Occident, dar şi cercetătorii de la Hamburg, care au prelevat AND-ul unor morminte străvechi de pe teritoriul Daciei, că românii sunt urmaşii dacilor, ramura nordică a tracilor, este tot mai evident şi devine un curent istoriografic autentic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai.
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers!!!
Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.
În general, istoricii români au mers pe pista falsă a cercetărilor făcute de Şcoala Ardeleană că dacii au fost exterminaţi de romani şi noi suntem latini puri. Sigur, în perioada interbelică, curentul acesta latinist, mai mult politic decât ştiinţific, a fost atenuat, sub influenţa lui BP Haşdeu, de istoricii Giurescu, Iorga sau PP Panaitescu, care au presărat şi elemente dacice de continuitate şi chiar o importantă influenţă slavă. A fost comod pentru istoricii români să susţină continuitatea latină şi originea romană a românilor din considerente politice, pentru a avea un loc important în Europa, iar românii ardeleni oprimaţi să aibă drepturi egale cu ungurii şi austriecii în Transilvania.
În anii 90, la facultatea de istorie a UBB am susţinut în scrieri şi seminarii elementul etnic major de origine dacică a românilor în dauna celui latin. Eu eram un adept al teoriilor lui Nicloae Densuşianu şi Vasile Pârvan şi chiar editasem celebra carte a lui Nicolae Miulescu, “Dacia – Ţara Zeilor”, ce susţinea originea dacă a românilor şi chiar că limba geto-dacilor era înrudită cu latina, astfel explicându-se de ce Traian vorbea, conform imaginilor de pe Columnă, cu dacii capturaţi fără translator. Pentru susţinerea acestor teze am fost ostracizat la UBB. Era moda atunci ca noi românii să fim latini, slavi, mongoli, cumani sau avari, numai români NU. Bineînţeles, colegii mei, adepţii teoriei cumane, slave şi maghiare la baza originii poporului român erau repede răsplătiţi de Marga şi profesorii de la UBB cu burse în străinătate şi invitaţii la conferinţe naţionale şi internaţionale, pentru a se susţine tot felul de teze soroşiste.

De dragul adevărului istoric, chiar dacă am fost izolat în universitate, nu am renunţat la ideea că românii sunt urmaşii dacilor, ca trunchi etnic major. Pur şi simplu m-am bazat pe logica istorică simplă. Romanii au cucerit numai circa 28% din teritoriul Daciei. Pe Traian nu l-a interesat decât un culoar de ocupaţie spre capitala Sarmisegetuza şi minele de sare şi aur de la Roşia Montana din Munţii Apuseni, ca să-şi umple tezaurul de la Roma. Dacia lui Burebista şi Decebal se întindea de la Tisa, Carpaţii Păduroşi în Slovacia, Bucovina de nord din Ucraina de azi, peste Nistru până la Bug. În concluzie, romanii au cucerit abia o treime din teritoriul ocupat de daci: ei controlau Banatul, o parte din Oltenia, Munţii Orăştiei şi Munţii Apuseni. Dacii liberi au rămas în Partium, Maramureş, Tisa, Bucovina de Nord, Moldova până la Nistru -Bug şi Muntenia. Deci cea mai mare parte a teritoriului Daciei a rămas în stăpânirea dacilor liberi.

Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“.

Ocupaţia romană a durat din 105 până în 275 e.n., adică 170 de ani şi numai pe un teritoriu restrâns. În consecinţă cum puteau fi romanizaţi şi să-şi însuşească limba latină dacii, dacă numai o treime din teritoriul lor era ocupat de către romani. Mai mult, ocupaţia romană a durat numai 170 de ani, cu mult mai puţin ca în Galia şi Britania, iar englezii nu vorbesc o limbă latină, iar galeza se mai vorbeşte popular până azi în unele regiuni ale Franţei rurale. Transilvania a fost ocupată de către austrieci de la 1700 la 1918, adică 218 ani şi românii ardeleni nu vorbesc germana nici acasă şi nici pe stradă, poate numai elevii de la un liceu de profil. Basarabenii au fost ocupaţi 200 de ani de ruşi dar vorbesc limba română în familie. Deci ideea romanizării Daciei ocupată teritorial numai o treime de Roma cade şi din punct de vedere al simplei logici istorice.

Tot mai evident ies la lumină cercetări ştiinţifice legate de ADN, că românii sunt urmaşii dacilor. Nu va trece mult timp când curentul istoriografic al originii geto-dace a limbii şi poprului român se va impune, bineînţeles cu recunoaşterea unor influenţe istorice latine sau slave.

Preluare de pe blogul

basarabialiterara.com.md

 

 

 

 

Dumineca sufletului

Const. MIU

 

Doamne, Iisuse Hristoase,

eşti

dumineca sufletului meu,

liturghisind-ţi patimile,

spre veşnica Ta

Înviere

în biserica din piept.

 

Utilitatea studiului economiei în şcoli

Profesor: Lăcrămioara Oprean

Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu, Prahova

Economia nu reprezintă o disciplină grea şi rigidă conform etichetărilor nedrepte, cu norme şi probleme care dau multă bătaie de cap. Înrudită cu matematica, ea are rolul de a forma viitorul cetăţean în spiritul economisirii resurselor şi al eficienţei oricărei acţiuni sau proces în care omul este implicat.

B. Shaw a emis o judecată de valoare pertinentă în următorul citat: ” Economia este arta de a obţine maximum de la viaţă. Grija de economie este rădăcina tuturor virtuţilor.”

Ce altceva este omul decât managerul propriei sale vieţi? El are îndatorirea sacră de a-şi doza eforturile, de a-şi cântări investiţiile materiale şi sentimentale, de a face bilanţul cheltuielilor inutile şi utile de energie, pentru a nu ajunge la falimentarea propriei existenţa.

Și risipa de cuvinte se dovedeşte păguboasă. Interlocutorul oboseşte să-l urmărească pe cel care zeci de minute spune plictisitor de multe cuvinte, fără să exprime prea multe idei constructive.

Dacă Shaw insistă asupra rolului eficient al economiei, H. Marion o identifică admirabil cu cumpătarea: ”Economia, dacă n-are nici o pată, e o virtute, o virtute socială îndeosebi; dar este în primul rând şi o virtute individuală. Într-adevăr, acel care economiseşte se lipseşte de una şi de alta, se stăpâneşte, se opreşte în faţa povârnişului plăcerilor fără măsură; face astfel un act de prevedere şi de tărie sufletească.”

Fără a exagera, se cade să fim cumpătaţi atunci când ne aşezăm la masă, altfel vom cheltui mai mult cu dietele, cu programele de la sala de sport sau prin spitale. Hainele de prisos riscă să se deterioreze, să se demodeze, reprezentând cheltuieli inutile şi oricât ne-am dori de mult, ideal este:” să planificăm cheltuielile noastre după veniturile pe care le avem; acest obicei constituie însăşi esenţa cinstei”, conform sfatului lui S. Smile.

Cheltuirea banilor pe care nu-i avem reprezintă o greşeală fatală. Împrumutul de la bancă se dovedeşte sabie cu două tăişuri, banii cîştigaţi necinstit sunt o ameninţare la libertatea, demnitatea şi integritatea omului.

În sfărşit dobândirea spiritului economic din copilărie asigură cumpătarea, succesul personal, cinstea, dat şi succesul elitelor politice: ” Banii, acel nerv al tuturor lucrurilor, vor avea totdeauna cea mai puternică înrurire asupra mersului tuturor afacerilor, încât condiţia cea dintâi a oricărei bune ocârmuiri va fi o înţeleaptă mânuire a finanţelor statului”, afirma A.D.Xenopol.

Cu siguranţă că ar trebui să investim mai mult în orele de economie, în gimnaziu şi la liceu, pentru ca viitorii cetăţeni ai patriei să-şi gestioneze cu succes propriile resurse, dar şi resursele noastre, ale tuturor, deoarece: ” Numai economia dă omului siguranţa pe-a doua zi.” (H. Marion)

Dincolo de regului, principii şi calcule stau adevăruri economice general-valabile care asigură omului supravieţuirea în orice societate şi adaptatrea la oricare mediu.

Elemente de psihanaliză în proza Hortensiei Papadat-Bengescu

 Profesor Elena Stan, Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu

Profesor Ramona-Maria Tărlungeanu, Şcoala cu clasele I-VIII Mâneciu-Pământeni, Prahova

La Hortensia Papadat-Bengescu  împlinirea erotică feminină poate însemna oroare sau mântuire, surpriza procreaţiei fiind colosală: ” În coapsa noastră purtăm fiecare, neştiutor, sămânţa unui monstru posibil, dar mai înfricoşătoare încă putinţa de a naşte un Dumnezeu şi stăm astfel cu inconştientă naivitate uimiţi în faţa noastră înşine.”(Hortensia Papadat-Bengescu în Femeia în faţa oglinzei). În concepţia scriitoarei nu există conştiinţă nepătată fiindcă: ” Nu poţi fi cast când porţi, chiar neştiută, în tine, sămânţa păcatelor ce vei face. (Hortensia Papadat-Bengescu în Femei, între ele).

Tragedia umană constă în conştientizarea bolii necruţătoare care erodează trupul şi frica teribilă că într-o zi trupul se va dezmembra: ” îşi cheltuiau acolo energiile sau îşi consumau lenea, Maxenţiu trăia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui, toate, să stea la postul lor de funcţionare; ca nu cumva sărmanul corp, tot mai deznodat, să se desfacă din toate niturile aşa cum avea senzaţia permanentă.”[1]

Proza Hortensiei Papadat-Bengescu este un adevărat tratat de patologie cuprinzând afecţiuni variate: de la boli de nervi, la cancer uterin, schizofrenie, ftizie, ulcer stomacal şi atac de cord, prezentarea fiind făcută în cunoştinţă de cauză, de către un specialist astfel că: ”Ochiul vigilent al scriitoarei este dublat de cel al clinicianului care ştie că orice suferinţă a corpului e şi o boală a sufletului, un principiu al disoluţiei morale, urmărită cu neîndurare obiectiv şi exact.”[2]

Această incursiune în universul bolii, considerată ”compromisul dintre viaţă şi moarte” se produce de la debut, în romanul Balaurul, apărut în anul 1923, autoarea prezentând experienţa traumatizantă ca soră de Cruce Roşie.

Titlul metaforic însemna trenul care aducea răniţii de pe front, iar în paginile operei se demonstra vulnerabilitatea fiinţei prin prezentarea ”micului om de pământ galben”, ”a omului căruia i se vedea inima”, a bărbaţilor care prin durere redeveneau copii, prin introducerea cititorilor în abisul descompunerii.

Pentru faptul că a introdus în literatura naţională sintagma ”trup sufletesc” şi a respectat această dualitate în scrierile sale, a găsit mijloacele de a coborî în subconştient şi de a explora cele mai ascunse zone ale sinelui, a identificat şi descris formele frustrărilor, dar şi pe cele compensatorii la nivel psihic, a surprins maladivul din corp şi modul în care acesta se răsfrânge asupra sufletului, ca scriitoare,  Hortensia Papadat-Bengescu a fost comparată cu Marcel Proust, James Joyce şi Virginia Woolf.

