Măşti tradiţionale româneşti

Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

 

      Tradiţiile nu au murit. Mai sunt locuri în ţară unde se păstrează de mii de ani portul popular şi obiceiurile. Acestea sunt zestrea noastră din vechime, zestrea străveche pe care străbunii au păstrat-o cu sfinţenie şi ne-au dăruit-o.

    

 

   Cu toate acestea, noi am uitat de tot ce ne reprezintă neamul şi am împrumutat curente de peste tot, din toată lumea.

       Nu ne mai mândrim cu faptul că suntem români. Nu este cool. Suntem prea ocupaţi să mai vedem valorile noastre străbune, păstrate cu sfinţenie şi aduse din negura vremurilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum sunt în vogă: manelele, telenovelele, emisiunile interactive pentru bolnavi psihici şi alte mari nimicuri împrumutate de la neamuri fără istorie şi fără respect pentru folclorul altora. Nu sunt ei cei vinovaţi!… Noi purtăm toată vina pentru acest curent adus din valea de nicăieri şi promovat ca şi cum ar fi exemplu demn de urmat. Între timp ne-am uitat tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Mai nou, nu mai promovăm nici cultura românească ori arta cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, ci scoatem în lume doar gunoiul.

 

 

 

Aceia care ne promovează în lume se cred “mari iubitori de neam, cultură si istorie” ei sunt aşa-zişii “români de naţionalitate îndoielnică” sau mai bine i-aş numi băieţi de băieţi… niţel cam şugubeţi”. Ar fi greşit din partea mea să nu îi nominalizez, aceştia sunt: Patapievici, Cărtărescu şi Liiceanu, laureaţi ai premiului “Poneiul în stare erectă, pictat roz şi cu svastică pe spate” pe care l-au promovat la New York.

    

  

 

        Voi semnala pe scurt care au fost reacţiile din presa românească la vremea respectivă: Ziarul “Ziua” a publicat un articol intitulat “Scandalul lucrărilor cu tentă nazistă de la ICR New York: Institutul invocă libertatea de exprimare, iar Poliţia americană descinde în galerie”, iar “Evenimentul zilei” îl invocă în materialul “Scandal românesc cu Securişti, svastică şi sex, la Berlin şi New York”. Dacă autorul articolului din “Ziua” afirmă că “scandalul în care numele României a fost târât de către nepăsarea conducerii ICRNY, care a dat mână liberă tinerilor artişti ce semnează cu pseudonimele: Nuclear Fairy, Irlo şi Omar, pare să capete dimensiuni din ce în ce mai alarmante faţă de imaginea României în SUA”, iar postul de televiziune Antena 3 a dedicat acestei situaţii o ediţie a emisiunii “La ordinea zilei”. 

       Păcat! Mare păcat! Avem atâtea lucruri excepţionale, obiceiuri populare remarcabile şi o mulţime de oameni valoroşi pe care îi ascundem în conul de umbră.

       Cu toate astea noi ne fălim cu gunoaiele din mintea unor oportunişti ajunşi în poziţii cheie care nu fac altceva decât să ne mânjească imaginea oriunde în lume.

  

 

Ar fi nimerit să ne întoarcem la valorile noastre străbune şi să respectăm ce este românesc. Nu ne putem permite să tolerăm la nesfârşit batjocura unor bolnavi de rea voinţă, servitori ai unor interese doar de ei ştiute care se străduiesc aşa de mult să ne terfelească imaginea în lume. Trebuie să luăm atitudine împotriva acestora.

      Eu sper că într-o bună zi vom putea să ne trezim fără aceşti aşa-zişi intelectuali.

Doamne ajută!

Anunțuri

PSIHOLOGIA FRICII

de Prof. Dr. Const. MIU

 

              În nuvelistica lui Caragiale, O făclie de Paşti şi În vreme de război sunt creaţii ce ilustrează psihologia fricii  unor fiinţe anxioase. Făcând referiri la cele două nuvele, criticul Vasile Fanache, în capitolul Rătăcirea tragică a minţii  al cărţii sale Caragiale (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 149), opinează că aici prozatorul relevă „consecinţele alienate ale obsesiei, imaginate cu fineţe de psiholog trecut prin şcoala naturalistă.”

