DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

OMUL – EXPERIMENT AL EXTRATEREȘTRILOR ANTICI

Prof. Dr. Const. MIU

Savantul american Dr. Ellis Silver este de părere  în noua lui carte – Oamenii nu sunt de pe Pământ  – că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei: Se presupune că deşi omul este specia cea mai dezvoltată de pe planetă, dar este surprinzător de inadecvat adaptat şi prost echipat pentru mediul de pe Pământ. Este afectat de lumina soarelui, are o aversiune puternică pentru produsele alimentare care apar în mod natural, iar rata bolilor cronice este ridicol de ridicată”, a mai adăugat savantul american în cartea sa. Potrivit lui Ellis Silver, neanderthalienii, cum ar fi Homo Erectus, ar fi fost încrucişaţi cu alte specii, poate de la Alpha Centauri, care este cel mai aproape de sistemul nostru solar. ”Acest lucru sugerează, pentru mine cel puţin, că omenirea a evoluat pe o altă planetă, şi poate am fost adus aici ca o specie foarte dezvoltată”, a mai adăugat cercetătorul.

În sprijinul afirmațiilor făcute de către Ellis Silver, care ar putea trece drept o speculație de tip SF, vom aduce în discuție textul biblic: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! >>” (Facrea, 2: 15-17). Din pasajul subliniat de noi, reiese faptul că divinitatea nu amenință, ci avertizează pe Adam, prin intermediul registrului verbal. E vorba de viitorul ipotetic, având valoare stilistică de condițional, însă și acest mod verbal trebuie înțeles ca formulare imperativă: dacă mănânci din pomul cunoșterii binelui și al răului, în acea zi mori ! Edenul despre care textul biblic spune că trăia Adam ar putea fi planeta pe care a fost conceput omul, așa cum susține Elis Silver. Dacă avem în vedere contextul mai larg al textului biblic, din Facerea (cpitolul 3, versetele 16-23, în special fragmentul subliniat de noi mai jos), vom înțelege că nu despre moartea posibilă e avertizat Adam, cide faptul că va fi pedepsit.

În Facerea, 3: 16-23, după ce Dumnezeu și-a dat seama că Adam și Eva au încălcat porunca divină, putem citi următoarele: „Iar femeii  i-a zis: <<Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni>>. Iar lui Adam i-a zis: <<Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce>>. Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: <<Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…>>. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” Prima frază pe care am subliniat-o în fragmentul reprodus, din perspectiva teoriei extratereștrilor antici trebuie înțeleasă în felul următor: conștiința supremă înțelege că Adam, mâncând din fructul interzis, „s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”, adică a devenit egalul celui care l-a conceput. Pericolul mai mare este dezvăluit în fraza următoare, pe care am subliniat-o: „Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Asta înseamnă că dacă Adam a gustat din fructul interzis, el va continua să mănânce și, prin urmare, va deveni nemuritor, precum tutorele său. Și aici, se cuvine să precizăm că că traiul în veci al lui Adam, din perspectiva Creatorului, înseamnă că și el ar putea astfel să devină creator. Până la gestul consumului din fructul interzis, Adam și Eva erau obiecte/ păpuși confecționate, după comiterea acestui act, ei capătă conștiință de sine (și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat, ascunzându-se de cel care i-a făcut). Dar pentru că pe acea planetă nu putea fi vorba de sclavie, Adam trebuia să fie expulzat din locul unde a fost conceput și trimis în locul de unde a fost adus materialul din care a fost zămislit – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Ca atare, expulzarea de pe planeta „Eden” trebuie înțeleasă ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei, dar mai ales pentru posibila îndrăzneală a   creaturii de a se crede creator. Adam va deveni „sclav” sieși pe pământ: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat.”

După cum s-a văzut în cele arătate mai sus, textul biblic recunoaște în mod indirect , așa cum opinează Dr. Ellis Silver că „oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă”, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei.

Să mai spunem doar că ținând cont de faptul că sunt trei rase de om trăitoare pe planeta Pământ – albă, galbenă și neagră – înseamnă că din trei locuri diferite Pământul a fost populat cu oameni, ca experiment al extratereștrilor antici.

 

CARTEA COINCIDENȚELOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea doamnei Petruța Petre – El și ea, adică noi  (Libris Editorial, Brașov, 2019) –, prin tematică și trama romanescă, amintește de romanele Sandrei Brown. Este povestea unui cuplu al zilelor noastre, fiecare membru având copii din relații anterioare; el – arhitectul Alex Popescu, ea – Irina Mihai – ”profesoară de română (la Colegiul Caragiale, unde învață Diana, fiica cea mare a lui Alex, și care face româna cu Irina – n. n.), redactor, speaker motivațional, voluntar convins”, după cum putem citi  de pe cartea ei de vizită. Cei doi se cunosc la o petrecere privată, organizată de Vera – o cunoștință comună.