Compromisurile pe care le fac personajele pentru a supravieţui, păcatele tinereţii, secretele ruşinoase duc la erodarea vieţii acestora.

Walter, studentul eminent, dar foarte sărac, acceptă un compromis josnic pentru a-şi continua studiile: devine amantul Salenei Efraim, milionara evreică bătrână, care cântărea peste 110 kilograme şi din cauza căreia tânărul prinde un dezgust fizic faţă de orice femeie.

Sentimentul de vinovăţie faţă de abandonul copiilor şi secretelor ruşinoase ale tinereţii determină boala trupului şi evoluţia galopantă a acesteia. Astfel Leonora care suferă de nervi la început, va fi răpusă de cancer uterin. Mika-Le şi Sia, abandonate de mamele lor la vârste critice, sunt aruncate prin acest gest în braţele decăderii morale şi morţii premature. Buna Lina duce în suflet povara tainei naşterii Siei.

Abandonarea este urmată de stigmatizare bastarzilor, astfel că stima de sine a acestor indivizi bătuţi de soartă este complet anulată. Mika-Le este numită: spurcăciune mică, venetică, buruiană otrăvită, iarbă rea, otreapă, nefericită, nesocotită. Denigrarea „surorii păcătoase”  Mika-Le nu este realizată de sora lezată, ci de către mama  care este vinovată de venirea acesteia pe lume, cu duritate şi fără minimum de înţelegere a situaţiei.

Comportamentul reprobabil este consecinţa acestei nedreptăţi sociale pe care este obligată să o suporte.

Lipsită de protecţia şi de dragostea părinţilor, rod al unei relaţii extraconjugale, Sia, debilă mintal, va fi ucisă de un avort. În societatea bolnavă a acelor timpuri, există bărbaţii care profit de mintea labilă a fetei, doctorul Rim având o relaţie incestuoasă cu fiica fostei sale soţii.

Maxenţiu moare într-un sanatoriu din străinătate în urma unei crize de hemoptizie, fiind înstrăinat pentru a nu sta în calea relaţiei adulterine dintre soţia sa şi amantul adus în casă. Calculele şi gesturile meschine sunt făcute fără a se avea în vedere consecinţele morale ale faptelor reprobabile şi rănile pe care acesteale produc în sufletele ”celor păgubiţi”.

Se poate demonstra interferenţa psihanaliză-literatura Hortensiei Papadat-Bengescu raportând proza autoareai la biografie şi la confesiunile acesteia legate de creaţie.

Bolnavii psihici sunt omniprezenţi în opera sa: Leonora e bolnavă,  doctorul Rim – maniac sexual, cu inclinatii spre perversitate; gemenii Hallipa şi Sia sunt retardaţi.

Personajele aparent sănătoase au manifestări ciudate ce denotă tulburari psihice ascunse  şi grave : Mini are fobia sângelui şi sentimentul dedublării; fiul Elenei Drăgănescu, Ghighi, e dificil, introvertit şi ajunge la sinucidere.

În romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se poate vedea preferinţa pentru Sigmund Freud, şi scoala acestuia – freudismul, prin folosirea termenilor psihanalizei- refulare, inconştient.  Personajele sunt posedate de cele două instincte, cel sexual şi instinctul morţii.  Nevroza Leonorei, ipohondria prinţului Maxentiu şi introvertirea lui Ghighi descompun operaţional alunecarea individului spre moarte.

---

[1]https://docs.google.com/viewer?pid=explorer&srcid=0B1CumSvXYQc5a1FqUWVYYkZucUk&docid=b9e4fa10da890c6447876d1f9a4bb51e|baf0d1b31578b86a72ba8369715d90d6&chan=EQAAACuLIKsQ0mW24qdwbHnocNO%2BAjk80sMd6EOGPiej2meZ&a=v&rel=rar;r1;Papadat-Bengescu,+Hortensia+-+Concert+din+muzica+de+Bach.doc

[2] Tudor Vianu, Caiete critice, nr 1-2/1986, p.141-142.

DIN CARTEA I DE POEZIE ETERNITATEA

Nicholas ANDRONESCO

 

Istoria Sensibilă la Intelligent Design

lansată la NEW YORK în 22 ianuarie 2012, Ediţia a doua, DeLux

 

Cerul II

Ziua: 1

Ciclul: DREPTUL DE A FI,  pagina 50

  

GENERARE

 

Părinţii mei au hoinărit în secole de vis

Au strâns minuni privind în paradis

Părinţii mei aşa m-au scris

 

Părinţii mei poate n-au existat

A fost un Univers ce naşterea mi-a suportat

Şi-n chip de hume frământat

Dureri de nou mi i-a luat

 

 

 

13 aprilie 1975, Bacău

 

 

Cerul VI

Ziua: 5

Ciclul: DEVENIREA  pagina 118

  

TRANSFORMARE

 

Nu mai ninge

Nu mai are

Cine să asculte

Farmecele mute

Din adânc pământ

Stau

Orbit de nemişcare

Mintea doare

Încearcă să se schimbe

Mângâiată de zăpadă

Se împacă

Străluceşte rece

Nimeni nu mai trece

                              Poate e târziu

Poate razele sunt duse

Poate că sunt fulg

Ce cade

Spre un alt pământ

Poate că sunt soare

Ce abia acum răsare

Poate că eu însumi

Nu mai sunt

 

24 aprilie 1978, Constanţa

 

 

Cerul IX

Ziua: 8

Ciclul: ZIUA A OPTA pagina 195

 

FANTEZIE

              Relaxare şi esenţe

 

Pe drum de flori

Culori

Lumini zvâcnind

Petale amestecând

Cântând plutind

În văzul neştiut

Am mers

Curgând nedefinit

Întoarceri vrute

M-au chemat

Simţind murind

Legate înfruntări

Petale şi culori

Învăluind

Gândirea dezvelind

Am adunat comori

Cu stropii timp

Materia udând

Cu dâre alungind

În urmă şi-nainte

Trudind în mine la fiind

Suflet metamorfozat

 În flori

 

5 martie 1976, Constanţa

FIZIOGRAFIA EMINESCU

PREDÂND FIZICA DUPĂ EMINESCU

XII

PROF. UNIV. DR. NICHOLAS ANDRONESCO

Mamei, Elena Enuţa Andronescu

 

SFÂNTA TREIME. CERUL DIVIN. ÎNVIEREA.

APOTEOZA

 

Învierea este cel mai important eveniment-miracol din istoria lumii.

El este învingerea infinitului. Infinitul a fost adus pe Pămȃnt.

Când mă duc la biserică de Paşte sunt impresionat de

numărul de enoriaşi semnificativ mai mare decât de Crăciun.

Evident. Gândul, dorinţa şi speranţa învierii îi cheamă. 

 

Iată! Veni al doisprezecelea capitol ca într-un ciclu annual, care se-ncheie cu luna decembrie şi naşterea lui Iisus Hristos. Acest număr 12 este cunoscut în multe civilizaţii şi culturi ale Pămȃntului. În cea sumeriană 12 este divisor al numărului 60 (numărul ei miracol) alături de 2,3,5,6,15,20,30 şi el însuşi. Adaug şi numărul 1, elementul neutru faţă de împărţire şi înmulţire. Remarcăm că 12 sunt cele 3×4 oase de la cele patru degete lungi de la mȃnă. De fapt fiinţa noastră creată – Templul Domnului – este sursă de inspiraţie pentru multe modele matematice şi nematematice. Tot 12 sunt zodiile atȃt de importante în expunerea primară a noului născut la influenţa boltei cereşti când se botează cu energie din Cer, în ape cereşti. De asemenea, Eminescu pomeneşte în Fragmentarium numărul 360, divizibil prin 12 (luni), referitor la numărul de zile într-un an faraonic – egiptean.

Trăim sub imperiul lui 12.

 

***

Intermezzo

2255

Cele 360° ale cercului sunt cele 360  zile ale anului egiptean. (501)

Următorul rând este de fapt un vers. O inspiraţie cu privire la rândul de mai sus.

În rotitoarea plinire de timp un an azi trecut-au. (501)

Aduc această expresie poetică la vedere pentru a ilustra conexiunea profundă la Eminescu între cunoaştere şi exprimare poetică. Versul descrie exact rotirea planetei Pământ în jurul Soarelui. Odată avută în minte formula – Cele 360° ale cercului sunt cele 360  zile…, Eminescu este imediat inspirat de forma poetică. Iată o metodă foarte clară de a scrie poezie.

Nu există profundă inspiraţie poetică fără o vastă şi profundă cunoaştere.

***

 

Acest capitol îl scriu cu dorinţa ca voinţa şi interesul cititorului să descopere multiplele legături de religie-filosofie-fizică-artă pe care Eminescu le afirmă. După cum ştim, Eminescu este creatorul.  Plăcerea cea mai mare este acea de a crea şi a re-crea, mai ales când o facem dintro perspectivă morală. Eminescu aduce lumea cerească pe Pămȃnt, “Precum în Cer aşa şi pre Pămȃnt”(Tatăl Nostru), aşa cum şi lumea pămȃntească o ridică la Cer. Chiar dacă ştiinţific Eminescu este “îndrăgostit” de legile de conservare ale materiei şi spiritului, chiar dacă afirmă că omul nu-i capabil de a crea un singur atom, el acceptă şi dezvoltă ideea reaşezării în noi sisteme a elementelor şi/sau a părţilor rezultate din dezagregarea altor sisteme, corpuri. Adică, această re-creare se-ntȃmplă la nivel reflectat, al cunoaşterii, şi este în capacitatea şi destinul omului să fie o “trestie gânditoare” (Blaise Pascal).  Eminescu este un maestro al acestor combinări, reaşezări. Chiar le şi exprimă probabilist şi combinatorial în Fragmentarium. E bine să-nţelegem că materia, corpurile şi câmpurile fizice, nu constituie “totul” în cadrul existenţei universale (multiversale).  E bine să ne gȃndim şi la faptul că atomii şi atomica, cuantica şi dinamica se aplică şi la sistemele de simţire şi gȃndire, la atomul cibernetic (Andronesco – august, 2012 ) pe care Eminescu nu l-a exprimat explicit, dar l-a sugerat.  Eminescu-i în noi.

 

Cuvinte cheie în expunerea de faţă:

 

UBICVIST, -Ă, ubicvişti,-ste,adj. 1. (Despre plante) Care trăieşte şi se dezvoltă la fel de bine în condiţii de mediu diferite. 2. (Fam.; despre oameni) Care pare a se afla în mai multe locuri deodată. – Din fr. ubiquiste. (DEX, p.1130)

Eminescu foloseşte cuvȃntul ubicvist referitor la proprietatea, însuşirea lui Dumnezeu de a se afla în acelaşi moment pretutindeni.

Cunoaşterea lui Eminescu este ubicvistă, presentă peste tot, precum un sistem informaţional contemporan capabil să transmită simultan aceeaşi informaţie, aceeaşi imagine în multe locuri. Principiul fizic care afirmă faptul că “nu poţi fi în acelaşi timp în două locuri diferite” se referă la corpurile materiale şi nu la informaţie. Reamintesc: Cantitatea de informaţie are principala proprietate că nu se conservă.

