MĂRTURISITOR AL ULTIMULUI POET DAC

Prof. Dr. Const. MIU

 

Structuartă în 16 capitole, cartea domnului Gh. Postenicu – Ultimul poet dac (Editura Europress, București, 2013) – aduce în prim plan pentru cititori, ca și pentru istoricii literari creația lui Ion Gheorghe – un poet împătimit iubitor al civilizației geto-face.

În capitolul Întâietatea estetică a lui Ion Gheorghe, autorul cărții în discuție consideră că se poate vorbi de trei etape ale creației poetului născut în comuna Florica, județul Buzău: „Cea dintâi aparține pâinii, rândunelelor, ierbii și ființelor năzdrăvane. Începe în 1957 (Pâine și sare) și se încheie 11 ani mai târziu (Vine iarba), fiind urmată de perioada obârșiei și a începutului absolut, deschisă de Cavalerul trac (1969) și încheiată cu Dacia Feniks (1978). Ultima etapă, scripturală și parabolică este ilustrată de Cenușile (1980) și se încheie cu reeditarea Elegiilor politice (2002).” (p. 10).

Într-un studiu, publicat în revista România literară (nr. 19/ 1989, p. 5), arătam că în cazul creației poetice a lui Ion Gheorghe, coordonatele în jurul cărora poetul glosează sunt universul rural, precum și mitologia și arheologia, subsumate istoriei. Satul lui Ion Gheorghe reprezintă matca din care pleacă și-n care va reveni eul poetic, aidoma lui Anteu, spre a-și reîmprospăta izvoarele liricului. În acest spațiu sacru, care conservă un mod de a fi propriu, având o curgere a timpului de natură subiectivă, prezența țăranului – un uriaș Pan – literară(nr. 19/ 1989, p. 5)se face simțită de la „bubuitul primului grăunte”, până la frământarea aluatului de pâine. Lirica lui Ion Gheorghe cuprinde o seamă de volume, ca de pildă Cavalerul trac, Megalitice, Dacia Feniks, Cenușile, Scripturile și Condica în versuri, așezate sub semnul vârstelor originare, relevându-se în felul acesta vechimea, continuitatea și statornicia etniei românești în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Referindu-se la Megalitice cronicarul opinează: „Volumul care ilustrează cel mai bine programul estetic [al lui Ion Gheorghe – n.n.] este Megalitice, o carte a genezei, întărind temele din Mai mult ca plânsul și Cavalerul trac, prin 26 de alegorii și descântece.” (p. 26). Concluzia referitoare la sinteza românismului, detectabilă în volumele Cavalerul trac și Megalitice pe care o notează domnul Postelnicu este următoarea: „Ciclul mitologic format din Cavalerul trac și Megalitice întărea viziunea cosmocratică și propunea umanitatea rurală cu vechimea și puritatea civilizației sale, ca singurul legatar al vârstei mitice, matcă a românismului.” (p. 29). Despre „poemul didactic” Dacia Feniks, cronicarul notează la pagina 31:  „…de data aceasta a urmărit  <<veridicitatea de spirit și de literă a textelor ce le-a cercetat >>.”

Un capitol aparte al cărții sale, domnul Postelnicu îl rezervă pentru volumul Cavalerul trac: „Cu volumul Cavalerul trac (1969), poetul Ion Gheorghe extinde tematica literară la mitologia păgână a Traciei (…) Cavalerul trac este un lung poem structurat în 20 de episoade.” (p. 45, 49). Analizând „sufletul omului trac” (sintagma aparține poetului – n.n.), Gh. Postelnicu urmărește felul de a fi al lui Manimazos – eroul civilizator al tracilor. Logodindu-se cu „fata logosului”, tânărul înzestrat cu puteri demiurgice, se închină țărânei, iar seara, ca să primească binecuvântarea, își va pune sub căpătâi „un bob de țărnă”.

Noutatea studiului domnului Gheorghe Postelnicu rezidă în faptul că sesizează legătura între studiile teoretice despre civilizația geto-dacă și creația poetică a lui Ion Gheorghe: „Este meritul lui Ion Gheorghe că a depășit momentul istoric în care afirmarea spiritului național devenise politică literară și a recuperat prin muncă tenace mituri și legende, dându-le substanța rafinată a poeziei (…) Ion Gheorghe a confirmat în studiile sale teoretice viabilitatea și unitatea lumii geto-dace, pentru că i-a pătruns tainele.” (p. 56-57).

Cu acribia-i caracteristică, domnul Postelnicu aduce în discuție volumul Cenușile, „…operă cu pronunțat caracter didactic explicit. Volumul cuprinde 67 de piese care comentează <<pe cont propriu>> inventarul mormintelor dacice și carpice descrise în trei cărți de sinteză, apaținând lui D. Protase (…) Poemele au un voit început de proces-verbal…” (p. 58).

În capitolul Poezia jocului de cuvinte, Gh. Postelnicu sesizează predispoziția lui Ion Gheorghe pentru ludic, ilustrative fiind volumele Joaca jocului Și mai joaca jocului, având în comun – aidoma lui Arghezi – invenția verbală, „amestecul de inocență și insolit cu sonorități onomatopeice.” (p. 137).

