Povestea lui Harap Alb

în oglinda extratereştrilor antici

 

http://youtu.be/z9dcmg1OH3k

Anunțuri

Impresii din Labirintul Simulării Cosmice

Octavian Lupu

Las gândurile să mă poarte aşa cum doresc ele. Nu mă opun fluxului de impresii care mă asaltează cu un impact emoţional mai mult dureros decât plăcut. Cu toate acestea, cred că numai astfel pot să ajung la o deplină cunoaştere de sine şi la mult râvnita împăcare interioară pe care mi-o doresc mai mult decât orice alt lucru. Dar acest exerciţiu nu evoluează atât de simplu pe cât pare, fiindcă de îndată ce atenţia începe să exploreze aspectele sensibile, imediat senzaţiile ataşate respectivelor impresii ajung să mă copleşească într-o spirală al cărei capăt nu îl pot discerne cu uşurinţă.

 

Uneori tot universul meu interior pare că se comprimă, ba chiar se prăbuşeşte, iar vârtejul gândurilor se adună într-un spaţiu tot mai restrâns. Compresia rezultată tinde să explodeze exterior, dar dacă am răbdare atunci nu după mult timp urmează destinderea cosmică a acestui conţinut. Alternarea dintre cele două stări se realizează dureros, dar numai astfel se oferă o mică fereastră, un interval temporal critic, în care poţi să priveşti necenzurat abisul din suflet, să distinge lumina şi întunericul ce sălăşluieşte în acele spaţii ascunse din propria ta fiinţă.

 

Mă minunez în faţa miracolului genezei universului, care într-o expansiune exuberantă a împrăştiat sori, planete şi sisteme în oceanul nesfârşit al spaţiului. Dar procese similare se desfăşoară în formidabila conştiinţă încorporată în fiecare fiinţă umană. De unde provine această proiecţie a infinitului în finit? Greu de răspuns, dar cele două realităţi se oglindesc una în cealaltă prin intermediul simţurilor limitate pe care le avem şi acţiunilor nedesăvârşite de explorare pe care le întreprindem.

 

Sunt ca două imagini ce se reflectă reciproc una în cealaltă îmbogăţindu-se reciproc într-un joc ce pendulează între exterior şi interior, o dialectică a devenirii pe o scară fără-de-sfârşit. Dar şi ele se schimbă perpetuu, agentul corosiv al timpului modificând mereu suprafeţele conştiinţei şi universului după legi greu de intuit, care la rândul lor se află într-o mişcare perpetuă. Este posibil ca timpul să fie la rândul său determinat de un alt agent transformator, care să îi altereze proprietăţile în jocul contracţiei şi dilataţiei ce modifică orice lucru.

 

Dar las aceste aspecte să se deruleze mai departe, fiindcă atenţia mi se îndreaptă către trecutul ce mă împresoară cu nostalgii, ce se agaţă asemenea unor liane de umbra paşilor mei. În zadar încerc să le ignor, fiindcă ele continuă să se manifeste în visele pe care le am şi în stările de veghe pe care nu mi le doresc în miez de noapte. Atunci strâng speranţele viitorului ca un antidot împotriva proiecţiei trecutului, dar acesta nu se lasă bătut. Face parte din ţesătura fină a sufletului şi acesta nu se poate nega pe sine. În fond, orice nădejde are la bază o experienţă trecută, iar când vrei să o activezi, automat imaginea ataşată îţi vine în minte cu gustul amar al trecerii şi neputinţei întoarcerii.

 

Pentru mine, senzaţia de bucurie se agaţă de vremea în care, copil fiind, mă gândeam la apropiata venire a vacanţei şcolare sau a sărbătorilor de sfârşit de an. Speranţa unui timp mai bun mă urmăreşte mai departe în timpul în care străbăteam străzile pline de zăpadă ale oraşului meu drag, Braşov, când distingeam razele de soare printre fulgii denşi de nea. Alteori, revăd grădina Cişmigiu din Bucureşti, în perioada în care am venit pentru prima dată în acest mare oraş, când aveam speranţa unui nou început şi simţeam din plin puterea tinereţii cum se manifesta nestingherit cu un elan dornic de a schimba întreaga lume.