 

APOTEOZA

Apoteoza este foarte bine cunoscută, celebrată, slăvită şi aplicată lui Iisus Hristos.

Mihai Eminescu nu numai că pune la loc de cinste religia creştină, dar el însuşi este o apoteoză a gȃndirii universale. 

 

APOTEOZA, apoteozez, vb. I. Tranz. (În antichitatea greco-romană) A trece un erou sau un împărat în rȃndul zeilor. Fig. A aduce laude şi onoruri excepţionale, a ridica în slavă (pe cineva sau ceva) [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéoser, lat. (DEX, p. 53).

APOTEOZĂ, apoteoze, s.f. (În antichitatea Greco-romană) Solemnitate, festivitate prin care un erou sau un împărat era zeificat. Fig. Onoruri extraordinare aduse cuiva, preamărire, slăvire, glorificare. [Pr.: -te-o-] –Din fr. apotheose, lat. apotheosis. (DEX, p. 53)

TEOLOGIE, s.f. Disciplină care se ocupă cu expunerea şi justificarea raţională a izvoarelor, a dogmelor şi riturilor unei religii [Pr.te-o-] – Din fr. Théologie. (DEX, p. 1084)

***

 

CERUL – SFÂNTA TREIME

 

EMINESCU – GALILEI – NEWTON – DUMNEZEU

Iată o metodă originală a lui Eminescu de a explica şi rezolva legătura internă, organică din Sfȃnta Treime:

Teologie

Dumnezeu o putere care lucrează în linie dreaptă –  Tatăl.

O altă putere egală, dar în direcţie crucişe i se spune – Fiul.

Rezultanta: Paralelogramul de puteri:  Sfîntul Duh. ⁴⁷²

Nebulos              Un singur individ mecanic. Acţiune. Tatăl.                                  Un singur corp.

Sistem                 Două individe mecanice acţiune = reacţiune.                               De fapt două corpuri.

                            Fiul.

Rezultantă          Sfîntul duh = organismul sfînt.

Duhul Sfînt purcede ca resultant din Tatăl şi din Fiul.

Din acţiunea tatălui (linia dreaptă) s-a născut reacţiunea fiului (linia dreaptă în sens invers) şi rezultanta Sfîntului Spirit (de-a curmezişul Cruce).

Acţiune egal reacţiune.

Linie dreaptă X 1 = Rotatorie

         Roata XX

Lina dreaptă X 1 = ondulaţia

               Rotatorie   X n X      (383)

                       2

⁴⁷² Personajele biblice sunt pentru Eminescu  mituri, cum se desprinde şi din alte însemnări ale sale, create de închipuirea oamenilor în diferite stadii ale civilizaţiei umane. Din această însemnare şi din cea care urmează se vede limpede că poetul deposedează personajele biblice de aspectul sacru, le interpretează ca simple simboluri şi le aplică simboluri matematice.

 

ADEVĂR referitor la nota 472: Pentru Eminescu, pesonajele biblice nu sunt mituri, ci fiinţe ce exprimă adevăruri specifice.

 

IPOTEZĂ DE LUCRU:

Ţinȃnd cont de epoca socială antireligioasă în care a fost publicată cartea Fragmentariu, anul de graţie 1981, nota 472 este o acoperire în faţa cenzurii.

Legea paralelogramului de însumare a vectorilor.

 

La pagina 383 din Fragmentarium, chiar sub scrierea cu titlul Teologie, Eminescu are desenat un paralelogram (pătrat) cu o diagonală. Laturile din stȃnga şi de deasupra figurii au ataşate săgeţi în acelaşi sens semnificȃnd proprietatea vectorială a laturilor paralelogramului. De asemenea, diagonala are o săgeată indicȃnd vȃrful unde se întȃlnesc vectorii. Iată o unică interpretate şi încercare informală de a explica legătura vie-organică dintre cele trei principii ale Sfȃntei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfȃntul Duh. Subliniez că în literatura de specialitate uneori se întălneşte o suprapunere de concepte de Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu- Sfȃntul Duh ca principii separate şi în acelaşi timp cele trei principii, în întregimea lor, definind Dumnezeu – Creatorul.

Interesante sunt expresiile: 1. Nebulos              Un singur individ mecanic. Acţiune. Tatăl.  Această expresie se interpretează prin faptul că nu se poate construi un sistem interacţional doar cu un singur corp. De aceea este nebulos pentru că principiul numărului unu este nesatisfăcător; 2.  Sistem      Două individe mecanice acţiune = reacţiune.  Fiul.    În această exprimare avem deja două elemente (principii) – Tatăl din prima exprimare care produce acţiunea şi Fiul ca izvor al reacţiunii. Cele două elemente însumate în paralelogram au ca rezultat  Sfîntul duh = organismul sfînt. Mare atenţie! Tatăl şi Fiul interacţionează în opoziţie şi în linie dreaptă conform princiului trei din mecanica lui Newton, iar crucea ce se formează de-a curmezişiul conţine Sfântul Duh. Din acţiunea tatălui (linia dreaptă) s-a născut reacţiunea fiului (linia dreaptă în sens invers) şi rezultanta Sfîntului Spirit (de-a curmezişul Cruce). În paralelogram, Eminescu foloseşte vectorii Tatăl şi Fiul cu unghiul dintre direcţii diferit de 180 de grade. Să se fi gândit Eminescu la un nou principiu?! Vă propun să continuaţi studiul. Aştept rezulatele pe adresa math.physics2@gmail.com

Un alt semn al treimii. La creştinii ortodoxi semnul crucii se face cu mâna dreaptă cu trei degete – degetul mare şi următoare două degete – strânse întro triadă care ating cu evlavie fruntea în numele Tatălui, apoi cele trei degete coboară pe verticală în dreptul ombilicului (centrul de greutate al corpului uman), în numele Fiului, continuând cu un segment orizontal în dreptul  inimii pentru Sfântul Duh şi Amin.

AMIN interj., s.n. 1. Interj. (În texte religioase sau în practica bisericii creştine, folosit ca formulă de închiere) Adevărat! aşa să fie! ♦ Fam. Adio! s-a terminat! (DEX, p. 34).

COMENTARIUL SPECIAL

Matematicile liniare şi clasice nu sunt suficiente în a explica acest “unul e în trei.” Mai de folos poate fi deviza latină din timpul Imperiului Roman E PLURIBUS UNUM şi care este folosită şi pe sigiliul Statelor Unite ale Americii http://en.wikipedia.org/wiki/E_pluribus_unum.

Aduc în vedere această deviză pentru a pune în evidenţă contradicţia filozofică, reală şi fundamentală, între UNU (UNITATE) şi MULŢIME. Aceasta este de folos în abordarea sistemului “unul e în trei” ca şi “trei sunt în unu”. Bineînţeles că agregarea organică şi sinergică poate continua la numere mai mari, dar nu poate fi mai jos de numărul TREI. Unul este doar conţinut în numărul trei. Totuşi, în construcţiile lor ştiinţifice, Newton şi Eminescu pleacă de la numărul DOI. Principiul trei al mecanicii lui Newton se referă la două corpuri ca şi principiul doi a lui Galilei. De fapt principiul doi a lui Galilei este principiul trei în mecanica lui Newton.

Eminescu scrie:

2255

Principiul corelaţiunii creşterii nu este decît legea a doua a lui Galilei: Orice acţiune e egală cu reacţiunea (286).

Manualele romȃneşti şi americane de fizică nu vorbesc de legea a doua a lui Galilei. Eminescu vorbeşte despre ea. Uimitor!

SCRISOAREA I

Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,

……………………………………………….. (Eminescu, Opere I, p. 132)

Eminescu extinde principiul unu-lui în mulţime la una e în toate. EL şi EA.

O înţelegere sinergică referitoare la mulţime şi unitate este „a vedea simultan şi pădurea şi copacii.”

ÎN TOŢI ESTE UNUL. De fapt formula arată că la baza mulţimii stă unitatea care nu poate înţeleasă fară mulţimea sinergică a multor UNU conectaţi. Şi cel mai mic număr al mulţimilor de unu pentru a le face înţelese organic ca intreg este trei (sfȃnta treime). Cineva ar putea replica faptul că mulţimea începe cu doi, cu unu. Mai este şi cazul mulţimii vide cu niciun element. Aici matematica impinge prea departe operaţiunea inductivă. Din punct de vedere filosofico-existenţial unu este doar un element dintr-o mulţime. În mulţimile reale interacţionale, întotdeauna sunt mai multe elemente începȃnd cu trei pentru că aceste corpuri sunt interconectate prin cȃmpuri fizice ca şi prin cȃmpuri biologice, psihologice. Iată că unitatea organică compusă din trei unităţi de definiţie capătă înţeles sinergic.

 

Newton a căutat, a cercetat şi şi-a dedicat întreaga viaţă, ca să descopere legile lui Dumnezeu.

Newton şi Galilei au mers pȃnă la numărul doi, definind principiul III (Newton) sau II (Galilei) al mecanicii prin interacţiunea a oricăror două corpuri din Univers. Da! veţi spune, dar principiul se aplică şi la trei corpuri şi la patru, etc, etc. Da! spun eu. Se aplică prin suprapunerea cauzelor (forţelor) şi efectelor (acceleraţiilor) în mod linear considerȃnd două cȃte două corpuri în interacţiune fără a conţine efectul sinergic. Eminescu vine cu conexiunea legii paralelogramului aplicată la cele trei principii religioase: Tatăl, Fiul şi Sfȃntul Duh. Aici, Eminescu în încercările lui de a explica Sfȃnta Treime îl depăşeşte pe Newton şi ne dă şi nouă mult de gȃndit.

Ideea lui cu folosirea paralelogramului adunării vectorilor la Stȃnta Treime este surprinzătoare.

Eminescu ar fi trebuit să folosească un model ortogonal tridimensional unde pe cele trei axe pot fi reprezentate principiile religioase Tatăl, Fiul şi Sfȃntul Duh şi diagonala sumei vectoriale să reprezinte Dumnezeu-Creatorul ca unitatea celor trei principii. Sigur că tema se poate extinde, ca de exemplu, despre metrica acestui tip de spaţiu. Vă sugerez să gȃndiţi la cele expuse. Deocamdată atât.

Din nou Eminescu ne învaţă atȃt din istoria fizicii cȃt şi fizica propriu zisă.

Trei-ul real formează o mulţime deschisă şi cu acest trei putem construi Universul divers pe care-l cunoaştem. Aşadar Sfȃnta Treime înseamnă mai mult decât trei unităţi adunate la olaltă. Sfȃnta treime este unitatea formată din trei unităţi distincte care au două principale proprietăţi (calităţi, însuşiri), viul şi dezvoltarea programată sub informaţie (genomul care alcătuieşte arhitectura vie, reproductivă şi CREATĂ). Aşadar lumea începe de la numărul trei, iar Sfȃnta Treime este intuiţia cea mai profundă a cărămizii de bază ce crează Universul. Spun intuiţia şi nu înţelegerea, pentru că această unitate cu elemente interioare şi exterioare nu poate fi explicată cu principii fizico-matematice de liniaritate şi nici chiar cu neliniaritatea matematică actuală care n-are mare legătură cu NELINIARITATEA DIVINĂ. 