Pentru faptul că majoritatea volumelor de versuri ale lui Ion Gheorghe au în centrul lor destinul țăranului, poetul însuși recunoscându-și obârșia („Țăran și eu, trăgând în piept toată istoria nisipoasă”), Gh. Postelnicu ajunge la concluzia îndreptățită că „Niciunui scriitor contemporan nu i se potrivește mai bine decât lui Ion Gheorghe formula estetică folosită pentru George Coșbuc, aceea de poet al țărănimii, deoarece amândoi sunt suflet din sufletul neamului, cântându-i bucuiria și-amarul.” (p. 151).

Pentru toate aceste aspecte evidențiate în cartea sa, Gheorghe Postelnicu s-a dovedit a fi mărturisitorul poeticii ultimului poet dac – Ion Gheorghe.

Primul meu autograf de la Marin SORESCU

Prof. Dr. Const. MIU

 

Ar fi împlinit anul acesta 84 de ani, pe 29 februarie…

Pe Marin Sorescu l-am cunoscut la Brașov, în decembrie 1987, la Serbările revistei Astra, organizate de redactorii acestei publicații, care îl aveau ca șef pe Daniel Drăgan. De câțiva ani, redacția revistei inițiase un concurs de receptare a poeziei contemporane și publicau în fiecare lună câte o poezie, invitând cititorii să trimită pe adresa redacției comentariul respectiv. Acestea erau trimise criticului Laurențiu Ulici, care propunea spre publicare cele mai bune – în număr de trei (din cauza limitei de spațiu editorial). La sfârșit de an, participau la un colocviu de critică literară cei care au fost publicați în timpul anului calendaristic. Redacția revistei Astra trimitea câte o invitație participanților, cu mențiunea că pentru faza finală – POETUL COMENTAT – participa ca invitat special și autorul respectiv.

Din 1986, până în 1989, am participat la toate colocviile finale. Când am primit invitația pentru luna decembrie 1987, m-am bucurat că voi avea ocazia să îl văd pe renumitul scriitor Marin Sorescu! Întîlnirea și discuția cu maestrul, avea să-mi marcheze destinul de critic literar!

În vara lui 1987, Marin Sorescu publicase volumul de versuri Apă vie, apă moartă și m-am gândit la un eseu, abordând poeziile din volumul menționat, prin prisma miturilor biblice și laice. Colocviul s-a desfășurat în aula Colegiului Național Andrei Șaguna, din Brașov. Fiecare participant la faza finală a citit materialul pregătit. Am făcut-o și eu, sub privirile iscoditoare ale lui Sorescu, așa cum avea să-mi spună soția, care asistase și ea la acest eveniment…

La masa festivă, de la restaurantul Cetate, lumea se înghesuia să ia autografe de la maestru. Masa la care stătea, era vis a vis de cea la care eram eu. La un moment dat, m-a fixat cu privirea. Observând acest aspect, soția m-a îndemnat să merg să iau și eu autograf. Din păcate, nu luasem niciun volum la Brașov și îmi părea nespus de rău. Dar, la insistențele soției, mi-am luat inima în dinți și apropiindu-mă de Marin Sorescu, m-am recomandat și l-am rugat să îmi dea un autograf pe carnețelul meu cu adrese și notițe. După ce mi-a înmânat carnețelul, Sorescu mi-a spus:

– Să știi că mi-a plăcut cum ai abordat noul meu volum de versuri. Să-mi trimiți eseul la Ramuri (revista apărea Craiova și îl avea redactor-șef pe maestru – nota mea).

– Maestre, vă rog să-mi dați adresa revistei, ca să vă pot trimite eseul, prin poștă.

– De unde ești? m-a întrebat Sorescu, părând că nu e atent la rugămintea mea.

– Dintr-un oraș, la 40 de km de Constanța. Medgidia e orașul unde locuiesc.

– Las’ că te duci tu frumușel la Constanța și iei revista. Bănuiesc că Ramuri  nu vine la voi la chioșcurile de ziare…

La întoarcerea acasă, i-am scris lui Sorescu, vorbiondu-i pe larg despre activitatea mea publicistică, precizând revistele la care publicasem până atunci cronici și eseuri. Am trimis și eseul solicitat. La câteva luni, în martie, mi-a fost publicat eseul, iar din aprilie deveneam colaborator al revistei. Așa a început colaborarea cu Marin Sorescu, cel care , de câte ori avea prilejul, mă recomanda și la alte reviste literare, pentru colaborare cu eseuri.

Dumnezeu să-i dea Lumină veșnică, întru dreapta slujire a literaturii române și pe tărâmul îngerilor!

S. În semn de recunoștință și prețuire a tot ceea ce a făcut pentru Mine Marin Sorescu, pe tărâm literar, în 2006, am publicat la Editura Cellina din Craiova volumul Publicistica lui Marin Sorescu.