Interesantă, pentru primele capitole ale cărții în discuție, este tehnica structurală, folosită de către autoare – cea a oglinzilor, în sensul că și Alex și Irina trec prin filtrul gândirii și al simțirii, ca într-o oglindă, aceleași aspecte, în legătură cu felul de a fi al fiecăruia, vestimentația și trăsăturile fizice. Mai mult chiar, putem vorbi de coincidențe ale detaliilor (cartea având la bază o multitudine de coincidențe – unele verosimile, stranii, altele reale – n. n.): după plecarea intempestivă a fiecăruia de la petrecere, acasă nici bărbatul, nici femeia nu poate dormi, gândurile lor fiind acapartae de noua cunoștință: ”Nu am închis un ochi, mă port ca un adolescent și nu am nicio explicație. Toată noaptea m-am uitat la ceas, m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, nu am reușit să mi-o scot din minte nici măcar o secundă…” – mărturisește Alex (p. 15); ”N-am închis un ochi toată noaptea!   M-am simțit aiurea de tot, gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el!    M-am zvârcolit în așternuturi, până când n-am mai rezistat, m-am plimbat prin casă, am încercat orice truc, numai să-l scot din gând. – s. n. – se văicărește în sinea sa Irina (p. 22).

Fiecare încearcă să găsească o justificare a plecării intempestive de la petrecere, și într-un caz și în celălalt, primul gând se referă la teama de a nu fi vânat: ”Ea a ales doar să mă alerge, să mă obosească, să mă rănească, dar nu să mă vâneze.” (p. 12); ”Am plecat brusc. Nu vreau să las loc interpretărilor, dar nici în pradă nu mă transform, indiferent de um arată vânătorul.” (p. 13).

O altă coincidență, pe care o putem observa în oglindă, este aceea că și Alex și Iirna rețin frumusețea mâinilor și a ochilor: ”Am și acum în fața ochilor mei mâinile ei mici și delicate, de un alb imaculat (…) Ochii ei străluceau ca două mărgele, când i-a ridicat spre mine…(s. n., p. 19); Cât am păcătuit, privindu-i mâinile albe cu vene proeminente, vizibile la fiecare mișcare, cu degete lungi și drepte, perfecte (…) avea ochii atât de verzi, încât în clipa aia nu mi-a venit decât versurile din poezia lui G. Vieru.” (s. n., p. 24).

Seria coincidențelor continuă: fata mai mare a lui Alex – Diana – și  Vlad – fiul Irinei – ajung să se cunoască și să fie amici, fără să știe că părinții lor trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Și ca suspansul să persiste, autoarea se folosește de tehnica retardației. Vlad îi mărturisește mamei că a cunoscut la Centrul de ajutor social un tip, de care s-a atașat, căci are principii de viață pe gustul său: ”Azi-noapte, la Centru, am cunoscut un tip, cred că-l mai văzusem pe acolo (…) Foarte de treabă! Imediat și-a dat seama că mă frământă ceva și am plecat spre casă împreună (…) Părea rupt dintr-o poveste cu prinți, așa cum îți place ție. Ah! Acum mi-am dat seama, o să-ți fac cunoștință cu el! Chiar vă potriviți, gândiți la fel!” (p. 83). Deși știe că mama sa are pe cineva, Vlad nu se dă bătut și ține morțiș ca Irina să-l cunoască pe tipul despre care îi vorbise de mai multe ori: ”Dacă vrei, poți să mergi și tu sâmbătă și duminică, să ajuți la Centrul social. Ce zici? (…) voiam doar să te întâlnești și tu cu tipul acesta. E super! Și așa n-o să mai pară că vă fac eu lipeala.” (p. 110). Irina va tot amâna întâlnirea propusă de Vlad, însă acesta tot nu renunță, mai cu seamă că ajunsese să lucreze la patron, nimeni altul decât tipul pentru care insista ca mama sa să-l cunoască: ”- Tot te iau cu mine într-o zi, ca să-l cunoști și tu. Nu știi ce pierzi! O să-i dai inelul înapoi imediat  (celui cu care Irina se logodise – n. n.). Ia să vezi! (…) Știu că vrei să scapi de mine, ca să-i scrii mesaje! (logodnicului – n. n.) (…) Poți să-i scrii că abia mâine îl vei întâlni pe cel predestinat.” (p. 391). Tânărul rămâne plăcut surprins, când își dă seama că Irina îl cunoaște pe patronul său, nimeni altul decât Alex, logodicul mamei: ”- Deci tu ești Alex, care intră noaptea în apartamentul nostru? (…) Și eu nu mai sunt nevoit să te laud în fața mamei, ca să o despart de celălalt. Acum se leagă toate în mintea mea. Prea se potriveau descrierile noastre! (…) Mie îmi place foarte mult de Alex: este exact bărbatul pe care îl voiam pentru tine” (p. 402) – îi va spune Vlad mamei sale.