Sugestie: adunarea vectorială s-ar putea face într-o geometrie ne-euclidiană.

2275B

Carpaţii

Este muntele, tată al rîurilor şi al poporului românesc. Aceasta e cumpăna lui, cîntarul lui în care-şi cîntăreşte [ilizibil] şi faptele şi acest cîntar [î]i zice să fie drept.

Cuvântul lipsă în [ilizibil] ar putea fi înlocuit cu speranţa, existenţa, scopul, determinarea…

Care e cestiunea principală la religie? Este ca ea să fie un adevărat absolut în privirea simbolurilor ei, în privirea formelor ei esterioare, sau să⁴²⁹ cuprinză înlăuntru-i o repartiţie de idei astfel, încît asemenea cîntarul să arate totdeauna că răul este rău, binele bine. Dacă o religie pozitivă îndeplineşte întotdeauna această din urmă condiţie ni se pare că capetele seci pe cari le produce Pămîntul ar putea să se dispenseze de cercetări asupra adevărului istoric a celor cuprinse în biblie.

Căci adevărul istoric nu este un adevăr exact, ca principiile de morală, ci atârnă în cele mai multe cazuri de individualitatea istoriografului şi e cestie de apreciaţie şi de temperament.  (376).

⁴²⁹ Urmează:aibă (şters).

Foarte profund. Iată un Eminescu care susţine adevărurile morale cuprinse în biblie.

Să analizăm foarte profund predica anterioară a lui Eminescu.  Trebuie să fac o traducere din română în română pentru capetele seci cum bine zice Eminescu:  în liturghie pâinea şi vinul nu sunt simboluri. Sunt chiar resurse de viaţă venite (născute) din darurile cereşti ale cununiei Soarelui şi boltei cereşti cu Pământul roditor ce îmbrăţişează mirabila sămânţă.

Acesta este adevărul religios absolut al ortodoxismului românesc în dinamica lui.

 

TEMĂ DE CERCETAT PENTRU TEOLOGI, OAMENI DE ŞTIINŢĂ, CREDINCIOŞI ŞI NU NUMAI

Modelul matematic al Sfintei Treimi pe care l-am exprimat cu câţiva ani în urmă la Bible Study (studiul Bibliei) în USA constă în unitatea mulţimii ca o combinaţie operaţională a trei unităţi:

 

1 x 1 x 1 = 1 Gȃndiţi

Este adevărat că înmulţirea de mai sus poate fi continuată cu alţi unu, unu fiind elementul neutru pentru înmulţire, dar aţi putea veni cu un nou tip de matematică şi ale sale proprietăţi care să conecteze cu o matematică neliniară divină (neliniaritatea divină). GȂNDIŢI!

În acest model Dumnezeu-Tatăl poate deveni Dumnezeu – Sfȃntul Duh, Dumnezeu-Fiul poate deveni Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu – Sfântul Duh poate deveni Dumnezeu-Fiul. Aleluia!

Notă personală.  Preotul daco-român, creştin-ortodox, care se ocupa în Connecticut de studiul Bibliei a fost mişcat de explicaţia mea cu aplicarea înmulţirii unităţii la unitatea Sfintei Treimi amintindu-mi-o după ani de zile.

………………………………………………………………………………………………………

Citatul ce urmează arată preocuparea lui Eminescu pentru o matematică neliniară.

2275B

Fiinţa organică a lui Lamarck⁸¹ e o mărime organică x.  Fiindcă această fiinţă organicăconstă din termenii deosebitelor organe, adică din acea una cantitate repărţită, fracturată asupra deosebitelor părţi, de aceea

       x                                x                     x

x = – (musculatură)  +  –  (nervi)  +  –  (sistem reproductiv) etc.

       m                               n                     r

dar    m + n + r = x    prin urmare =

                                         x

                                    =  –  = x

                                         x

Ce influenţează asupra repartiţiei acestei sume? Mediul  Numai clima? Nu – Amestecul de rasă, Coadaptarea altor lucruri.  Coadaptarea e creaşterea unui termen (împreună cu corelatul său) în defavorul⁸² altor termeni (correlation de croissance). (287)

⁸¹ Jean-Baptiste-Pierre-Antoine de Monet, cavaler de Lamarck (1744 – 1829), naturalist francez; elaborează prima teorie evoluţionistă. Lucrări mai importanta: Philosophie zoologique (1809), Histoire naturelle des animaux sans vertèbres (1815 – 1822), Système analitique des connaissances de l’homme (1820).

⁸² Sublinierea cu două linii.

Correlation de croissance = corelare în încrucişare.

Acest model este parţial, dar conţine elemente importante: suma aritmetică a părţilor sistemului, m+n+r=x, ca şi acel raport x/x = x referindu-se la întreg. De fapt x/x =1 exprimă unitatea inseparabilă a întregului format din trei părţi, m,n,r (din nou numărul trei). În acest caz, adunarea fracţiilor este diferită de cea pe care o ştim, dar, în acelaşi Fragmentarium, Eminescu are tratate operaţii cu fracţii aşa cum le ştim. Deci Eminescu în mod intenţionat ne propune un nou model. Perfecţionaţi-l!

Omul este un creator nu numai prin rearanjarea elemntelor naturale, dar şi crearea de sisteme cel puţin mentale, care să îmbogăţească existenţa. 

 

TREIMI

 

1. 1.      TREIMEA FIZICĂ :  Spaţiu, Timp, Energie.  Eminescu face o legătură directă între Dumnezeu şi treimea fizică:

 

a)    El (Dumnezeu) e pretutindeni – are spaţiul;

b)    El e etern – are timpul;

c)    El e atotputernic, dispune de întreaga energie a Universului. (76)

2267

Dumnezeu. El are predicabiile cîtor trele categorii ale gîndirii noastre. El e pretutindeni – are spaţiul¹⁰⁶ ; el e etern – are timpul; el e atotputernic, dispune de întreaga energie a Universului.  Omul e după¹⁰⁷  asemănarea lui: Omul reflectă în mintea lui – in ortum – cîştrele calităţile lui. De aceea la-nceput era Verbul, şi Verbul  era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul. (76)

¹⁰⁶ Scris deasupra; iniţial: timpul (şters).

¹⁰⁷ e după scrise de două ori (neşterse).

Remarcaţi nota 106: Eminescu a scris iniţial timpul şi apoi a şters cuvântul, înlocuindu-l cu spaţiul.  Să fi avut în minte o echivalare a timpului şi spaţiului?!

***

Eminescu a avut în vedere profeţiile din vremea lui cu privire la schimbarea lumii. De altfel aceasta este o temă clasică pentru umanitate.

2258

O profeţie străveche spune: cum că 260 de papi vor sui pe scaunul lui Petru şi după aceea va începe o nouă ordine de lucruri în lume. Papa Pius al IX⁶¹² e al 259-ălea. Asta o spune Charivari⁶¹³, un jurnal din oct. 1847.(237)

⁶¹² Pius al IX-lea (1792 – 1878), papă între 1846 – 1878.

⁶¹³ Revistă satirică franceză, întemeiată la Paris în 1832.

2264

Iar cînd se vor împlini toate acestea? Legenda zice cînd Buga⁶¹⁴ va suna de seară*, cînd sf. Mănăstire Putna se va lumina din morminte. (237)

⁶¹⁴ Clopot la mănăstirea Putna, în legătură cu care circulau o mulţime de legende. Eminescu notează una din ele în articolul [„La anul 1774…”], publicat în Curierul de Iaşi, în septembrie 1877.

Semnul împlinirii profeţiei străvechi urma să fie dat la mănăstirea Putna.  Profeţia nu s-a împlinit, ca de altfel multe din profeţiile zilelor noastre.  Cele două citate sunt la aceeaşi pagină în Fragmentariu, chiar dacă aparţin de manuscrise diferite. De remarcat că asta o spune Charivari, revista satirică franceză. Eminescu se documenta permanent.

1. 2.      PUTERNICIA, ATOTŞTIINŢA, UBICUITATEA

2275B

Dintre miile de termene imuabile din cari se compune lumea şi al căror întreg e egal cu suma, tu eşti termenul cel mai mare, tu eşti cel mai capabil a te spori, pentru că unul îşi dezvoltă braţul pentru a-mi* atinge puternicia, altul mintea pentru a-mi atinge atotştiinţa, altul puterea pentru a-mi atinge ubicuitatea, iar toţi [la] un loc veţi ajunge a fi ca [ilizibil] prin iubire între voi, coadaptare, numai trebuie să vă mişcaţi, fiecare în jurul ei, pentru că Dumnezeu e mişcarea, numai trebuie să vă luminaţi fiecare în înţelesul lui, pentru că Dumnezeu este lumină¹⁰⁴. (292).

¹⁰⁴ Eminescu îl omologhează pe Dumnezeu cu mecanica Universului, anticipînd, într-un fel, filosofia lui Blaga.

2263

Aici întȃlnim din nou o treime: puternicia, atotştiinţa, ubicuitatea.

Iată că în textul anterior Eminescu exprimă ideea de bază a Noului Testament unde Christos (Hristos) aduce lumii legea iubirii ceea ce înlocuieşte legea Talionului exprimată ca reciprocitate a crimei şi a pedepsei – ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.. Eminescu spune: iar toţi la un loc veţi ajunge a fi ca [ilizibil] prin iubire între voi…. Intuiţia ne face să presunem cuvȃntul ilizibil ca fiind salvaţi, mȃntuiţi. Veţi ajunge a fi ca salvaţi (mȃntuiţi) prin iubire între voi…

MȂNTUIT, Ă, mȃntuiţi, -te, adj. 1. (Pop.) Scăpat, salvat; dezrobit. 2. (În limbaj bisericesc) Izbăvit de păcate. – V. mȃntui. (DEX,p.414).

 

1. 3.       MARTIRUL, EROUL ŞI ÎNŢELEPTUL    

2275B

Martirul, eroul şi înţeleptul sunt numai trei forme ale unei şi aceleiaşi substanţe: adevărul. Dacă un erou cît de mărginit privi[rea]  inteligenţei, dar un martir ignorant, dar un înţelept şi puţin viteaz – cîteşi trei cunosc acelaşi stări* – vedem suma* lor. Pentru cîteşitrei există un sacrificiu pentru un lucru* care nu sunt ei înşişi şi care se răsfrînge asupra semenilor lor. De aceea la martir şi la erou poate subsista un transitus per filium medium, o trecere a tendinţei lor în [ilizibil] adevărate prin un principiu aparent fals, dar ceea ce au simţit este adevărat.

În sfărşit, adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînii adevărului. (87)

De această dată, pentru Eminnescu, Dumnezeu este adevărul. De remarcat că problematica interioară a adevărului se găseşte şi în întrebarea retorică a lui Pilat din Pont ca şi în definiţii specifice ale statului şi religiei.