Julien CEKU – fragmente de roman

FUGA

Zorile se revărsau dincolo de holdele sătenilor, aducându-i aminte că trebuie să se întoarcă acasă pentru celelalte treburi ale gospodăriei.  Plecă udându-și picioarele în bruma dimineții și asta i-a creat un sentiment plăcut. Se apropie de ulița satului și, pe neașteptate, dădu cu ochii de Ababei, învățătorul satului.

-De unde vii? Arăți minunat în dimineața aceasta.

-Am fost la câmp.

-În curând voi pleca din sat. Acesta este unul dintre motivele mele de-a te întâlni.

-Nu știam că pleci din sat. Unde vei merge?

-Am luat hotărârea să mă mut la Iași. De fapt, mă voi duce acasă. Aici consider că totul a devenit rutină. Cineva de la minister mă sprijină să mă mut acolo pe un alt post. Voiam să știi asta.

-Ce aș putea să spun?

Vorbea bâlbâindu-se :

-Plec. Însă, după cum bănuiești, o parte din inima mea rămâne aici, în satul vostru. De fapt, este singurul lucru după care regret. Restul nu contează pentru mine.

Mioara îi plăcuse din prima clipă. Îi plăcea când o vedea în sat, când trecea sau venea de la câmp sau când zâmbea cu o duioșie oarecum ghidușă. Îi plăcea când mergea la lac sau la fântâna din centrul satului pentru a scoate apă. Când trecea pe lângă școală, i se părea că îi zâmbește într-un mod deosebit, dăruindu-i parcă anume aceste zâmbete. Sentimentele care înfloriseră în inima lui, îi alina suferința pricinuită de singurătate. Când se afla la catedră, simțea un aflux de sentimente contradictorii, reconfortante și, de câte ori se așeza în fața clasei pe scaun, își imagina că Miora se afla lângă el. Îi mângâia buclele galbene ce-i ieșeau uneori de sub năframă și îi săruta buzele roșii ca cireșele. Fără să își dea seama, se apropie de fată. Îi venea să o îmbrățișeze, ca beat. Deși tânăra nu se mișcă din loc, buzelei ei păreau să șoptească: ”Ce faci? Ne vede tot satul”

-Nu-mi pasă de nimeni! Te …iubesc!

Ea înțelesese ce se petrecuse cu el. Își dădu seama de starea lui sufletească. Apoi, îl îndepărtă ușor cu mâna ei delicată, mângâietoare.

-Nu pot pleca fără tine! Vino cu mine!

Seara, istovită, căzu într-un somn adânc, greu. Se visă că străbătea o pădure întunecoasă până ce ajunse la o casă situată exact în mijlocul ei. Totul în jur era cenușiu iar în mijlocul camerei era un mormânt înconjurat de un gărduț cu uluci de diferite înălțimi, cu o cruce la cap. Pe mormânt era pământ proaspăt. Un bărbat i-a spus să culeagă florile de pe mormânt iar apoi, împreună, le-au plantat din nou dar florile deveniseră negre. Se făcea că mormântul era al unei tinere omorâte de bărbat și de câte ori îl întreba ceva, bărbatul își mișca buzele a neputință, nereușind să scoată sunete.

În noaptea aceea nu-și mai află locul. Se trezi leorcă de sudoare. Ca să nu trezească pe nimeni, se dădu jos din pat, își aruncă pe umeri un șal, se strecură afară, în curte și, cu sufletul plin de o presimțire rea, se depărtă spre grădină.

Fără să știe de ce, era convins că fata va veni. Într-adevăr veni când el era aproape gata de plecare. Se apropie încetișor de el în întunericul care începuse să se destrame și se așeză lângă el pe banchetă. Ababei îi luă mâna. Nu reușise, până acum, să cunoască această mână pe care o atingea. Mâna ei părea altfel. Hărăzită lui. ”Pentru prima dată îmi dau seama că există lucruri prețioase, care nu se repetă, care nu se întâmplă decât rareori în viață” gândea el. ”Iată, în sfârșit, am și eu parte de o asemenea satisfacție întruchipată de țăranca asta blondă cu ochi albaștri care din tot satul m-a ales pe mine. Iată, stă lângă mine în umbra zorilor. Privesc cum pieptul ei bogat urcă și coboară sub ia puternic înflorată. Până acum, ocrotită de fotă, ie, și de tot satul, a fost parcă de neatins. Lumea aceasta, hainele ei de țară, au despărțit-o de mine ca un baraj de netrecut, dar acum toate aceste lururi nu mă mai despart de ea”.

-Numai în hainele astea puteai veni? nu  găsi altceva de spus.

Atunci, nu-și dădu seama din ce pricină, a simțit înlăuntrul ei un gol imens care se întindea cu repeziciune perfid, la fel de tăcut ca un șoarece și la fel de neplăcut.