 

 

În ILR…, G. Călinescu vorbea de „chinurile îndoielii” alimentate de frica delirantă a celor doi hangii – Leiba Zibal şi neica Stavrache. Acestea provin dintr-o potenţială ameninţare: venirea slugii alungate, în noaptea de Înviere, spre a cere socoteală stăpânului hain (în O făclie de Paşti) şi, respectiv, întoarcerea fratelui plecat pe front, spre a-şi revendica averea, în posesia căreia a intrat Stavrache, în momentul când a primit o misivă, prin care era înştiinţat că Iancu Georgescu – fratele – ar fi pierit pe front (în cealaltă nuvelă – În vreme de război).

Şi într-un caz şi în celălalt, aşteptarea încordată face ca realul să gliseze în imaginar, încât acesta din urmă să devină perfect verosimil pentru cei doi hangii. Aspectul acesta se datorează prezenţei prin absenţă a ameninţării venite din partea lui Gheorghe şi, respectiv, a  preotului brigand, plecat pe front, spre a scăpa de oamenii statului.

În imaginaţia bolnavă a lui Zibal, sfredelul cu care tâlharii (veniţi la miezul nopţii de Înviere, să-l prade) încearcă să găurească poarta de lemn, capătă proporţii hiperbolice, augmentând frica hangiului: „În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensiuni nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare, fără să se aplece.”

Aceeaşi imaginaţie îi dă posibilitatea lui Zibal să-şi închipuie că acelaşi sfredel va fi unealta torturării sale. Dacă la început, vederea sfredelului cu care tâlharii se străduiau să dea gaură în poartă îl înspăimântă şi mai ales timpul cât aceştia lucrează i se pare a fi excesiv dilatat, când spaima dispare şi „figura-i, descompusă de-o atât de îndelungată criză, luă o bizară seninătate, Zibal nu mai are răbdare, vrea ca tâlharii să sfârşească mai repede „lucrarea” şi în felul acesta să poată „ţintui” mâna criminală ce se va strecura prin borta porţii.

             De reţinut că în cazul fiecărui hangiu se poate vorbi de eliberare de obsesia violenţei prin violenţă, din potenţiale victime ei devenind agresori. Aspectul acesta e surprins de Caragiale în nuvela În vreme de război, descriind cele trei apariţii fantomatice ale fratelui hangiului, culminând de fiecare dată cu înfruntarea dintre cei doi. În cele ce urmează, ne vom opri la prima vedenie a hangiului, când acesta din agresat devine agresor.

Continuă lectura

CRONICA FAPTELOR DE CULTURĂ

de Prof. dr. Const. MIU

 

               Motivaţia necesităţii publicării cărţii Artur Silvestri – Fapta culturală (Editura Carpathia, colecţia „Pro Memoria”, Bucureşti, 2009) este făcută de către editor – doamna Teodora Mîndru –, care afirmă în preambul: „cartea de faţă este un documentar, dar nu o listă de inventar sau o statistică impersonală. Fiindcă faptele lui Artur Silvestri, pentru a fi înţelese şi apreciate corect în timp, trebuie cunoscute…” (s. n. , p. 9).

Structural, lucrarea aceasta are 5 capitole: I. Asociaţia Română pentru Patrimoniu; II. Premiile Patrimoniului Românesc; III. Cărţi în dar; IV. Asociaţia Biblioteci pentru sate;  V. Sprijin pentru donaţii., la care se adaugă Imagini de la decernarea premiilor ARP, precum şi lista operelor tipărite ale lui Artur Silvestri, însoţită de o schiţă biografică.

În numeroase articole şi interviuri, Artur Silvestri a adus în discuţie conceptul de Românie Tainică – o contrapondere la România de Suprafaţă, aceasta din urmă fiind „nepăsătoare faţă de prezent şi viitor” (p. 18). Conştient de discrepanţa dintre cele două Românii, Artur Silvestri opina că salvarea spiritualităţii noastre poate veni numai de la România Tainică. În acest sens, considera imperios necesară „păstrarea Patrimoniului Naţional de Oameni Mari”, ca şi recuperarea şi valorificarea trecutului neamului nostru. Aşa a înfiinţat, în 2004 ARP – „treaptă a României Tainice”. Şi ca o concretizare a doctrinei ARP, a publicat în 2005, la Editura Carpathia Press (aceasta fiind unul din proiectele ARP) zece convorbiri de taină, duhovniceşti, cu Antonie Plămădeală, reunite sub titlul Modelul „Omului Mare”, iniţiind şi pagina web dacologica. com.