2258

…Pilat din Pont: “Ce este adevărul?” Vine acuma interesanta întrebare: Cum de acest simţământ al relativităţii adevărului şi bineleui nu au rezistat înoirilor importante la noi? Cum de fiecare şarlatan, care şi-a făcut educaţia în cafenelele Parisului poate să impuie aşa nitam nizam toate chiţibuşurile necoptului său creier, unor ţări, care au o istorie proprie… (73)

2255

Stat: Raport al omului către finit şi rasă. (226)

Religie… Raport al omului către Univers, către infinit. (226)

2261

Fiecare să caute a fi liber, dar cine-i slugă să fie slugă credincioasă (Pavel către Corinteni). (51)

Găsesc că a fi slugă credincioasă unei cauze drepte şi naţionale, creştine şi/sau universale este un act de alegere care numai libertatea ţi-l poate oferi.

CUCEREŞTE-ŢI LIBERTATEA DE A ALEGE. Alege libertatea morală. Apoi ţine-ţi cuvântul dat.

2262

Materia fără spirit

Spirit fără materie

Un Dumnezeu fără temple

…………………………………..

În ţipetele copilului lui strigă: sunt. (78)

Aşa este. Strigătul copilului este afirmarea pură a existenţei de sine, a existenţei Universului.

Ca-n teoria corpuscul-undă, Eminescu remarcă inseparabilitaea dintre materie şi spirit ca şi cea dintre Dumnezeu şi temple. Şi aceasta se petrece cu mai mult de 40 de ani înaintea fizicianului francez Louis de Broglie care afirmă dualitatea corpuscul-undă.

2255

¹¹² Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră. Şi eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om (76)

¹¹² Însemnările din manuscrisele 2255 (f. 205) şi 2262 (ff.1v., 2, 2v.) sunt scrise de Eminescu la vîrsta de 15-18 ani şi constuie un document de prim ordinpentru cunoaşterea biografiei sale spirituale. Poetul pune în discuţie, încă de la această vîrstă,  o serie de problem filosofice şi caută răspuns la ele. Se impun atenţiei, în acest prim jurnal aforistic eminescian, diversitatea ariei de preocupări, accentele de critic social şi înclinaţia spre panteism.

Conform notei 112, aduc în atenţie această cugetare a lui Eminescu pentru că este exprimată la o vârsta relativ timpurie pentru profunzimei ei. Presupunând că a fost scrisă la 15 ani, informaţia devansează vârsta primei creaţii cunoscute şi publicate, poezia La moartea lui Aaron Pumnul.

La valeur n’attend point le nombre des années. (Le Cid de Pierre Corneille)

Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră.   De menţionat faptul că tema umbrei este un leit-motiv pentru întreaga sa operă. Din pământ (ţărână) ne tragem, în pământ ne ducem. Umbra devine esenţială ca purtătoatre de informaţie în timp ce pământul, cu diferite organe biologice, găzduind sufletul în fiinţa umană,  este umplutura, efemerul.

MESIA

2255

Generaţie spontanee Mesia. Cel ce se va naşte fără bărbat. Va să zică cînd lumea va afla cum din materie organică fără bărbat, se face materie organică copil, cel ce va afla-o va fi Mîntuitorul Lumii⁹¹. (130)

⁹¹ Eminescu pune în discuţie problema creării fiinţelor vii în laborator, care preocupă şi ştiinţa contemporană.

Nota 91 trebuie interpretată cu foarte multă atenţie.  În primul rând că Eminescu nu se referă în mod necesar la experienţe de laborator.  Apoi, nanotehnologia contemporană revoluţionează întreaga gândire şi acţiune umană în cunoaşterea viului şi non-viului la nivel atomic şi nivele învecinate. Suntem martorii unor descoperiri uimitoare.

…cînd lumea va afla cum din materie organică fără bărbat, se face materie organică copil, cel ce va afla-o va fi Mîntuitorul Lumii^. De remarcat că Eminescu pleacă de la materie organică fară bărbat şi nu de la materie anorganică pentru a crea un copil.  Iată o corectă interpretate a sfinţeniei Pămăntului si Cerului sub formă de MESIA. Eminescu a înţeles foarte bine rolul divinităţii în această transcendere

de la materie nevie la materie organică, vie.

Prin înţelegerea existenţei divine, veţi afla calea spre MESIA.

1.  ADEVĂR, DREPT, VIRTUTE

Dreptul e adevăr – virtutea e adevăr, nu cel relativ care constată cum este⁴⁷⁷ ci cel absolut, care este. Adevăr, drept, virtute toate trei sunt aşa de gemene încît ai crede că-s una. (217)

⁴⁷⁷ cum este, scrise deasupra.

După Eminescu, cele trei sunt echivalente. O adevărată treime ce dă clar înţelesul organic relaţiei dintre unu şi trei.

TEMĂ DE CERCETARE FUNDAMENTALĂ PENTRU FIZICIENI, PREOŢI  ŞI NU NUMAI

 

1. 1.                                                     De studiat cerul de deasupra aşezării  Ion Corvin şi de deasupra pădurii Eminescu, Dobrogea, în legătură cu venirea lui Sf. Andrei. Sunt raţiuni terestre şi religioase de propăvăduirea religiei creştine în Dobrogea ca parte a Daciei  Române, dar trebuie să fie şi cereşti. Ca ipoteze de lucru, vă puteţi gândi la vreo stea călăuzitoare, galaxie, semn ceresc, etc.

Uimitor este cerul senin de noapte de deasupra Corvinului care este nu numai puternic luminat şi sclipitor, dar pare fermecat de o lumină vie. Este remarca mea încă din copilărie. Vara, preferam să dorm afară ca să fiu în directă legătură cu cerul naşterii mele.  Acest cer senin şi înstelat a uimit multă lume din localitate ca şi pe cea în trecere. Eu însumi trecȃnd ani mai tȃrziu, noaptea, pe cer puternic luminat de stele am auzit remarci ale persoanelor însoţitoare pline de mirare şi admiraţie de strălucirea cerului deasupra Corvinului. Poposisem la cişmeaua mare de unde am băut apă cu căuşul. Da. Rece, proaspătă, gustoasă. Apa vie. Apa chemată de stele.

Deci ipoteza mea este că marea vale în care se găseşte localitatea Ion Corvin joacă rolul de lentilă ceea ce produce o imagine mărită a bolţii cereşti. Sfântul Andrei trebuie să fi remarcat acest fapt sau să i se fi spus. Mai ales că a propăvăduit creştinismul pe aria a daco-românismului. În copilăria mea la Ion Corvin mergeam cu colinde de Crăciun în care pomeneam numele Sf. Andrei. Într-adevăr o tradiţie milenară.

Astronomi, teologi din toată lumea şi nu numai. Luati-vă telescoapele optice, cu unde radio, cu unde gama, cu CCD, de orice natură şi studiaţi bolta cerească de deasupra localităţii Ion Corvin. Pentru comunicare cu mine folosiţi aceeaşi adresă math.physics2@gmail.com  MULŢUMESC!

 

INTERDISCIPLINARITATE

 

1. 1.                                   DESPRE LIBERTATE

2267

     Stăpîn e cel ce n-are stăpîn, decît pe care şi l-a pus el singur: Dumnezeu. (179)

1. Momentul naşterii Mesiei, Iisus Hristios este văzut de Eminescu ca descris într-o carte veche, roasă de molii, cu pagini unse (unsuroase):

DUMNEZEU ŞI OM

………………………………

Tu, Christoase,-o ieroglifă stai cu fruntea amărȃtă,

Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

Însă sufletul cel vergin te gȃndea în nopţi senine,

…………………………………………………

Ridicînd frumoasă, sȃntă, către cer a sale mȃne.

Dar un mag bătrȃn ca lumea îi adună şi le spune

C-un nou gȃnd se naşte-n oamneni, mai puternic şi mai mare

Decȃt toate pȃn-acuma. Şi o stea strălucitoare

Arde-n cer arătȃnd calea la a evului minune

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?

Fi-va visul omenirei grămădit într-o fiinţă?

Fi-va braţul care şterge-a omenimei neputinţă

Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

C-un nou gȃnd se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare

             Decȃt toate pȃn-acuma. (Eminescu, Opere I, p. 352,353)

Eminescu, prin poezia DUMNEZEU ŞI OM, Dumnezeul fiind Iisus Christos, exprimă legea cea nouă, legea iubirii.

Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă

Şi prin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,

Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…

Strălucea pustia alba de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele de dafini, cu dumbrave de măslini

Povestind poveşti bătrȃne, au văzut păstorii steaua

Cu zȃmbirea ei ferice şi cu razele de neauă

Ş-au urmat sfinţia-i cale către staulul divin. (Eminescu, Opere I, p. 353)

1. 3.      RELIGIE & PSIHOLOGIE

2275B

Prin rugăciune şi umilinţă se-ntăreşte muşchiul inimii noastre de putem suporta durerea. ^{292 (}347)

²⁹² Eminescu priveşte practicile religioase numai ca terapie psihologică în societatea din vremea sa. Problema aceasta stă şi în atenţia psihologilor contemporani.

Eminescu vede în practicile religioase mai mult decât o terapie psihologică. Este una din căile de comunicare intimă cu divinitatea.

În citatul următor, Eminescu redă înţelesul de icoană la nivel filosofic. Este o profundă caracterizare şi descriere inclusiv pentru icoana religioasă.

2257

[…] Icoana este numai un punct tranzitoriu. Impresia atinge simţirea, voinţa. Icoana esterioară nu va fi pe deplin congruentă cu icoana reprodusă din ea. Nu este gata¹⁸³ ca¹⁸⁴ o fotografie, ci devine gata prin aceea, că sunt puteri constructive în noi, care trezesc şi cari din elementele apucate construieşte icoana¹⁸³. Ce-i mai mult creatorul sau creaţiunea? Spiritul e product. Ceea ce¹⁸⁶ nu-i idee, ci are puterea de a produce idei¹⁸⁷. (91)

¹⁸³ Scris deasupra.

¹⁸⁴ Urmează: cu (şters).

¹⁸⁵ Urmează: Manierele de a privi lumea care (şterse).

¹⁸⁶ Scris deasupra.

¹⁸⁷ Urmează: Producerea naturei (şters).

 

Redau o strofă din poezia RUGĂCIUNE ca îndemn spre credinţă şi (libertate A PROPRIEI ALEGERI) umilinţă a drept credinciosului

RUGĂCIUNE

Crăiasă alegȃndu-te

Îngenuchem rugȃndu-te

Înalţă-ne, ne mȃntuie

Din valul ce ne bȃntuie;

Fii scut de întărire

Şi zid de mȃntuire,

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică pre curată,

Şi pururea fecioară,

                      Marie!

…………………….. (Eminescu, Opere I, 529)

1. 4.      DEFINIŢIA SUFLETULUI

Sufletele sunt fiinţe de îngeri înamorate în corpuri de oameni.(77)

 2262

Urzirea unui suflet este corpul. Datoria lui de a-l conduce pe acesta în virtute. Sufletele sunt fiinţe de îngeri înamorate în corpuri de oameni [;] cu cît mai mult îşi iubeşte sufletul pre corpul său, cu atîta omul e mai virtuos.