 

Cum pot să manifest aceste atitudini fără să retrăiesc experienţele prin care au fost generate? Să fii încrezător fără să ai parte de contextul care te-a condus la această dispoziţie? Să fii iubitor, când persoana pe care ai dorit-o cu întreaga ta fiinţă nu se mai află lângă tine? Să crezi în schimbarea pozitivă a lucrurilor, ba chiar şi a societăţii, când tinereţea elanului spre infinit nu mai se află în tine, când nebunia anilor finalului de adolescenţă s-a dus?

 

Prin ce alchimie poţi separa sentimentele de experienţele prin care au fost generate? Este posibil aşa ceva? Dacă da, aş fi cu totul interesat, dar la modul practic am constatat că acest lucru nu se poate realiza. În fiecare particulă din fina ţesătură a minţii se află prinse trăiri şi experienţe de neşters prin proiecţia realităţii ce a determinat o anumită reacţie în conştiinţă, o specială distorsiune ce a modificat substratul motivaţiilor, sentimentelor şi raţiunii într-un sens bine determinat.

 

Pe de altă parte cum să scapi de proiecţiile negative? De gândurile cenuşii generate de o realitate violentă prin care ai trecut? Imaginile adulţilor care te-au rănit emoţional şi fizic,  a celor care s-au comportat cu brutalitate şi făţărnicie, nu poate fi ştearsă niciodată din mintea unui copil. Sau colegii de şcoală sau liceu care te-au batjocorit vor putea fi vreodată uitaţi? Impresiile au rămas. Ţesătura minţii a mers mai departe. Toate evenimentele au produs deformări ce nu mai pot fi date la o parte, ci numai ignorarea voită poate să le mai ţină afară din câmpul imediat conştient. Dar rănile provocate rămân pe toată durata vieţii şi ies la iveală în cele mai neaşteptate contexte.

 

Universul exterior răneşte şi agresează periodic pe cel interior. Conştiinţa se află într-un proces continuu de ajustare în faţa suferinţei provocate de trecerea dureroasă a timpului şi de evenimente care te lovesc încontinuu. Nu există excepţie. Omul puternic şi cel slab, cel bogat şi cel sărac, cel plin de faimă şi cel anonim, toţi suntem supuşi unei transformări radicale ce nu se află sub controlul nostru. Fiindcă în cele din urmă, conştiinţa se află sub tutela împrejurărilor exterioare într-o custodie de care nu poate scăpa vreodată, cel puţin în realitatea în mijlocul căreia trăim.

 

De aici porneşte dorinţa evadării şi controlării infinitului. Nevoia de religie, de transcendent porneşte asemenea unui strigăt de eliberare de sub o tutelă ce înrobeşte şi desfiinţează fiinţa umană. Demersul căutării unei căi de ieşire şi a unui Eliberator decurge logic din momentul în care analizezi raportul asimetric dintre univers şi conştiinţă şi când încetezi să te mai laşi prins în jocul iluziei ce te deturnează prin proiecţii amăgitor de distructive. Iar de la această nevoie, urmează Marea Căutare a Ieşirii din labirintul simulării cosmice în care ne aflăm.

CĂLCÂIUL INIMII

MOTO: 

            „Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”

                                           Anton ONIGY

Orbecăi în jurul inimii tale incandescente

şi mi-e teamă să nu-mi ard aripile!

Tineri

Ema BRATU – clasa a XII-a D, LTNB

Pe palmele albe si ude,

Aluneca ore si uneori chiar si zile,

Timp in care , frustrati,

Ne aruncam mizeriile sentimentale pe strazi,

Mirosim a disperare,a vinovatie

Si fugim de noi ,

Cand somnul uita cum ne cheama.

Ingroziti ca pentru cineva nu mai putem exista,

Calcam apasat ca sa ingropam haosul in pamant.