În mărinimia sa, Artur Silvestri a scos din anonimatul de provincie mulţi condeieri şi, sub genericul Fapta de orice mărime vizibilă ar fi aceasta, a premiat, pe lângă valori autentice şi novici, aceştia din urmă, când s-au văzut scoşi la rampă, au crezut cu infatuare că-şi merită locul în Panteonul Culturii Române, trimiţând spre publicare, la foc automat, în paginile web literare şi de istorie cronici şi analize, care nu totdeauna erau de certă valoare, însă era musai ca lumea să-i cunoască şi să le recunoască asemenea compuneri şcolăreşti.

               Să nu se creadă că am avea ceva cu felul cum se gândise a premia Artur Silvestri  oameni care nu totdeauna, prin faptele lor pe tărâm cultural, puteau fi socotiţi mari. La cele 3 ediţii ale premiilor ARP, oficiate de către distinsul cărturar, s-au acordat o puzderie de diplome de excelenţă pentru publicarea unei cărţi sau editarea vreunei reviste, fără ca acelea să fie de interes general. Una e să premiezi reviste ca Dacia magazin (director fondator Napoleon Săvescu şi preşedinte al Asociaţiei Dacia revival) sau Lumină Lină (care apare la New York, fiind coordonată de către pr. Prof. dr. Th. Damian), care are o arie de răspândire pe întregul mapamond, găzduind articole semnate de străluciţi condeieri din ţară din ţară şi din diaspora, ori revista Oglinda Literară (patronată de scriitorul vrâncean Gh. Neagu), publicaţie ce este deschisă atât faţă de scriitorii locali, cât şi faţă de cei din toate provinciile româneşti şi din diaspora. Şi alta e să acorzi premiu de excelenţă revistei Dor de dor, care nu depăşeşte statutul unei publicaţii pentru novici!

           Continuă lectura

FILOSOFIA ROMANULUI în concepţia lui Camus

de prof. dr. Florian BRATU

 

MOTO:

„Dacă vrei să fii filozof, atunci scrie romane”.  (Albert Camus)

           Actul critic mai păstrează încă imaginea unui parazitism care se construieşte pe un dat, a unor broderii în care o persoană vrea să se producă, să fie recunoscută, printr-o suită mai mult sau mai puţin articulată de afirmaţii asupra unui text, a unui autor.       

         

           Opera literară este, la urma urmelor, o sumă de dialoguri sau monologuri imaginare. Ambele forme presupun forţe şi structuri metamorfozante ce-şi aşteaptă hermeneutul care trebuie să găsească cheia sau cheile cele mai potrivite pentru a putea avea acces la sensurile labirintului care este opera.

Frumuseţea unei opere constă şi în faptul că nu poate fi etichetată o dată pentru totdeauna într-o formulă, oricît de reuşită ar fi aceasta, nu poate fi “aşezată” într-un raft ca un simplu produs al cuiva. Un produs este mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai tîrziu, consumat, în vreme ce opera rezistă sau există tocmai datorită faptului că depăşeşte această condiţie ingrată a efemerităţii, a trecerii din regimul necesităţii în cel al dispariţiei definitive.

Mi se va reproşa, poate, că există şi opere care se supun acestui mod de fiinţare. Este şi nu este adevărat. Mai curînd ar trebui făcută precizarea că opera este ori nu este, ea are sau nu are puterea de a transcende ceea ce în mod obişnuit se numeşte prezent. Orice transgresare a unui timp determinat îi poate asigura operei un statut, aura unei fiinţări care îi permite exercitarea unei fascinaţii asupra unei sume mai mici sau mai mari de cititori.