Sufletu-i înger

Corpu-i om. (77)

1. 5.      DESPRE BISERICĂ, PREOŢI ŞI ALŢI LIDERI SOCIALI

2255

Nu preoţii constituiesc biserica; ei nu o pot face decît în cea mai strînsă comunitate cu credincioşii; tot astfel  nu constituiesc  învăţaţii spiritul ştiinţific al naţiunii, ci numai întregul număr al celor culţi prin ştiinţă. (32)

Mirarea cea mare a oamenilor vine de acolo, că filosofia are multe sisteme, din care poate nici unul nu-i adevărat. De aceea vom urma comparaţia cu embrio mai departe. Dintr-acelaş embrio originar iese pe deoparte un cîne (cinismul), un elefant (materialismul)²⁵, o călugăriţă (idealismul absolut) şi un om cu judecată dreaptă şi încăpătoare (criticismul). Sau precum dintr-acelaş embrio au ieşit dintr-o epocă Pămîntului hipopotami²⁶, într-alta oameni, tot aşa într-una din epocile esperienţei omeneşti va ieşi o filosofie²⁷, într-altă epocă alta, şi ceea ce e mai curios e tocmai că oamenii, cari fac mai multă filosofie (precum materialiştii astăzi) sunt tocmai aceia care batjocoresc mai tare filosofia. Ei samănă cu unul care batjocoreşte avariţia şi [e] însuşi avar, batjocoreşte advocaţia şi-i singur advocat, batjocoreşte biserica şi-i el singur popă (65).

²⁵ Urmează: o duducă de pension (şterse).

²⁶ Urmează: tot (şters).

²⁷ va ieşi o filosofie, se repetă.

²⁸ Studiul întregului context în care apare această însemnare ne conduce la materialismul vulgar (vezi studiul introductiv, p. 8, 11, precun şi infra, p. 68. nota 46)

Folosesc acest citat pentru a scoate în evidenţă filosofia unora din zilele noastre – batjocoteşte biserica şi-i el singur popă.

De remarcat că Eminescu are apetit pentru umor.

CRUCEA

Este obiectul construit din diferite materiale care are multe întrebuinţări ca cea din timpuri antice de răstignire, dar are şi multe alte semnificaţii. Unul din înţelesuri este definirea perpendicularităţii ca înpărţirea spaţiului plan în patru sectoare cu unghiuri egale. Acest fapt se întămplă la intersecţia dintre liniile unui câmp fizic şi suprafaţa (liniile) echipotenţiale. Este cazul relaţiei dintre o suprafaţa liniştită de apă şi verticala în acel punct ( neglijând efecul centrifugal al rotaţiei Pămȃntului în jurul propriei axe). Cel mai important simbol este semnul creştinătăţii. Chiar şi acest semn creştin are o istorie aşa cum în primele secole după Hristos în anumite culturi creştine semnul crucii se făcea de către credincios cu mȃna doar în dreptul frunţii lui. Acest obicei este continuat doar de către feţele bisericeşti, crucea fiind făcută în dreptul frunţii sau feţei credinciosului, pentru a-l mirui.

2255

Corelaţiunea creşterii⁸⁰

O putere principală şi una opusă, rupte în două = iată crucea, iată organismul. (287)

⁸⁰ Sublinierea cu două linii.

Şi mai interesant! Eminescu echivalează organismal cu crucea. De fapt răstignirea este o căsătorie de moarte între cruce şi răstignit, cel puţin în timpul Imperiului Roman.

O piatră arucată în apă face cruce-valuri; (373)

Iată o explicaţie corectă şi simplă a unui anume tip de cruce care lucrează în folosul omului.

Crucea şi moara de vînt. Moara de vînt nu e decît o cruce pe care-o mişcă vîntul. (476)

2255

Linia de mişcare absolută-a soarelui taie liniile de rotaţiune a planeţilor şi se formează

Cruce    (477).

 

1. 7.                                   DUMNEZEU ESTE LUMINA

Lumină din lumină…

….pentru că Dumnezeu e mişcarea, numai trebuie să vă luminaţi fiecare în înţelesul lui, pentru că Dumnezeu e lumina¹⁰⁴.  (292)

¹⁰⁴ Eminescu – Blaga

2264

Dar dacă timpul nostru este epitropist, nu ne trebuie epitrop sufletului nostru nicăiri, căci acel epitrop⁹, e sentimental conservaţiunii noastre ca popor¹⁰, e Dumnezeul din inima noastră. (559)

⁹ Cuvînt şters şi neînlocuit; urmează: Dumnezeu (şters).

¹⁰ de popor, scrise deasupra; iniţial: de rasă (şterse).

EPÍTROP, epitropi, s. m. 1. Tutore. 2. (Reg.) Administrator al unui bun, în special al averii unei biserici;      [Acc. şi: epitróp] – Din ngr. epítropos  (DEX,p.345)

1. 8.                                               ÎNVIEREA

…………………………………

Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,

Cum din mormȃnt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

“ Cȃntări şi laude-nălţăm

Noi, ţie unuia,

Primindu-l cu psalme şi ramuri,

Plecaţi-vă, neamuri,

Cȃntȃnd Aleluia!

Chistos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcȃnd-o,

Lumina ducȃnd-o

            Celor din morminte!” (Eminescu, Opere I, p. 528,529)

 

Versurile lui Eminescu citate sunt de toată lauda a fi cȃntate de poporul daco-român şi corul bisericesc la înviere cu soborul de preoţi în faţa altarului. “Hristos a înviat!”  Eminescu trăieşte.

ALELUIA!

……………………………………………………………………………….

2262

Eminescu doreşte cerul căruia îi aparţine. Iată propriile lui cuvinte făcȃnd referinţă directă la răstignire.  El face o delimitare clară între criminalul nebun adevărul pe care-l lasă în grija Pămȃntului şi pămȃntenilor, iar el se mulţumeşte cu cerul.

2262

Ce-i adevărul? Stafia¹⁵⁶ mincinosului ieri¹⁵⁷ în lumina zburîndului azi? (Ieri a aruncat cu pietre-n el ca într-un nebun), ieri l-a răstignit pe cruce ca pe-un criminal…¹⁵⁸ mîine vor arunca cu pietre-n el ca-ntr-un nebun… Ca să nu mă-nşele şi pe mine acest criminal nebun îi dăruiesc pămîntul… Mie… (mi-ajunge) cerul mi-e destul. (: Eu… mă mulţumesc cu cerul.) (85)

 

¹⁵⁶ Iniţial: Icoana (şters).

¹⁵⁷ Scris deasupra.

¹⁵⁸ Punctele de suspensie, în text.

EU… MĂ MULŢUMESC CU CERUL

 

Legendă (Organizarea informației):

1.         Textele din Fragmentarium cu litere roşii aparțin lui M. Eminescu.

             Numerele roşii din paranteze reprezintă paginile unde se găsesc textele.

2.         Numerele negre din dreapta paginii reprezintă manuscrisul.

3.          Notele de subsol sunt luate întocmai din Fragmentarium. Sunt scrise după fiecare

fragment din opera eminesciană pentru  a vedea imediat, în detaliu, lucrul creatorului.

4.         În paginile de Matematică, Fizică şi Ştiințe Naturale, Eminescu foloseşte ca limbă fundamentală limba română. Unele texte şi adnotări sunt scrise în germană, franceză, engleză, latină, greacă, italiană.

REFERINŢE

ANDRONESCO, N   (August 2012)  Constructivism in Physics Knowledge. Retrieved on Feb. 23, 2014 from   http://www.alternativaonline.ca

ANDRONESCO, N. (2007).  Holy Trinity.  Lucrare prezentată la clasa de filosofie “The Meaning of Life and Death” Lucrarea originală este în engleză.

EMINESCU, M. (1981). Fragmentarium.  Ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc.  Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Romȃnia.

EMINESCU, M, (2001). Opere.Vol I Poezii. Coordonatorul ediției acad. Mihai Cimpoi, Editura Gunivas SRL, Chişinău, MD.

ANDRONESCO, N. (2005). NOROC şi IDEAL în poezia eminesciană. Comunicare susţinută la al V-lea Congres de cultură romȃnă, Universitatea Sacred Heart, Fairfield, Connecticut, USA.

DICTIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMANE (DEX) (1998). Editura UNIVERS ENCICLOPEDIC. Bucuresti, Romania.

Răul – realitate şi travesti

Dr. Florian BRATU

Prostia este sursa oricarei dorinţe agresive, ea nu are nimic de a face nu gindirea.

 

 

Fiinţa umană este duală prin constituţia sa. Homo duplex, cum spuneau anticii, nu este o invenţie a unei reflecţii teoretice, ci constituie esenţa şi modul de manifestare a unor fiinţe în periplul lor existenţial. Intrarea în istorie a fiinţei se face şi sub semnul uneia dintre componentele sale structurale: răul. Dacă s-ar face un inventar al prezenţei umane pe scena istoriei, s-ar constata cu uşurinţă caracterul eminamente violent al manifestării sale în toate domeniile existenţei.

Nu este deloc întâmplător semnul şi ponderea negativităţii, a modului de a fi al fiinţei care doreşte mai mult decât aspiră. Aici nu vizăm un joc de cuvinte, ci afirmăm că răul deţine o pondere şi un spectru mult mai larg decât binele în spaţiul mundan. Fiinţa umană este prin natura sa mai mult corporeitate şi mai puţin spirit, încât nu este de mirare existenţa atracţiei, dar şi a prezenţei în lume prin contracţii şi expansiuni ale forţelor obscure ale biologicului. Contracţiile sunt faze premergătoare ale violenţei, iar manifestarea ei este expansiunea unei energii negative care cucereşte spaţiul şi timpul celuilalt.

A defini dorinţa agresivă nu înseamnă a opera determinări succesive pentru a se ajunge la o generalizare asupra fenomenului, ci, mai curând, a delimita ceea ce constituie esenţa sa, ceea ce este faţă de ceea ce o limitează sau o temperează.

Definirea fenomenului dorinţei agrsive este destul de bine sesizată de Yves Michaud când afirmă:

„Există violenţă atunci când, într-o situaţie de interacţiune, unul sau mai mulţi actori acţionează de o manieră directă sau indirectă, concentrată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice şi culturale” (Y. Michaud, 1978, p. 20).

Reflecţia asupra dorinţei agresiunii  ne trimite în mod reflex la verbul a fi, mai rar la a avea. A fi violent exclude orice ascensiune, nu implică planul aspiraţiei, ci în mod cert numai pe cel al dorinţei. Dorinţa prin natura sa este spontană, neprevăzută şi, nu rareori, incontrolabilă. De aici decurge necesitatea circumscrierii semnificaţiilor pe care le subîntinde aria violenţei. Violenţa trebuie observată atât la origine, cât şi în devenirea ei, mai precis în formele ei de manifestare.