O altă coincidență se referă la Vlad și Daria – fiica mai mică a lui Alex. Veniți în grabă la spital, deoarece micuța avusese un accident (căzuse, se lovise rău și pirduse mult sânge), Alex, Irina și Vlad află de la medicul care se ocupa de pacientă că aceasta are nevoie urgent de o transfuzie de sânge. Pentru că nici Alex și nici Irina și nici Sorin (o cunoștință comună, soțul Verei, în casa căreia primii doi se cunoscuseră) nu sunt compatibili, se oferă Vlad să doneze sânge. Și din aproape în aproape, se descoperă că Vlad și Daria sunt frați: ”Cum a ajuns Daria la tine? De ce? (întreabă, la un moment dat Irina – n. n.) (…) Mama Dariei mi-a fost prietenă bună. Doar prietenă (îi va explica Alex – n. n.) (…) într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că e bolnavă. Avea și ea o formă de leucemie rară. La fel ca Daria! (…) M-a făcut să-i promit că voi avea grijă de de fetiță, pentru că urma să fie o fată și că după moartea ei, o voi înfia (…) Daria este sora ta (îl va lămuri Alex pe Vlad – n. n.) (…) Cum? a exclamat Vlad. Simplu: amândoi aveți același tată (care nu este Alex – n. n.) (…) Mă gândeam eu că este ceva ciudat la mijloc. Nu înțelegeam de ce era atracția aia între noi  (…) Avem amândoi semnul ăsta la mână. Am obesrvat asta în timp ce o țineam de mână în salon.” (p. 497, 500).

Dar despre misterul semnului de la mână, avut de Vlad și Daria, vom afla cu siguranță, citind volumul al doilea al cărții, despre care autoarea ne dezvăluie deocamdată doar titlul: Același el, o altă ea.

ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE ale unei firi independente, de tip camusian

Prof. Dr. Const. MIU

  

Al treilea călător (Editura Cartea Daath, Bucrești, 2013) – carte semnată de Zully Mustafa – este o amplă colecție de însemnări de călătorie ale unui peregrin, însetat de aventuri pe cont propriu, precum și de peisaje , descrise cu lux de amănunte. Cartea este structurată în trei părți, la care se adaugă și un Epilog: I. Hai-hui prin lume; II. De capul meu; III. Bărbatul de la capătul pământului; Epilog: A doua intrare în Santiago de Compostela.

Cum era de așteptat, autoarea mărturisește că de multă vreme avea obsesia plecării, evadarea din cotidianul anost și o meserie – cea de jurnalist –, care presupune stres și risipirea energiilor, spre a da publicului senzaționalul de moment, încât pentru autoare ”…nu conta decât că plecam pentru o vreme departe de tot”. (p. 23).

Din primele însemnări, înțelegem că prima dovadă a începerii aventurii este întâlnirea și discuția avute cu un sociolog, originar din Mexic, care ”a acceptat să-mi vorbească, să-mi spună povestea plecării lui pe Camino.” (p. 50). Acesta îi va trimite autoarei, printr-un mail, cântecul pelerinilor, în franceză, urându-i ”Buen Camino!” – cf. p. 59.