 

 

ODESA

 În timp ce Armata a 3 română lupta între Nistru și Nipru și la nord de Marea Azov, Armata 4 română a început ofensiva la 8 august 1941. Până la 6 septembrie a reușit să ajungă în fața celei mai importante poziții de rezistență a armatei sovietice: Liman, Suhoi, Tatarka, Dalnik, Gnileakovo. Din cauza presiunii formidabile, bombardamentelor puternice și interceptării comunicațiilor realizate de armata română, armata roșie a executat în raionul Cebanka o amplă operatiune de desant și debarcare maritimă care a obligat Corpul 5 armată român să se retragă 10 kilometri spre Kubanska între limanurile Kujalnik și Adjalik, iar puțin mai târziu, la începutul lunii octombrie a mai executat un contraatac pe direcția Dalnik–Freundental. Însă în fața Armatei a 4 care a reluat ofensiva cu și mai multă hotărâre, armata sovietică nu a avut sorți de izbândă. Cucerirea Odesesei a durat două luni, succesul fiind obținut cu angajarea în luptă a șase corpuri de armată cu optsprezece divizii și alte unități și mari unități, totalizând 340223 de militari. Armata română a plătit greu această victorie pierzând 90020 de militari.

 

 

 

-Și când te gândești că mareșalul zicea că ne batem aici cu chelnerii și birjarii din Odesa, zise cu obidă Petre, dând pe gât ultima picătură de rachiu.

-Am numărat zilele. Nu credeam să scăpăm cu viață după șaișpe zile de atac continuu, fără a fi schimbați și doar o masă pe zi și aia proastă, se văita Blidaru.

-Bine că am scăpat! Am avut noroc și de astă dată. Batalionul 2 a fost distrus complet.  Au murit o grămadă de oameni la Gnileakovo și Kubanska. La calea ferată spre Odessa erau morți peste tot ca ciupercile pe câmp. O să aibă de treabă preotul, asta dacă o mai fi și el în viață, spuse Tudor, încercând să se așeze cumva mai confortabil în trenul pe care îl transformaseră în tren sanitar din cauza răniților în număr foarte mare.

Zăceau în vagon, puțind a mizerie amestecată cu sânge, cu păduchii colcăind pe rănile deschise. Sergentul major Gheorghe de la Plutonul 3, aflat la ușa vagonului, încetase să mai urle de durere.

-Cred că s-a dus, zise încet Tudor.

-S-a dus cum s-a dus cea mai mare parte din divizie. Nu credeam că valorez eu ceva nici în civilie, dar acilișa omul nu e nimic. Nu e nici cât o ceapă degerată. Ca să vezi! Nu suntem decât un proces verbal. Ai murit, un proces verbal și gata! filozofă Blidaru.

Fusese aproape scalpat, avea un bandaj imens pe cap și un glonț în coapsa piciorului stâng. Rana din jurul glonțului începuse să devină vineție. Se uită cu încântare la rană:

-Cu puțin noroc sper să-mi taie piciorul. Sigur nu o să mă mai trimită înapoi.

-Nu fi așa de sigur! O să te ducă undeva la intendență. Poți fi de folos și cu un singur picior, numeri chiloții soldaților, specifică posomorât Petre.

-Hai să zicem că acolo aș accepta că e rost de mâncare! Măcar am haleală și mai pot pune ceva și deoparte.

Tudor avea febră din cauza rănii infectate de mai multe zile. Bandajul mustea a puroi. Petre stătea pe burtă și suferea în tăcere. O schijă îi pătrunsese în omoplatul drept iar fesa  stângă era tăiată mai mult de jumătate.

-A dracu javră de rus! A văzut că sunt lovit de schije și a tăbărât pe mine să mă înjunghie. Noroc că m-am întors la timp și mi-a tăiat curul că altfel îmi tăia gâtul, râse încetișor Petre.

-Apă, apă! scâncea plutonierul Dumitru care fusese lovit de o rafală de mitralieră în stomac și zăcea într-un colț al vagonului.

În celălalt capăt al vagonului un caporal cu burta deschisă delira. Își chema mama. Râdea fericit ca apoi să blesteme înfiorător și numai după câteva momente să urle ca un animal rănit. Un sergent rănit la unul din brațe încercă să ia bidonașul de apă și să meargă la Dumitru, dar Petre îl opri.

-Chiar și un bou ca tine ar trebui să știe că atunci cînd ești lovit în burtă, nu ai voie să bei apă.

-Unde ne duc ăștia? întrebă un vânător de munte imens, la fel de voinic ca Petre, care purta pe cap boneta lor specifică pe care avea prinsă vestita ramură de brad cu o coroană deasupra de metal. Șosetele lui albe se răsfrângeau peste bocancii speciali de munte cu crampoane și ținte metalice. Avea picioarele zdrobite.

-Cred că îți dai seama că mergem acasă, dar mai întâi ne vor duce la spitalul de campanie din Tiraspol, îi răspunse un camarad mai în vârstă care făcea parte din aceleași trupe de VM. Avea un ochi scos și suferea îngrozitor. Cred că pentru tine războiul s-a sfârșit. Și asta e minunat. Pe mine mă vor trimite înapoi pe front…un ochi pierdut în războiul ăsta, nu e mare lucru.