Descifrarea sensurilor unei opere impune existenţa a cel puţin cîtorva elemente fără de care opera rămîne o structură închisă. În primul rînd este absolut necesar ca criticul să fie înarmat cu o metodă (chiar dacă în ultimele decenii s-a abuzat fără decenţă  de termeni şi de tot felul de scheme care au demonstrat  mai curînd dorinţa unora de a se face cunoscuţi decît penetrarea reală a operelor, în numele unor  aşa zise ştiinţe,  horresco referens) care la  rîndu-i  presupune o sumă de concepte (şi nu termeni cu pănglicuţe) ce prin coerenţa, claritatea şi adecvarea la obiect să permită revelarea  unor structuri, a unei arhitecturi semnificante.

Pledoaria mea în favoarea unei percepţii clare a operei literare este “impusă” de valul de monstruozităţi care au inundat cîmpul perceptiv al cititorului fără a-i oferi o prismă cît de cît transparentă şi mai ales senzaţia că asistă la un spectacol, la o creaţie şi nu la o banală discuţie de cafenea ori la preţiozităţi şi savantlîcuri al căror ridicol nici măcar nu merită a mai fi pus pe masa de operaţie.

Orice discurs are, conştient sau nu, drept scop dezvăluirea unuia sau mai multor adevăruri; este posibil ca din motive subiective acestea să necesite o codare suplimentară, o încifrare pentru a scăpa de o posibilă consecinţă negativă ori pentru a-i asigura o aură de mister. Elementul esenţial al discursului rămîne cuvîntul în care se ascunde sau se protejează adevărul, riscul care decurge fiind, fie deprecierea valorii interne iniţiale, fie deformarea lui, încît acesta devine de nerecunoscut.

Orice metodă de deconstrucţie a unei opere în vederea unei reconstrucţii impune deci căutarea adevărului, a sensului fără de care actul lecturii cade în nulitate. O lectură care s-ar reduce la sesizarea stratului emoţional (corespondenţe între două subiectivităţi, a unor proiecţii ale operei şi respectiv ale cititorului) presupune în sine un act facil.

O reacţie de nedumerire mi-o declanşează şi delimitările pe care le operează, de parcă ar fi ”parcele” şi nu forme de manifestare ale spiritului, ”frontierele” stabilite cu aroganţă (pardon, am vrut să spun suficienţă ştiinţifică) între filozofie şi literatură, de indivizi care cred că ştiinţa şi arta încep şi se termină la ei.

Întrebarea este dacă nu cumva literatura e mai elastică, mai aptă să surprindă esenţe sau jocuri ale fiinţării într-un mod  plăcut, sigur accesibil unui număr mai mare de cititori. Răspunsul cel mai elocvent mi l-a oferit lectura operelor lui Camus care, prin 1936, nota în Carnetele sale : “Dacă vrei să fii filozof, scrie romane”.

Frumuseţea operei literare, a unui roman, constă, probabil, într-o “descriere” a lumii, a marilor probleme ale fiinţei umane, fără să fie obligată încorsetărilor pe care le implică expunerea, de multe ori sofisticată (chiar dacă nimic nu obligă la acest lucru), abstractă, rece, dogmatică, care îndepărtează cititorul, comunicarea sensului suferind adevărate fracturi sau distorsiuni. Evident, nu sînt adeptul unor formule simpliste, nici nu pledez pentru o vulgarizare ridicolă a acestor căutări fabuloase cu care ne-au obişnuit filozofii (mă refer la filozofi şi nu la cei pentru care acest domeniu fascinant al cunoaşterii nu este altceva decît o “meserie”), dar cred că… marile adevăruri pot fi enunţate şi simplu, fără a se folosi un jargon lamentabil, semi-olog care bîlbîie lingvistic. Prostia vopsită şi agresivă ţine loc de cunoaştere reală.

Un argument mi-l oferă chiar Camus: “Toată nefericirea oamenilor porneşte de la faptul că ei nu folosesc un limbaj simplu!” Voi reveni la Camus a cărui formulă mai sus-menţionată a cunoscut şi o variantă ce merită să fie reamintită şi care ne va servi drept argument în această “pledoarie”. Referindu-se la Greaţa lui Jean-Paul Sartre, autorul romanului Străinul remarca cu justeţe: “Un roman nu este decît o filozofie transpusă în imagini”.