Suntem tineri…cred ca suntem tineri.

 

 

 

Mi-am adus aminte

 

Mi-am adus aminte ,

Ca am ascultat un fel de muzica,

Pentru ca a doua zi mă dureau tălpile.

Poate pentru ca am dansat prea mult,

Pe nisipul sufletului tău,

Pe când îmi cântau alert sentimente,

In timpanele inimii.

Si mi-am amintit  si ca a plouat

Pentru ca a treia zi ,

Aveam noroi pe talpi .

Oroare

Cristina BOTÂLCĂ

Premiul I şi

Premiul de excelenţă – „Ion FAITER”

la Concursul literar ARIPI DE DOR –

ediţia a VIIIa, 2013

 

Mǎ rog sǎ nu fie adevǎrat

Iar lacrimile curg şiroaie peste izvorul de metal.

Lângǎ inima fǎrǎ stǎpân

S-a aşezat un strop

Şi cântǎ, şi suspinǎ…

Acele ceasului se învârt invers

Iar eu nu mai am rabdare

Pânǎ la clipa când mǎ voi desprinde

de hârtia de beton

Mǎ arde şi încerc sǎ suflu gheaţǎ peste ea,

dar se aprinde şi mai tare

În fiecare zi e aceeaşi poveste…

Mǎ prind cu capse de cimentul fierbinte

Şi îmi place, mǎ arde, dar îmi place

Sentimentul de a fi la locul meu e perfect

Dar cred cǎ se poate mai bine

Aş putea modela cimentul

Dupǎ propria mea voinţǎ.

M-aş putea scufunda în el

Pânǎ la ochi.

M-ar înveli cu tot cu soare

Şi m-ar stinge sub betonul auriu.

Simt o adiere, dar tot ce vǎd

E o oroare.

 

Plouǎ

Casa mi se topeşte şi se scurge

sub o dunǎ  de nisip.

Mǎ tot gândesc la ce-ar fi fost

dacǎ  aş fi putut smulge

nişte nisip din clepsidrǎ

Iar tu ai fi devenit iar o rǎdǎcinǎ.

Te-aş fi putut înǎbuşi încǎ  de la început,

Nu sǎ te las sǎ creşti şi

sǎ  mǎ înǎbuşi tu pe mine.

Sunt atâţia boboci care îmi dau sfaturi,

dar niciunul nu s-a potrivit în broascǎ.

Urmez o cǎrare roşie cunoscutǎ mie,

Dar la tot pasul mǎ întâmpini tu.

Ştiu cǎ ar trebui sǎ se întâmple asta,

dar Luna  îmi şopteşte sǎ mǎ retrag,

sǎ las pe altcineva

sǎ lupte pentru tine.

Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodatǎ.

Mi-e dor…

Şi plouǎ şi mai tare.

 

 

 

 

Icoană a durerilor

 

Ei nu ştiu ce este o aură acoperită

cu mătăsuri fine

Luată de la o croitoareasă,

uscată şi veche,

Nu au simţit niciodată

izvorul tainic al soarelui

Mângâindu-le rănile,

Nu au văzut niciodată

o creatură zburătoare

atât de familiară cu iubirea,

Nu s-au ghemuit sub aripa ei,

nici nu au cules din ciocul ei hrană.

Ei nu simt focul iute al fericirii,

nici nu caută  să îl aprindă.

Nu au mirosit niciodată

o foaie a trecutului,

Nu s-au înecat cu praful ei,

Nu au murit, şi nici nu au înviat.

Păcat…

Toatea acestea le-ar părea străine

într-o bună  zi,

Ar fugi de ele ca de un uragan devastator.

Însă eu,

Eu mă voi afla în ochiul furtunii,

Mă voi juca cu animalul zburător,

Voi îmblânzi fiara sălbatică

şi o voi învăţa tainele iubirii,

Va fi din nou o banală aură de mătase,

Care se va preschimba doar pentru mine

Într-o icoană a durerilor.