-Camarade, dacă tot nu mai ai nevoie de bocanci, ținând cont de faptul că picioarele sunt la fel de mari ca ale mele și…ăăă..ăăă, cum să spun…știi tu, dă-mi mie bocancii ăia de VM-ist. De mult timp caut așa ceva…

VM-istul nu mai apucă să-i răspundă. Moartea plutea peste trenul sanitar. Un avion se auzi rotindu-se în aer amenințător, cu un zumzăit din ce în ce mai tare. Cu motorul turat la maxim zbura în lungul trenului. Se putea vedea clar steaua roșie de pe fuselaj. Luă înălțime ca apoi să coboare în picaj împroșcând pereții și tavanul trenului cu gloanțe. Se auziră instantaneu urlete și horcăituri. Cineva dintr-un colț gemea iar altul începu să plângă încetișor, molcom, ca un foc abia ațâțat. Trenul șuieră prelung și apoi intră într-o pădure.

-Ai dracului bărzăuni! La Tatarka la fel făceau! Te trezeai că te atacă dintr-o dată și nici nu știai de unde apar, spuse un tanchist cu bereta lui neagră trasă prea mult peste ochiul drept. Unde suntem?

Cineva deschise ușa bou-vagonului și apăru fața buhăită a unui subofițer sanitar.

-Bună, camarazi! articulă acesta fața roșie ca o piftie.

-Apă, se auzi stinsă vocea plutonierului din colț care zăcea pe niște paie murdare.

-O să primești apă după ce te vede medicul. Este cineva rănit grav? încercă să se uite în interiorul vagonului.

-Știi că ești glumeț? îi zise răstit VM-istul cu ochiul scos. Tu ori ești prost ori te faci! Ai impresia că venim de la vreo nuntă cu lăutari?

Sanitarul își luă tălpășița și peste ceva timp sosi un medic tânăr într-un halat alb, însoțit de plutonierul sanitar și de trei caporali sanitari.

Se uită în fiecare vagon, spunând cu nonșalanță:

-E bine! Nu e grav!

Când ajunse la Petre, izbucni scandalul:

-Ce nu-i nimic grav? Jigodie nenorocită ce ești! Mi-au tăiat curul, exact în două, umărul meu e rupt, stau pe burtă de două zile și tu spui că sunt bine? Auzi, e bine! Ce mama dracu  poate fi bine? Te întreb eu pe tine!

-Pentru asta o să răspunzi în fața superiorilor, zise medicul retrăgându-se precaut.

-Dacă pun laba pe tine, dracu te ia! și dădu să se ridice. Auzi, totul e bine! nu înceta să vocifereze într-un accent de furie.

Au dat jos cadavrele, în total douăzeci, dintre care patru uciși în urma raidului aerian. Au vrut să-l coboare și pe sergentul major Gheorghe care avea burta spintecată, dar acesta reuși să îi convingă că încă nu murise. În sfârșit sosi și un bucătar cu o găleată de supă și pâine. Li se distribui supa în gamelele nespălate și două felii de pâine neagră. Făgăduiră că la plecarea trenului o să le mai dea ceva de mâncare, dar totul a fost dat uitării.

-Dacă vom pierde războiul, e din cauza apovizionării foarte proaste, zise cu ciudă VM-istul. Cum dracu să câștigi un război fără mâncare, armament și muniție?

-Aoleu câtă dreptate ai! Mai ales cum să lupți cu burta goală? Eu asta chiar nu pot să pricep! De-aia vreau eu la intendență! M-am săturat de pifăneală! completă Blidaru.

DEPLINĂTATEA MATURITĂȚII CREATOARE

Prof. Dr. Const MIU

membru USR, Filiala „Dobrogea”

Cine vrea să vadă, să cunoască și să înțeleagă evoluția zicerilor poetice semnate de doamna Theia Presadă – poetă  trăitoare în Dublin, Irlanda – trebuie să citească volumul său de versuri, Alexandrina (Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2019).

În volumul amintit, o primă categorie o formează creațiile pe tema dezrădăcinatului. Ilustrative, în acest sens, sunt poeziile Regina mea, Mirajul Occidentului, Rute diferite.

O altă categorie de creații este axată pe prozaism, stilul narativ fiind predominant. Aici amintim Nălucă, printre armonii, Speranța, Lacrimă de dor. Dacă Vis magic, în doi are un vădit iz de poveste, elocvent fiind pluralia tantum („Am cuprins atâtea continente în noi/ și tărâmuri de vis cum nu s-au aflat/ ți-am fost Zână bună, mi-ai fost Împărat/ aștri și îngeri ne-am fost – vals în doi”), în Cu inima în primăvară, maniera descriptiv-narativă amintește de pastelurile lui Alecsandri: „Pe o colină, în primăvară, stă ciuta și al ei puiuț!/ Mugurii dau să plutească, adiați de-un vânt călduț./ Par s-asculte bucuria ce-o vestește firul ierbii,/ Când vor fi toți, laolaltă, restul ciutelor și cerbii.// În văzduh, tresaltă păsări, nu-s din cele alarmate/ Se rotesc a-mperechere… vânătorul e departe./ O cobză de greieraș își rescrie armonia…/ Parc-așteaptă înserarea, să-și înceapă simfonia.// Peste punte, trec codane, spre izvorul fermecat,/ Mlădioase și sprințare, căci e timpul de udat!”