Nu puține sunt paginile în care Zully Mustafa evidențiază puterea sa de a se detașa de ceea ce este în jurul ei, această capacitate venind dintr-o luciditate accentuată: ” În balconul meu, de la etajul 3, se lăsa întunericul. Claxoanele mașinilor spintecau orașul în mii de voci asurzitoare, sfâșiind timpane și urcând colesterolul unora peste limitele acceptabile. O liniște ciudată mi-a îndopat urechile și o senzație de calm a uract rece spre timpane. Zgomotele din jurul meu s-au estompat. Nu mai eram acolo cu sufletul. Nici cu inima (într-o convorbire telefonică avută cu fostul iubit, de la care își lua rămas bun, înainte de a pleca în excursie – n. n., C. M.). Vorbeam la telefon cu ceea ce mai rămăsese dintr-un amor de capitală. Și nu de la el îmi luam rămas bun, ci de la mine, cu luciditatea aceea tăioasă, la fel de ireală ca acele ultime zile care vse scurseseră până la plecare, luciditatea aceea pe care o aveam de fiecare dată, când știam că încep ceva important, că fac ce trebuie și că voi ajunge unde mi-am propus, lăsând destul loc pentru suferință și bucurie, dar mai ales pentru tăcere.” – s, n., C. M. (p. 59-60). În alt loc, găsim notații despre adrenalina oboselii, tot cu luciditatea specifică unei firi independente: ”Când eram foarte obosită după ce depășeam un anumit prag, deveneam mai lucidă ca niciodată, și ceva ludic se trezea în mine, o chicoteală inexplicabilă. Un râs negru care se năștea în pântece și urca sus, spre tâmple, amețindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire asemănătoare cu emernica asta de insolație, dar în loc să plâng de durere, hohoteam și mai ceream alte șfichiuiri.” (p. 255).

Descrierea unor locuri cu încărcătură istorică ia forma unor reportaje, în care autoarea își etalează informațiile livrești. Iată ce notează Zully Mustafa despre faimosul Cântec al lui Roland: ”Pe drumurile astea s-a născut Cântecul lui Roland, o viziune epică a bătăliei dintre francezii lui Charlemagne și sarazini, o cruciadă pornită pe motive religioase între creștini și musulumani (…) Mi-a plăcut varianta lui Alexandru Mitru, repovestită pentru copiii din România. În care vorbea într-un stil cantabil, aproape șoptit, despre onoare și trădare, despre prietenie și sacrificiu, insistând mai mult pe motivațiile personale care l-au împins la luptă pe Roland, și anume răzbunarea morții lui Olivier, prietenul lui (acset fapt amintește de aceleași motive care l-au determinat pe Ahile să intre în rîzboiul troian, după moartea nefericitului său prieten, Patrocle – n. n., C. M.) (…) Pare-se că exact pe poteca asta, pe care urcam noi, trecuseră armatele franceze (…) Aveam să dăm un pic mai încolo peste fântâna lui Roland…” (p. 80-81).

Descriera unei statuete a Fecioarei Maria – sufocate de fel de fel de obiecte prin care pelerinii credincioși voiau să lase ca amintire dovada devoțiunii lor îi prilejuiește autoarei – de religie musulumană – reflecții amare, rod al lucidității detașate: ”…am datr peste o statuetă a Fecioarei Maria. Avea brațele încărcate cu tot felul de suveniruri lăsate de pelerinii ce trecuseră înaintea noastră, cu ni în urmă sau doar cu câteva ore. Mărgele colorate, talismane, scoici, hârtii cu dorințe, cu rugăciuni, cruci de lemn micuțe, buchete de flori arse de soare, brățări de mână (…) Cum ar putea să te protejeze o statuie sau o simplă rugăciune detot răul pe care oamenii și-l fac unii altora?” (p. 88). Vederea statuii de porțelan ”ca un pom de crăciun mai ciudat, în care în loc de globuri strălucitoare, necunoscuți atârnaseră vise efemere, sute, mii…” (p. 88) îi creează autoarei o imagine deplorabilă, semn că nu aceasta este adevărata manifestare a credinței.

Prezentarea bulevardului Hrmingway din Pamplona, ca și descrierea statuii scriitorului sunt realizate sintetic, reținându-se esențialul, comunicat cititorului și unor virtuali alți pelerini: ”Bulevardul Hemingway, unul dintre principalele din Pamplona, se află chiar în centrul orașului, în fața Corridei. La capătul bulevardului, chiar în partea dreaptă a porții principale a marii arene de unde năvăleau taurii pe străzi, atunci când le venea și lor vremea, se află bustul scriitorului. Ochii lui din bronz încă mai cercetau adevărul din atâtea istorii, pe care le-a notat în carnetele lui, atâtea subiecte pe care le-a verificat la fața locului. Pamplonezii se mândreau cu faptul că orașul lor a găzduit cândva unul dintre cei mai mari scriitori și reporteri ai lumii.” (p. 134).

