Popescu Teodor Silviu
Clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Măneciu
Vara a înecat parcul din centrul oraşului în căldură şi umbre dulci sub copaci. Aleile pietruite şerpuiesc prin parc. Vara se desfată azi cu noi, culorile sunt clare, parcul este plin…
-De oameni.
-De vară. Oamenii sunt vară!
-Şi iarnă. Şi toamnă.
-Iar apoi primăvară. Sau toate la un loc, în aceeaşi zi.
-Şi zici că vrei sa devii scriitor, Farcaş?
-Rosa, scriitori suntem toţi. În fiecare clipă, fiecare îşi scrie viaţa.
-Iară faci pe poetul!, exclamă ea.
Rosa e roşcată, frumoasă, cu ochi căprui, iar sub ei pistrui micuţi, fini. Când tace, pare cea mai cuminte. Când vorbeşte, e o furtună de idei şi cuvinte, de zâmbete şi încruntări.
Farcaş visează.
-Nu fac pe poetul, ci sunt poet.
-Eşti un poet jalnic!
-Dar sunt!, zâmbeşte el.
Farcaş are părul zulufi, ochii blajini, ca jarul gata să scapere flăcări. Înalt, frumos croit, pare un atlet.
Rosa e critică şi curioasă.
-Vreau să te intreb ceva, zice ea. Cum de eşti mereu zâmbitor şi voios?
-Sunt aşa pentru că aşa vreau eu!
-Aşa vrei tu? Şi eu vreau să fiu aşa, dar nu sunt.
-Asta înseamnă că nu vrei.
-Ba vreau!, se aprinde ea.
-Te minţi singură.
-Nu-i adevărat! Ştiu bine ce fac, ştiu ce gândesc, nu mă mint singură.
-Cu alte cuvinte, faci ce vrei, crezi ce vrei.
-Exact! zâmbeşte ea mândră.
-Atunci, fii fericită!, zice Farcaş, privind-o amuzat în ochi.
Amândoi au câte o carte în poală. El – Decameronul. Ea – Fraţii Karamazov. Rosa zâmbeşte strâmb, ca în faţa unui copil:
-Trebuie să am un motiv!
-Găseşte!
-Nu pot!
-De ce?
-De… d’aia!
-Zicând asta, ţi-ai pus singură piedică.
-Zi-mi un motiv să fiu fericită!
-Eşti vie!
Rosa se blochează. Ridică o sprânceană şi vrea să zică ceva, însă cuvintele nu ies.
-Eşti vie, fato.
-Adică?
Farcaş o ciupeşte de şold, ea sare.
-Dar ce-ai!?
-Te doare?
-Daa!
-Asta înseamna că eşti vie.
-Tu n-ai niciun sens!
-Luând-o filosofic, nici ciupitura n-are vreun sens. Eu am strâns cu degetele, pe când tu ai simţit durerea. Tu ai sărit ca arsă, dar poate că eu abia aş fi simţit-o.
-Şi ce vrei să zici cu asta?, spune ea, masându-şi şoldul.
-Că noi doi nu putem avea aceleaşi motive de a fi fericiţi. Iar dacă am avea, ne-am pierde identitatea. Defapt, chiar ne-o pierdem când stăm prea mult singuri, când nu vorbim cu nimeni, când suntem prea încăpăţânaţi să acceptăm sau prea timizi să ne deschidem sufletul altcuiva. Stând singur, cu propriile gânduri, vei ajunge să crezi în ceva până vei deveni acel ceva şi vei uita cine eşti. Ceilalţi te vor vedea, te vor judeca, tu nu vei accepta ideile lor pentru că nu sunt ca cele din mintea ta, nu sunt ceea ce vrei tu să auzi. Cred că din cauza asta se supără oamenii când li se găsesc cusururi sau defecte. Se supără şi nu vor să le gândească. Imi plac enorm oamenii care nu scot fum pe nări când li se spune ce defecte au!
-Aha.
-Eşti grasă.
Rosa cască ochii. Cuvinte grele îi stau pe limbă. Rosa e plinuţă, iar ăsta e punctul ei sensibil. Jason zâmbeşte larg.
-Te urăsc…, spune ea apăsat
-Eu te plac! Iar acum doar te încerc.
-Nu e frumos să te joci cu sentimentele oamenilor.
-Nu mă joc cu sentimentele tale, ci pur şi simplu te ajut.
-Cum mă ajuţi?
-Uite aşa: eşti de acord că ciupitura mea, care te-a durut, ţi-a adus aminte că eşti vie şi că simţi?
-Da, sunt.
-Ei, la fel şi cuvintele mele, care ţie îţi par urâte, îţi aduc aminte cine eşti.
-Cum aşa?
-Cuvintele mele te-au scos din gândurile tale, te-au scos din ceea ce erai şi te-au readus la ceea ce tu gândeşti: am trezit eul din tine! L-am readus la viaţă şi te-am făcut să vezi din nou totul obiectiv, chiar şi pe tine insăţi. Eul tău este conştienţa ta de propria ta existenţă.
-Aha…
-Odată ce eul s-a trezit, deja pui totul în balanţă cu uşurinţă, nu mai pui sentimente şi emoţii anapoda şi gândeşti totul clar, frumos, te regăseşti! Asta înseamnă să-ţi accepţi defectele, pentru ca apoi să le poţi ţine în frâu sau schimba. Din cauza asta, pentru că nu ştiu să caute sau, mai rău, le e frică să caute ce sălăşluieşte în mintea lor, oamenii nu se descoperă, nu se regăsesc, iar eul lor rămâne adormit. Rămân mai departe sclavi în existenţa mecanică, pusă în funcţiune de temerile şi prejudecăţile lor.
Rosa îl priveşte fără să înţeleagă. Farcaş găseşte o soluţie:
-Dacă nu-ţi place că eşti plinuţă, hai cu mine la nişte gimnastică şi alergări!
-Da! Da, poate vin.
-Omul va avea nevoie mereu de alţi oameni pentru a se putea regăsi. Şi mai ales, de oameni înţelepţi, citiţi. Vor avea nevoie de cărţi.
-Da… O sa gândesc ceva timp ce mi-ai spus. Sună interesant!
Umbrele copacilor se lăţesc, se lungesc sub soare, frunzele lor sunt gâdilate de adierea leneşă.
METAMORFOZE 