Partea cea mai consistentă din cele 422 de pagini ale volumului Alexandrina aduce în prim-plan fluxurile și refluxurile unui suflet ardent, tectonica acestuia relevând chemări, împliniri, dăruiri (vom aminti aici doar câteva dintre cele mai valoroase: Vin!, Imn de slavă, Pe legea sărutului, Alb de catifea, Reverență, Iubire!, Gențiana purpurea), dar și reproșuri, dublate de un noian de dezamăgiri – Transplant de fluturi fiind cea mai elocventă creație. Lăsăm cititorului plăcerea de a urmări zborul acestui suflet însetat de frumos, pentru care iubirea este una ziditoare.

Aducem în discuție un aspect ce nu a mai fost sesizat nici de către prefațatorii la celelalte volume ale doamnei Theia Presadă, nici de către cei care au făcut referiri la creația poetică a autoarei. Este vorba de ironia înțelegătoare, dublată de parodie. Bunăoară, în Dilemă, la început, autoarea mimează naivitatea, ca mai apoi refuzul tranșant să îmbrace haina ironiei: „M-ameninți cu răpirea, dar știi, am o dilemă:/ Nu înțeleg nicicum: <<Ce-i dragostea supremă? >> / Așa că-ți spun cinstit: nu m-aștepta la toamnă/ Via să ți-o culeg, eu sunt o doamnă!”

Însă, locul unde poeta se dovedește a fi o adevărată maestră a ironiei este microsecțiunea din volum, rezervată colindelor. Spre exemplu,, în Colindă de Halloween, remarcăm autoironia: „Așadar, costumul Evei, chiar de pare desuet,/ Mai salvează o lățcaie între maluri de buget.// N-am teamă, de ce m-aș teme?… rafale de artificii/ Vin să-mi netezească visul, așa, împotriva fricii/ Nu care cumva, zorită, vulnerabilă, plăpândă/ Să se răzvrătească duhul și iubirii să mă vândă.”. Colinda Julietei este abordată în registru parodic: „Fraged, pieptul Julietei, tresări în tril duios/ dintre fluturași și murmur, când zări pe Făt Frumos, / (…)//  S-a ițit, drag, Făt Frumos-ul, la cravată și costum,/ Asudat, de cazna, – i spune: <<Fericit voi fi postum…/ dacă sufletu-mi se duce, dusu-m-am, mă duc și eu/ în aceeași Odisee, până Sus, la Dumnezeu! >> / Și sorbi, sorbi ce-i fuse scris… otravă/ văzând tragicu-i destin, prăvălindu-se-ntru slavă.// Vestala, îndrăgostită, lăcrimase în pocal/ elixirul tinereții și un strop de senzual.// <<Julieta mea zăludă, spune sincer, cui te dai? >> / <<Vai, Romeo… Ah, Romeo, Colțișorul Meu de Rai!>>.

Prin tematica abordată, ca și prin tehnicile multiple de realizare a creațiilor, volumul Alexandrina relevă deplinătatea maturității creatoare a poetei Theia Presadă.

OMUL – EXPERIMENT AL EXTRATEREȘTRILOR ANTICI

Prof. Dr. Const. MIU

Savantul american Dr. Ellis Silver este de părere  în noua lui carte – Oamenii nu sunt de pe Pământ  – că oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei: Se presupune că deşi omul este specia cea mai dezvoltată de pe planetă, dar este surprinzător de inadecvat adaptat şi prost echipat pentru mediul de pe Pământ. Este afectat de lumina soarelui, are o aversiune puternică pentru produsele alimentare care apar în mod natural, iar rata bolilor cronice este ridicol de ridicată”, a mai adăugat savantul american în cartea sa. Potrivit lui Ellis Silver, neanderthalienii, cum ar fi Homo Erectus, ar fi fost încrucişaţi cu alte specii, poate de la Alpha Centauri, care este cel mai aproape de sistemul nostru solar. ”Acest lucru sugerează, pentru mine cel puţin, că omenirea a evoluat pe o altă planetă, şi poate am fost adus aici ca o specie foarte dezvoltată”, a mai adăugat cercetătorul.

În sprijinul afirmațiilor făcute de către Ellis Silver, care ar putea trece drept o speculație de tip SF, vom aduce în discuție textul biblic: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: <<Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! >>” (Facrea, 2: 15-17). Din pasajul subliniat de noi, reiese faptul că divinitatea nu amenință, ci avertizează pe Adam, prin intermediul registrului verbal. E vorba de viitorul ipotetic, având valoare stilistică de condițional, însă și acest mod verbal trebuie înțeles ca formulare imperativă: dacă mănânci din pomul cunoșterii binelui și al răului, în acea zi mori ! Edenul despre care textul biblic spune că trăia Adam ar putea fi planeta pe care a fost conceput omul, așa cum susține Elis Silver. Dacă avem în vedere contextul mai larg al textului biblic, din Facerea (cpitolul 3, versetele 16-23, în special fragmentul subliniat de noi mai jos), vom înțelege că nu despre moartea posibilă e avertizat Adam, cide faptul că va fi pedepsit.