În concepţia lui Camus Greaţa nu este un roman foarte bun tocmai datorită “dezechilibrului între meditaţia operei şi imaginile unde se desfăşoară aceasta”; deşi îi plăcea cartea, Camus nu o considera totuşi un roman, ci, mai curînd, un monolog.

Afirmaţia lui Camus : “Nu sînt filozof. Nu cred destul în raţiune pentru a crede într-un sistem” a provocat destule confuzii, creînd un spaţiu propice pentru tot felul de speculaţii. În fond, e vorba de o simplă reacţie  antidogmatică, lucru vizibil şi într-o altă aserţiune, care exprimă simplu dar cu fermitate viziunea sa despre creaţie:

“Romanul cu teză, opera care vrea să demonstreze ceva, cea mai vrednică de dispreţ dintre toate, este cea care cel mai adesea se inspiră dintr-o gîndire satisfăcută…Creatorii de acest fel sînt filozofi ruşinaţi. Cei despre care vorbesc şi pe care îi imaginez sînt, dimpotrivă, gînditori lucizi…ei înalţă imaginile operelor lor ca pe nişte simboluri evidente ale unei gîndiri limitate, muritoare şi revoltate” (Mitul lui Sisif).

Modelul spre care se îndreptau preferinţele sale îl constituia Condiţia umană, tocmai pentru faptul că  aici găsea ceea ce el numea “fuziunea secretă a experienţei şi a gîndului, a vieţii şi a reflecţiei asupra sensului acesteia”. Este exact ceea ce va afirma mai tîrziu, dar sub o altă formă, în Mitul lui Sisif :

“A scrie mai curînd cu imagini decît cu raţionamente este semnificativ pentru o anumită gîndire…”. Formularea greoaie pare să traducă regretul implicit că opera nu este marele mim, subliniind într-un fel dubla postulare a textului între eseul filozofic şi roman. Fuziunea se realizează  abia în textele lirice din Nunta, în momentul creaţiei camusiene în care dorinţa de afirmare a unui eu, căutarea sinelui, efortul de a se situa faţă de lume şi, nu în ultimul rînd, încercarea de a-şi exprima propria-i viziune despre Om şi relaţia acestuia cu Universul, constituie, fără îndoială, ambiţii filozofice. Meditaţiile din Nunta la Tipasa, Vîntul la Djemila şi Deşert sînt expresia unor experienţe aproape mistice de comuniune cu lumea în care eul se descoperă sau se pierde.

           Eul din aceste eseuri pregăteşte dubla naştere a unui eu filozofic care se va exprima cu vigoare în Mitul lui Sisif şi Omul revoltat. De altfel  textul Mitului lui Sisif  are un capitol al cărui titlu este sugestiv: Filozofie şi roman. Conjuncţia din cadrul titlului atestă faptul că autorul Străinului era departe de a fi un novice în domeniu chiar dacă mai consideră drept “arbitrară…vechea opoziţie între filozofie şi artă” sau : “Marii romancieri sînt romancieri filozofi, adică opusul romancierilor cu teză: Balzac, Sade, Melville, Dostoievski, Proust, Malraux, ca să nu citez decît cîţiva”.

Continuă lectura

TĂCERI ÎN CUVINTE

de Carmen RADU

Moto:

”Ce târziu e timpul trecut şi ce albă

e clipa de faţă! ”

 

                    STÂNCI

 

gândeam albastru

            despre mine însămi…

gândeam albastru

            despre dorul de tine…

îmi închipuiam

că lacrimile

curg

albastre

pe tăcerile stâncii…

 Doare albastru de tare

atunci când plângi…

cochilii de gând

spulberă dorul…

nisip fin sub tălpile tale…

 

 

 

DOR DE DOR

 

            nu ştiu să spun

            dacă mi-e dor…

            poate că mai mult

            mă doare

            culoarea  unei zile

            de vineri…

            sau culoarea unui anotimp

de tăcere

în care ne definim…

un consens

al întunericului

pe care l-am uitat,

sau pe care nu vrem

să-l mai respectăm…

ne respectăm doar tăcerile

şi-acele zile

pe care le gonim adesea

din noi…

 

Continuă lectura