Prima determinare este aceea care se referă la alt fel de a fi faţă de ordinea normală, atitudinea de toleranţă, de înţelepciune pe care ar trebui să o practice fiinţa umană, pentru că spaţiul de producere, varietatea formelor şi durata violenţei pot fi determinate dacă se iau în considerare 3 aspecte, trei niveluri, trei moduri de prezenţă a acesteia în spaţiul mundan: la nivelul conştiinţei, la nivelul discursului: realist, alegoric, simbolic, la nivelul acţiunii.

Aceste niveluri sunt expresia unui subiect care se obiectivează prin fracturarea armoniei, prin destructurarea ordinii pe care o transformă sub imperiul forţei oarbe a unei carenţe a fiinţei, prin care înţelegem incapacitatea subiectului de a se menţine în spaţiul raţiunii armonice. Argumente de tipul raţiunilor politice sau de stat sunt forme ale disimulării pe care subiectul le invocă rareori cu argumente solide. Formula sartriană, a cărei origine se află în Biblie, conform căreia omul nu este ceea ce este, ci este ceea ce nu este, poate fi utilizată ca o primă definire a violenţei ca  instrument al dorinţei de putere asupra alterităţii.

La nivelul conştiinţei, ca spaţiu al tuturor proceselor gândirii, violenţa are mai întâi un caracter abstract, apoi se conturează ca intenţie şi formă: agresivitatea eului frustrat. Frustrarea generează un sentiment de inferioritate şi constituie una din sursele generatoare ale violenţei, întrucât subiectul nu suportă comparaţia ce-l dezavantajează, reacţionând, iar complexul se transformă din constat al unei stări de fapt în energie negativă ce se exteriorizează prin agresiuni verbale, în cel mai fericit caz, sau prin agresiune fizică pentru echilibrarea unei relaţii din care insul frustrat crede că numai în acest mod poate câştiga un ascendent asupra unuia ori mai multor indivizi. Agresiunea este consecinţa unui raport a unei relaţii pe care unul sau mai mulţi indivizi vor să o răstoarne.

Frustrarea este un sentiment universal care se manifestă în diferite moduri (invidie, resentiment etc.) iar unul dintre acestea este agresiunea. În scrierile moraliştilor francezi ni se oferă un exemplu elocvent asupra frustrării: „Oamenii cu inteligenţă mediocră înfierează de obicei tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 95). Universalitatea frustrării nu implică, din fericire, şi un caracter permanent. Dimpotrivă, ea se manifestă în cazurile de agresiune violentă pe spaţii şi un timp relativ scurt; de aici ar rezulta şi caracterul său tranzitoriu.

Cert este că fenomenul frustrării ce stă la baza agresiunii violente se poate în unele cazuri converti, paradoxal, în forme benefice. De exemplu, limbajul violent folosit în unele scrieri poate cunoaşte forme ale unei inventivităţi suple, semn al unei gândiri mobile, apte să convertească o energie negativă în forme artistice pozitive, în construcţii stilistice din cele mai neaşteptate. Nu este mai puţin adevărat faptul că această compensare poate să devină la rândul ei un model negativ pentru un psihic mai puţin mobilat, mai puţin apt de a discerne forma agresiv vulgară sau violentă a tonului, a structurii lingvistice al cărui caracter ludic poate fi citit în filigran. Indivizii fără simţul umorului au în schimb un surplus de agresiune pe care nu o pot controla.

Dorinţa agresivă este un scandal al fiinţei în măsura în care este observată ca violare şi/sau atentat la adresa libertăţii celuilalt, a dreptului acestuia de a fi aşa cum este, nu cum i se impune. Ceea ce pare o observaţie cu valoare generalizatoare îşi are justificarea în realitatea produsă de subiectul avid de a fi mai presus, de a se situa ca reper temut şi respectat. Forţa este cel mai cunoscut mod de manifestare vizibilă a violenţei. Partea invizibilă este generată în spaţiul gândirii.  Dorinţa agresivă pare să fie prima natură a fiinţei slabe, care se vrea altceva, altfel decât este în sine. Prima formă de manifestare este spontană, ca reflex de autoapărare sau ca agresiune naturală ce reduce această trestie gânditoare la animalitate. Ceea ce se poate percepe în planul realităţii în mod direct, prin simţuri deci, ar trebui considerat ca bază factuală şi sursă de identificare comportamentală individuală sau de grup. Uneori violenţa poartă marca instinctualităţii, iar deviaţiile şi efectele asupra alterităţii cunosc forme şi grade de negare de la cele simple lingvistice, culminând prin agresiunile cele mai crude, până la cele mai rafinate care intră în sfera de studiu a psihanalizei. Caracterul elaborat al violenţei este vizibil în absolut toate straturile existenţei, de la cel fizic şi ajungând până la cel spiritual. Un exemplu elocvent îl constituie chiar scrierile lui Cioran, acest mare gânditor original al secolului al XX-lea, care „ a învăţat să-şi deteste semenii cu eleganţă şi să considere că laconismul este semnul cel mai înalt de civilizaţie” (Simona Modreanu, Cioran sau rugăciunea interzisă, 2003, p. 229). Cioran inventează o frenezie lingvistică în spatele căreia se poate citi o căutare dureroasă, iar dincolo de fractura propriei fiinţe descoperă una din feţele violenţei:

„Credincios aparenţelor sale, pătimaşul nu se descurajează, o ia mereu de la capăt, cu încăpăţânare, căci nu se poate lipsi de suferinţă. Se îndârjeşte să-i piardă pe ceilalţi? – e un ocol ca să ajungă la propria-i pierzanie. Sub masca sfidătoare, sub ifosele lui se ascunde un împătimit al nefericirii. De aceea printre pătimaşi îi găseşti pe cei ce-şi sînt lor înşişi duşmani. Iar pătimaşi suntem cu toţii, nişte turbaţi care, pierzând formula păcii lăuntrice, nu mai avem acces decât la meşteşugul sfâşierii”(Cioran, Ispita de a exista, 1990, p. 5).

Dincolo de agresiunea fizică mai putem adăuga existenţa unei forme mai subtile a violenţei ce ar putea fi încadrată în categoria cauzelor ce o generează: ura. Semn al neputinţei fizice sau spirituale, paradoxal, ura aduce în câmpul existenţial forţe nebănuite: invidia. Aceasta la rîndul ei se constituie ca sursă a declanşării violenţelor de limbaj. Ura şi invidia pot fi incluse în categoria carenţelor structurale ale fiinţei umane, surse ale relaţiilor conflictuale.

În analiza fenomenului violenţei ar trebui luate în considerare şi alte repere faţă de cel deja enunţate. Acestea sunt: spaţiul, timpul si modul:

• primitiv
• rafinat,
• ritualic (tortura fizică şi execuţia publică).

Agresiunea poate fi analizată şi din alte trei unghiuri:

• intenţie (privire, agitaţie), discurs incoerent ca anticipaţie a unei acţiuni agresive, iraţionale, etc.
• actul propriu-zis,
• sfârşitul violenţei punctuale .

            Spaţiul agresiunii nu poate fi conceput decât ca interioritate sau exterioritate, pe suprafeţe reduse sau arii largi: terenuri de sport, stadioane, pieţe publice etc. Spaţiile pot fi închise sau deschise, fiecare dintre acestea putând provoca reacţii adecvate de participare pasivă, prin privire, sau activă, prin mişcarea aprobatoare sau dezaprobatoare a membrelor superioare sau inferioare, de admiraţie, de fascinaţie. Spaţiul poate fi real sau imaginat, aparţinând realităţii cotidiene sau ca produs al ficţiunii, al invenţiei artistice sau cinematografice. (Vezi şi teatrul, cu bastonadele care sunt o caricatură a violenţei, inducerea unor stări ). Totul în artă în acest sens aparţine în primul rând registrului psihologic, apoi celui filozofic.

Timpul agresiunii nu poate fi conceput în afara duratei de manifestare a fenomenului violenţei. Timpul violenţei presupune o desfăşurare, o etapizare şi o distanţă instaurată. Violenţa se naşte ca urmare a unei carenţe a firii, a unei insuficienţe, a unor complexe de inferioritate ce nu pot fi transgresate decât prin acţiuni ilogice. Invidia sau ura, aceste două structuri constitutive şi active ale violenţei devin, cunosc metamorfoze din cele mai spectaculoase, surse ale unor acţiuni incontrolabile, din care violenţa este numai o faţetă.

În definirea eului ca identitate, aşa cum credem că este constituit (cu excepţia cazurilor patologice şi a unor inerente discontinuităţi care fac parte din structura fiinţei în general), trebuie în mod necesar să observăm noţiunea, conceptul sau subiectul prin extensie, pentru nevoile argumentării, prin patru trăsături esenţiale: coerenţă, continuitate, autonomie, unicitate. (lucrarea lui Ion Mânzat, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, 2000, ia în considerare doar primele trei trăsături)

Aceste calităţi ale subiectului îi permit acestuia, pe de o parte, să se plaseze în raport cu reperele fundamentale – spaţiul şi timpul, pe de altă parte, să se delimiteze ca diferenţă faţă de celălalt.

Întrebarea este dacă orice subiect posedă toate aceste calităţi şi dacă nu cumva absenţa uneia sau mai multora dintre acestea poate sau conduce la disfuncţionalităţi în raporturile interindividuale sau la diverse forme de manifestare a violenţei. O altă întrebare care se pune este dacă „a înţelege înseamnă a ierta”, în ce măsură violenţa poate fi acceptată, de vreme ce este înţeleasă.

Dacă pornim de la premisa că înţelegerea este atributul unei fiinţe perfect echilibrate, armonios construite, atunci înţelegerea va fi pe măsura construcţiei. Însă, înţelegerea devine în acest context sinonimă oarecum cu existenţa unui spirit conştient de necesitatea toleranţei faţă de excesul firii, căci violenţa semnifică o ieşire din limita admisibilă. A înţelege fenomenul violenţei nu înseamnă în mod neapărat a-l accepta. A fi tolerant nu înseamnă a accepta orice: limitele unor conduite agresive nu se rezumă la simple enunţări. Excesul de toleranţă germinează violenţa, discretă la început, dar care se amplifică în majoritatea cazurilor. În acest sens, libertatea prost înţeleasă dă naştere la acte violente, cunoscută fiind formula „fac ce vreau, doar suntem într-o ţară liberă” etc. Violenţa seamănă cu prostia: în ambele cazuri trebuie stabilită o frontieră definitivă, categorică.

Agresiunea  se naşte din absenţă, din incapacitatea limbajului de a transmite exact sensul dorit sau din incapacitatea de percipio şi percaptare a sensului real al mesajului. Din ambele direcţii, a emiţătorului şi a receptorului, se invocă sau se acuză absenţa unei punţi autentice de legătură. De aici dorinţa de convertire a celuilalt prin forţă ( a se citi violenţă). Dorinţa de convertire îmbracă uneori forma unei comunicări argumentate (vezi şi Ruxandra Cesereanu, 2003, p. 224-228) în discursuri vitriolate de ură, însă, dincolo de acestea, trebuie observată condiţia tragică a singurătăţii. Individul care proferează discursuri violente trăieşte o dramă lingvistică: a incapacităţii limbajului de a rosti aşa cum este şi ceea ce doreşte subiectul. Paradoxul vine din faptul că această neputinţă, această frustrare se converteşte în forme de agresiune, de captare a atenţiei sau a libertăţii celuilalt prin forţă.