În Facerea, 3: 16-23, după ce Dumnezeu și-a dat seama că Adam și Eva au încălcat porunca divină, putem citi următoarele: „Iar femeii  i-a zis: <<Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni>>. Iar lui Adam i-a zis: <<Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce>>. Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat. Şi a zis Domnul Dumnezeu: <<Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…>>. De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” Prima frază pe care am subliniat-o în fragmentul reprodus, din perspectiva teoriei extratereștrilor antici trebuie înțeleasă în felul următor: conștiința supremă înțelege că Adam, mâncând din fructul interzis, „s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”, adică a devenit egalul celui care l-a conceput. Pericolul mai mare este dezvăluit în fraza următoare, pe care am subliniat-o: „Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!” Asta înseamnă că dacă Adam a gustat din fructul interzis, el va continua să mănânce și, prin urmare, va deveni nemuritor, precum tutorele său. Și aici, se cuvine să precizăm că că traiul în veci al lui Adam, din perspectiva Creatorului, înseamnă că și el ar putea astfel să devină creator. Până la gestul consumului din fructul interzis, Adam și Eva erau obiecte/ păpuși confecționate, după comiterea acestui act, ei capătă conștiință de sine (și-au dat seama că sunt goi și s-au rușinat, ascunzându-se de cel care i-a făcut). Dar pentru că pe acea planetă nu putea fi vorba de sclavie, Adam trebuia să fie expulzat din locul unde a fost conceput și trimis în locul de unde a fost adus materialul din care a fost zămislit – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Ca atare, expulzarea de pe planeta „Eden” trebuie înțeleasă ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei, dar mai ales pentru posibila îndrăzneală a   creaturii de a se crede creator. Adam va deveni „sclav” sieși pe pământ: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! Din sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat.”

După cum s-a văzut în cele arătate mai sus, textul biblic recunoaște în mod indirect , așa cum opinează Dr. Ellis Silver că „oamenii nu sunt originari de pe planeta Pământ, ci au fost aduşi pe Terra de extratereştri, cu zeci de mii de ani în urmă”, ca pedeapsă pentru comportamentul duplicitar al rasei.

Să mai spunem doar că ținând cont de faptul că sunt trei rase de om trăitoare pe planeta Pământ – albă, galbenă și neagră – înseamnă că din trei locuri diferite Pământul a fost populat cu oameni, ca experiment al extratereștrilor antici.

 

CARTEA COINCIDENȚELOR

Prof. Dr. Const. MIU

 

Cartea doamnei Petruța Petre – El și ea, adică noi  (Libris Editorial, Brașov, 2019) –, prin tematică și trama romanescă, amintește de romanele Sandrei Brown. Este povestea unui cuplu al zilelor noastre, fiecare membru având copii din relații anterioare; el – arhitectul Alex Popescu, ea – Irina Mihai – ”profesoară de română (la Colegiul Caragiale, unde învață Diana, fiica cea mare a lui Alex, și care face româna cu Irina – n. n.), redactor, speaker motivațional, voluntar convins”, după cum putem citi  de pe cartea ei de vizită. Cei doi se cunosc la o petrecere privată, organizată de Vera – o cunoștință comună.

Interesantă, pentru primele capitole ale cărții în discuție, este tehnica structurală, folosită de către autoare – cea a oglinzilor, în sensul că și Alex și Irina trec prin filtrul gândirii și al simțirii, ca într-o oglindă, aceleași aspecte, în legătură cu felul de a fi al fiecăruia, vestimentația și trăsăturile fizice. Mai mult chiar, putem vorbi de coincidențe ale detaliilor (cartea având la bază o multitudine de coincidențe – unele verosimile, stranii, altele reale – n. n.): după plecarea intempestivă a fiecăruia de la petrecere, acasă nici bărbatul, nici femeia nu poate dormi, gândurile lor fiind acapartae de noua cunoștință: ”Nu am închis un ochi, mă port ca un adolescent și nu am nicio explicație. Toată noaptea m-am uitat la ceas, m-am zvârcolit ca peștele pe uscat, nu am reușit să mi-o scot din minte nici măcar o secundă…” – mărturisește Alex (p. 15); ”N-am închis un ochi toată noaptea!   M-am simțit aiurea de tot, gândindu-mă la el! Da, am stat trează toată noaptea cu gândul la el!    M-am zvârcolit în așternuturi, până când n-am mai rezistat, m-am plimbat prin casă, am încercat orice truc, numai să-l scot din gând. – s. n. – se văicărește în sinea sa Irina (p. 22).

Fiecare încearcă să găsească o justificare a plecării intempestive de la petrecere, și într-un caz și în celălalt, primul gând se referă la teama de a nu fi vânat: ”Ea a ales doar să mă alerge, să mă obosească, să mă rănească, dar nu să mă vâneze.” (p. 12); ”Am plecat brusc. Nu vreau să las loc interpretărilor, dar nici în pradă nu mă transform, indiferent de um arată vânătorul.” (p. 13).