Chiar înainte de a porni la drum, Zully Mustafa își exprimase dezacordul față de intenția prietenei sale, ALexandra, de a-l invita alături de ele pe ioghinul Alin – mare specialist în astrograme, dar mai ales un masor desăvârșit. (cf. p. 29-31). La un moment dat, ruptura autoarei de grupusculul amintit se va produce: ”Mi-am scos carnetul de drum și-am început să scriu, ca să mă mai liniștesc (…) Cel puțin acum nu mă mai simțeam vinovată că-mi văd de treburile mele. Eram pe cont propriu, cum fusesem mai mereu.” (p. 267).

Așa cum apreciam la începutul considerațiilor noastre despre acest op și felul de  a se manifesta al autoarei, firea sa independentă, ușor revoltată, relevă structura sa de sorginte camusiană: ”În relațiile cu oamenii, am învățat să nu mai am așteptări, ci doar să mi le împlinsec pe ale mele.” (p. 165).

Să mai spunem doar că la o eventuală a doua ediție a acestei cărți, îi sugerăm autoarei să renunțe la așa-zisul cuvânt înainte, căci prin nimic nu stârnește cititorul nici spre lectură și nici spre apetența pentru călătorie!

 

 

 

 

 

 

 

 

UN MAESTRU AL MISIVEI

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea dlui Vasile Durloi – Țărmul psihedelic (Editura Ex Ponto, Constanța, 2019) – invită cititorul într-un periplu imaginar, spre un tărâm al cugetului și simțirii.

Sub aspect structural, volumul în discuție, în forma unor epistole prozo-poematice, are două compartimente: Misive din larg și Epistole străvezii.

Din majoritatea misivelor, se desprinde tonul confesiv, imperfectul rememorării fiind elocvent în acest sens: ”De ea îmi amintesc. Ea aștepta, să-mi treacă dorul, / ajunsese Acolo și tulburată aproape real, / îmi spunea că nu trebuie să-mi fac griji/ (…) // Ea descompunea simptomul călătoriei în intuiții/ fluide, sub tâmpla sculptată în taverna cu trident, / iar presiunea cuvintelor ei, însoțite de gesturi banale, / preschimba în descântec și patimă, imaginea/ feminității voluptuoase și apetisante, de hetairă.” (Notă supraacută, p. 23). Sunt amintiri mozaicate – cum declară emițătorul mesajelor în Vreme alunecoasă (p. 50).

Sunt o serie de misive, în care emițătorul mesajului este descriptiv-narativ, imaginarul poetic fiind axat pe epitete ornante: ”Prin abur și fum, o răcoare grațioasă se ridica/ din amforele mării ca prin magie, în mod progresiv.” (Mirosul algelor, p. 44); ”Între pleoape, mi s-a cuibărit durere de spirit/ spre a nu uita ce înseamnă să ai griji…/ Cu falsă foaie de parcurs și vântul sărăcie-n vele,/ liniștea-i grea pe dinăuntru, travestit în matelot, / plutesc, o ultimă noapte, printre alge albastre-verzui/ într-o sinuoasă odisee privată, clepsidra-i de gheață. / încerc să nu mă mai dau dispărut!” (Dincolo de stare, p. 48).

În partea a doua a cărții de care ne ocupăm, maniera introspectiv-meditativă a epistolelor străvezii este anunțată la pagina 64. ”…apoi se întâmplă să crească ceața amintirilor/ incurabile deasupra și în adâncul mâhnirilor sărat/ pe care pluteam în derivă…” (Între deja și nu încă).

Tonalitatea meditativ-introspectivă, detectabilă din astfel de misive, relevă vasta experiență de viață a autorului: ”Nu știu dacă senzația de sete include particula divină/ ori dacă este numai o excitație fiziologică în exces/ provocată de oceanul care s-a coplicat/ odată cu dreptul lui Zevedeu de a fi pescar adevărat/ chiar și numai pe două-trei molecule amare.” (Tribulație, p. 71); ”Simbolul pentru melancolie ar trebui să fie o inimă/ tatuată cu semnul ancorajul interzis, iar eu ar trebui să-l expun pe arborele artimon, țintit să nimerească/ moartea deznădejdii, iar plânsul, din tăcere, să alunge/ stresul care prevestește lipsa instinctului de conservare…” A se observa, din folosirea registrului verbal, că asemenea speculații se fac la modul ipotetic. (În nesfârșit); ”Mi-am urcat inima pe o cochilie maculată de frisoanele/ negre ale mării, cu intenția ascunsă de a înstrăina amintirile furate de pe țărmul tău…” (Peregrin).

Din cele arătate până aici, reiese clar faptul că dl Vasile Durloi este un maestru al epistolei – specie literară la îndemâna unui spirit meditativ, dornic să împărtășească cititorului frumusețile unei călătorii spre un țărm  psihedelic.