Agresiunea ţine, cum spuneam, de incapacitatea de a stabili o relaţie cu alteritatea în limitele unui acord mutual. Relaţia interindividuală presupune, ca orice situaţie în care se produce un „ a fi împreună” o atracţie. Relaţiile interindividuale cunosc, de regulă, trei faze: atracţia, ruptura şi actul reparator. Oricât de paradoxal ar părea, există atracţia unor fiinţe de a-şi canaliza această energie negativă, violentă, asupra alterităţii. Există o voinţă malefică ce guvernează acţiunile unor indivizi care nu se pot manifesta decât prin acte ce produc neplăcere, durere fizică sau morală alterităţii. Ce poate fi mai sugestiv decât scrierile lui Sade despre plăcerea de a produce durere? Dar şi aici avem de a face cu o gramatică a sensului violenţei împinse până la crimă de către unele din personajele sale. Libertatea de a spune şi de a dori orice conduce la instaurarea unui climat de violenţă. Făcând un bilanţ al revoltei sistematice sadiene, Béatrice Didier oferă câteva exemple din Philosophie dans le boudoir: „Distrugerea a ceea ce distruge n-ar fi o crimă…Omorul nu este o distrugere; cel care îl comite nu face decât să varieze formele.” (D. A. F. de Sade Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 15.).

            Dorinţa agresivă este de fapt o dramă a lipsei de comunicare, a unei gelozii focalizate pe libertatea celuilalt. Dacă la aceste două coordonate se adaugă şi universul închis, limitat, carceral în unele cazuri, atunci spectacolul devine complet. Exemplul ni-l oferă unul dintre personajele lui Sade, Roland care ajunge la plăcere prin violenţă inventând un spaţiu adecvat structurii sale sadice:

            „Imaginaţi-vă, Doamnă, un cavou rotund cu diametrul de douăzeci şi cinci de picioare, ai cărui pereţi tapisaţi cu negru erau decoraţi cu cele mai lugubre obiecte, schelete de toate felurile şi mărimile, oseminte în cruciş, capete de morţi, fascii de nuiele, săbii, pumnale, pistoale: aşa arătau ororile ce se puteau vedea pe pereţii luminaţi de o lampă cu trei feştile atârnată pe unul din colţurile boltei.” (D. A. F. de Sade, Justine ou les Malheurs de la vertu, 1973, p. 281. trad. n.)

            Cruzimea cunoaşte în realitate şi în spaţiul ficţiunii expresii ale neverosimilului pentru un spirit raţional. Violenţa în unele din formele sale de manifestare are un caracter repetitiv, ea apare în egală măsură drept cauză şi efect, se automultiplică, singularitatea sa constând în momentul irupţiei în spaţiul ordinii.

Dacă la marchizul de Sade violenţa se manifestă cu precădere asupra corporeităţii, ca sursă de plăcere sau de experiment macabru, la Proust întâlnim un mod rafinat de a atenta la libertatea alterităţii prin reducerea spaţiului de mişcare a fiinţei iubite şi prin supunerea acesteia la adevărate interogatorii. Gelozia cunoaşte aici forme paroxistice, privirea jucând rolul de inchizitor. Privirea carceralizantă ar putea fi numită acţiunea prin care gelosul îşi supune iubita prin reducerea spaţiului de mişcare pentru a fi studiată şi supravegheată aidoma unui cobai.

Agresiunea  se manifestă atât împotriva semenilor, cât şi a sacrului. Incapacitatea fiinţei de a fi aidoma modelului divin provoacă la o serie de subiecţi o stare de revoltă împinsă până la negaţia absolută. Este bine cunoscut exemplul lui Nietzsche, dar şi cel al lui Emil Cioran care ilustrează poate cel mai elocvent formula unui eu sfâşiat, de vreme ce ajunge să afirme despre conştiinţă: „Conştiinţa a făcut din animal om şi din om un demon, dar n-a transformat pe nimeni în Dumnezeu, chiar dacă lumea se laudă că a expediat unul pe cruce” (E. M. Cioran, Pe culmile disperării, 1990. p. 185. p. 98).

Largul evantai de manifestare al violenţei, pornind de la simplul gest, de la injurii mai mult sau mai puţin stridente (uneori sub acoperirea faptului comun al calomniei şi culminând cu forme rafinate ale pamfletului literar sau chiar a ironiei filosofice) până la masacre în masă a unor populaţii demonstrează caracterul universal al violenţei.

Tipul de violenţă a cărei origini este limbajul cotidian este des întâlnită la toate nivelurile sociale. Cauza violenţei este de natură lingvistică, deci internă şi externă în acelaşi timp. Absenţa unei comunicări autentice generează forme de discurs violent mai mult sau mai puţin mascat. Nici mediile savante nu fac excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de alteritate, încât nu există meridian în care canibalismul să nu fie prezent în forme variate: pornind de la calomnii şi ajungând până la dorinţa clară de eliminare din câmpul social al Celuilalt. Aici nu este vorba de o simplă invidie sau de un orgoliu rănit, ci de incapacitatea psihică de a accede la valoare. Categoriile sociale considerate rafinate nu sînt scutite de gesturi sau acţiuni violente în gândire sau act. Regula care guvernează producerea fenomenului de violenţă care o înrudeşte cu canibalismul este fondată pe triada Limită, Orgoliu, Invidie.

Agresiunea  este fenomenul social care produce în mod curent dezordinea. „Justificarea” actelor de violenţă se află în dorinţa de a întreţine cu orice preţ un climat propice manipulării.

Fracturile care se produc în spaţiul conştiinţei îşi găsesc expresia în aşa-zisa perspectivă morală a „binelui celuilalt”. La Rochefoucauld numea această inversiune malignă  a fiinţei invidie:

„Gelozia este într-un fel dreaptă şi cu temei, întrucât nu tinde decât să păstreze un bun care ne aparţine sau pe care socotim noi că ne aparţine; pe când invidia este o nebunie furioasă care nu poate suporta binele altora” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 12-13).

Moralistul francez sesizează cu fineţe aspectul duratei acestei forme patologice a psihicului uman: „Întotdeauna invidia noastră ţine mai mult decât fericirea celor pe care îi invidiem” (La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, p. 113).

Incapacitatea de a rămâne egal cu sine, insuficienţa unor percepţii autentice dau naştere în câmpul existenţial la procese în care aprecierea justei măsuri a propriei valori se inversează în sensul cel mai penibil cu putinţă. Spaţiul spiritual al unora dintre fiinţele umane cunoaşte diverse inversiuni maligne. Incapacitatea de a se vedea pe sine generează complexe de inferioritate a căror consecinţă directă este apariţia unor deformări de percepţie a alterităţii. Alteritatea devine infernul eului carent, fie şi prin simpla prezenţă. Mai mult, atunci când alteritatea dovedeşte calităţi net superioare unui eu alterat, deformat de propria neputinţă, se instalează distanţa conflictuală, spaţiul invidiei, al urii care trebuie să se producă, aidoma unei energii mult timp comprimate.

            Din păcate, în societatea contemporană, direct prin cinematografie, mas-media, sau chiar prin cărţi care se vor analize ale fenomenelor tabu (sexualitate, religie) se cultivă o mitologie a agresiunii în numele deschiderii spirituale, a unei perspective nonconformiste de demontare a clişeelor tradiţionaliste sau pur şi simplu în numele unei originalităţi, inexistente de fapt. Se ignoră faptul că orice deconstrucţie, orice violentare a unui sistem de gândire şi de practici cunoaşte progresiv asumarea responsabilă a acelor segmente ale noului pentru a le integra unui întreg care poate răspunde unor orizonturi de aşteptare variate ce pot coexista prin punerea împreună a ceea ce durează, şi nu a ceea ce fragmentează.

            Dorinţa agresivă care se transformă în violenţă constituie efectul minciunii, a falsei autoestimări, motiv pentru care spiritul violent nu ajunge niciodată la adevăr. Orice act de violenţă împotriva Celuilalt plasează eul agresiv într-un proces de pierdere a fiinţării  autentice, ceea ce face ca fiinţa umană în aceste momente să se des-califice, căci Sensul se naşte din ordinea construită împreună, fără sacrificiul Diferenţei necesare.

Bibliografie

 

Bruckner, Pascal, Finkielkraut Alain, Noua dezordine amoroasă, Traducere de Luminiţa Brăileanu, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.

Chirpaz, François, Enjeux de la violence. Essai sur René Girard, Les Editions du Cerf, Paris, 1980.

Cioran, E. M, Oeuvres, Gallimard, Paris, 1999.

Cioran, E.M. Ispita de a exista, Traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Cioran, E. M. Pe culmile disperării, Humanitas, Bucureşti, 1990.

Ferréol, Gilles şi Neculau, Adrian, Violenţa. Aspecte psihosociale, Polirom Iaşi, 2003.

Foucault, Michel, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Editions Gallimard, Paris, 1975.

Girard, René, La violence et le sacré, Grasset, Paris, 1972.

Girard, René, Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, Paris, 1978.

Jankélévitch, Vladimir, Le sérieux de l’intention. Traité des vertus I, L’Innocence et la Méchanceté  t. III, Flammarion, Paris, 1983.

Jankélévitch, Vladimir, Ironia, Traducere Florica Drăgan şi V. Fanache, de Editura Dacia, Cluj-napoca, 1994.

Jankélévitch, Vladimir, Iertarea, Traducere de Laurenţiu Zoicaş, Polirom Iaşi, 1998.

La Rouchefoucauld, Réflexions ou Sentences et Maximes morales, Gallimard, Paris, 1976.

La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

Lévinas, Emmanuel, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Traducere de Ioan Petru Deac, Editura All, Bucureşti, 2000.

Maslow, A., Motivation and Personality, Ed. Harper and Row, New York, 1970.

Maslow, A., Toward a Psychology of Being, Ed. David M. Clelland, New York, 1961.

Maxim, Sorin-Tudor, Toleranţa. Dreptul la diferenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004.

Maxim, Sorin-Tudor, Dan Ioan Dascălu, Bogdan Popoveniuc, Eusebiu Ionescu, Violenţa în sport, Editura Universităţii, Suceava, 2006.

Mânzat, Ion, coordonator, Psihologia sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000.

Mead, G. H., Mind, Self and Society, University of Chicago Press, Chicago, 1934.

Sade,  D. A. F. de Justine ou les Malheurs de la vertu, Le livre de poche, Paris, 1973

Santrock, J. W., Psychology the science of Mind and Behaviour, Company Press, 1990.

Sartre, Jean-Paul, Psihologia emoţiei, Traducere, eseu introductiv şi note de Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

Zamfirescu, Vasile. Dem., Între logica inimii şi logica minţii, Cuvânt înainte de Constantin Noica, Editura TREI, Bucureşti, 1997.

Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Editura TREI, Bucureşti, 1997.