O altă coincidență, pe care o putem observa în oglindă, este aceea că și Alex și Iirna rețin frumusețea mâinilor și a ochilor: ”Am și acum în fața ochilor mei mâinile ei mici și delicate, de un alb imaculat (…) Ochii ei străluceau ca două mărgele, când i-a ridicat spre mine…(s. n., p. 19); Cât am păcătuit, privindu-i mâinile albe cu vene proeminente, vizibile la fiecare mișcare, cu degete lungi și drepte, perfecte (…) avea ochii atât de verzi, încât în clipa aia nu mi-a venit decât versurile din poezia lui G. Vieru.” (s. n., p. 24).

Seria coincidențelor continuă: fata mai mare a lui Alex – Diana – și  Vlad – fiul Irinei – ajung să se cunoască și să fie amici, fără să știe că părinții lor trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Și ca suspansul să persiste, autoarea se folosește de tehnica retardației. Vlad îi mărturisește mamei că a cunoscut la Centrul de ajutor social un tip, de care s-a atașat, căci are principii de viață pe gustul său: ”Azi-noapte, la Centru, am cunoscut un tip, cred că-l mai văzusem pe acolo (…) Foarte de treabă! Imediat și-a dat seama că mă frământă ceva și am plecat spre casă împreună (…) Părea rupt dintr-o poveste cu prinți, așa cum îți place ție. Ah! Acum mi-am dat seama, o să-ți fac cunoștință cu el! Chiar vă potriviți, gândiți la fel!” (p. 83). Deși știe că mama sa are pe cineva, Vlad nu se dă bătut și ține morțiș ca Irina să-l cunoască pe tipul despre care îi vorbise de mai multe ori: ”Dacă vrei, poți să mergi și tu sâmbătă și duminică, să ajuți la Centrul social. Ce zici? (…) voiam doar să te întâlnești și tu cu tipul acesta. E super! Și așa n-o să mai pară că vă fac eu lipeala.” (p. 110). Irina va tot amâna întâlnirea propusă de Vlad, însă acesta tot nu renunță, mai cu seamă că ajunsese să lucreze la patron, nimeni altul decât tipul pentru care insista ca mama sa să-l cunoască: ”- Tot te iau cu mine într-o zi, ca să-l cunoști și tu. Nu știi ce pierzi! O să-i dai inelul înapoi imediat  (celui cu care Irina se logodise – n. n.). Ia să vezi! (…) Știu că vrei să scapi de mine, ca să-i scrii mesaje! (logodnicului – n. n.) (…) Poți să-i scrii că abia mâine îl vei întâlni pe cel predestinat.” (p. 391). Tânărul rămâne plăcut surprins, când își dă seama că Irina îl cunoaște pe patronul său, nimeni altul decât Alex, logodicul mamei: ”- Deci tu ești Alex, care intră noaptea în apartamentul nostru? (…) Și eu nu mai sunt nevoit să te laud în fața mamei, ca să o despart de celălalt. Acum se leagă toate în mintea mea. Prea se potriveau descrierile noastre! (…) Mie îmi place foarte mult de Alex: este exact bărbatul pe care îl voiam pentru tine” (p. 402) – îi va spune Vlad mamei sale.

O altă coincidență se referă la Vlad și Daria – fiica mai mică a lui Alex. Veniți în grabă la spital, deoarece micuța avusese un accident (căzuse, se lovise rău și pirduse mult sânge), Alex, Irina și Vlad află de la medicul care se ocupa de pacientă că aceasta are nevoie urgent de o transfuzie de sânge. Pentru că nici Alex și nici Irina și nici Sorin (o cunoștință comună, soțul Verei, în casa căreia primii doi se cunoscuseră) nu sunt compatibili, se oferă Vlad să doneze sânge. Și din aproape în aproape, se descoperă că Vlad și Daria sunt frați: ”Cum a ajuns Daria la tine? De ce? (întreabă, la un moment dat Irina – n. n.) (…) Mama Dariei mi-a fost prietenă bună. Doar prietenă (îi va explica Alex – n. n.) (…) într-o seară, a venit la mine și mi-a spus că e bolnavă. Avea și ea o formă de leucemie rară. La fel ca Daria! (…) M-a făcut să-i promit că voi avea grijă de de fetiță, pentru că urma să fie o fată și că după moartea ei, o voi înfia (…) Daria este sora ta (îl va lămuri Alex pe Vlad – n. n.) (…) Cum? a exclamat Vlad. Simplu: amândoi aveți același tată (care nu este Alex – n. n.) (…) Mă gândeam eu că este ceva ciudat la mijloc. Nu înțelegeam de ce era atracția aia între noi  (…) Avem amândoi semnul ăsta la mână. Am obesrvat asta în timp ce o țineam de mână în salon.” (p. 497, 500).

Dar despre misterul semnului de la mână, avut de Vlad și Daria, vom afla cu siguranță, citind volumul al doilea al cărții, despre care autoarea ne dezvăluie deocamdată doar titlul: Același el, o altă ea.