Eseul sau rostirea eului liber

de Florian BRATU

 

« …un acte de littérature a une activité, une force, ce qui est une tout autre notion que celle du sens accompagné de sa forme. Que faire, avec le langage, est autre chose que dire. La différence entre un acte de littérature et ce qui s’efforce de lui ressembler n’est pas dans ce qu’il dit, mais dans ce qu’il fait, et la manière dont il le fait »  

           Henri Meschonnic, Dans le bois de la langue, p. 69

 Este foarte uşor să critici, dar este infinit mai greu să fii tu însuţi prin ceea ce rosteşti, fără să te sprijini, cum o face câte un critic ce se aşează, plin de el, pe pilonii arhitecturii unei opere pe care o re-descrie sub cuvânt că o explică.

Întotdeauna am fost fascinat de imaginea gândirii libere care ignoră orice frontieră, legi fals democratice şi ritmuri impuse de modă, de grupuri sau de ifosele unui titlu milogit pe la taraba „valorilor”. Dacă nu intri în haita hienelor se produce instantaneu linşajul, conform formulei descrise impecabil de René Girard : violenţa toţi-contra-unu[1] datorită căreia se reface faţada imposturii comunitare. Canibalismul nu este o artă, ci o stare a neputinţei sinelui. Eul carceral devine eul canibal în spaţiul iarmarocului ştiinţific.

Eseul mi s-a părut de multe ori a fi forma completă de manifestare a fiinţei ce se desfăşoară liberă în actul reflecţiei; atunci este ea însăşi pentru că nu aşteaptă în mod necesar reacţia alterităţii, orice ar spune Cioran despre cei ce scriu.

A scrie liber înseamnă a te lăsa purtat de ritmul cuvintelor care se înlănţuie muzical în variaţiuni mai mult sau mai puţin complexe în funcţie de respiraţia gândului ce parcurge adâncul adâncurilor, unic şi totuşi mereu diferit, în care ochiul se pierde fascinat de spectrul culorilor şi liniilor ce vibrează fără încetare. Numai privirea celui ce ştie să asculte universul poate să vadă dincolo de carnea lucrurilor fremătând împreună cu cel ce vede fără să fie văzut. Gândul profund nu-şi lasă urma pe nisipul mişcător al timpului cu care suspină şi plânge, strigându-şi iubirea, ci îl transcende. A scrie e un fel de a iubi universul, este o formă imaterială de a iubi nevăzutul, cum inumai misticii şi iniţiaţii mai pot să o facă.

Canoanelor rigide impuse de celelalte genuri eseul le contrapune modul fiinţei libere în faţa oicărei constrângeri, destinaţia sa fiind desvăluirea reţelelor ce subîntind mişcarea ideilor şi substanţa acestora. Înainte de a fi un discurs bine structurat, aşa cum se întâmplă cu celelalte forme de rostire, eseul este în primul rând o expresie naturală a unui eu care aspiră să şteargă frontierele artificiale, bariere impuse de modul rigid al raţiunii asupra sinelui şi al lumii; eseul este respiraţia însăşi a enunţării, dincolo de logica impusă de serii de inşi definibili doar prin afilierea tacită la modului sincopat al unui Logos împietrit în dorinţa de a se expune: diferenţa fundamentală dintre eseu şi celelalte forme de enunţare este mobilitatea perspectivei care generează sensul, fără a se situa pe poziţii strategice  a căror destinaţie este impunerea dorinţei eului în faţa alterităţii.

Mobilitatea perspectivei derivă din libertatea interiorităţii aspirând la cuprinderea alterităţii, oricare   i-ar fi forma şi substanţa, fiinţe şi/sau lucruri. Adevăratul eseu este acela care vizează să depăşească registrele impuse în mod artificial, fără a se situa pe poziţii de partizanat, scopul său coincizând cu modul – liber – şi instrumentul – sinele – ce se pierde pentru a se regăsi în aletheia lumii.

Suportul pe care se sprijină eşafodajul eseului este dialogul conceput ca formă de deschidere a fiinţei şi a universului, de desvăluire a feţelor ascunse ale lucrurilor şi ale fiinţelor. Ar fi nedrept să pretindem că această formă de enunţare a conştiinţei reuşeşte întotdeauna să comunice în adâncime adevărurile descoperite prin exerciţiul gândirii libere. Nereuşita comunicării îşi are rădăcina în prejudecăţile pe care inteligenţa le ridică la rang de metodă, de ştiinţă sau în cazul literaturii de gen. Rare sunt studiile în care să nu apară câte o inepţie arogantă şi suficientă care stipulează marginalitatea acestui gen. Acestor genii fără intuiţie le cer să încerce să ajungă măcar la nivelul lui Montaigne şi apoi să-şi permită obrăznicia de a mai critica orice, oricum şi oricând.

Eseul ca adevăr despre fiinţă mi se pare singura formulă acceptabilă, restul fiind „literatură”. În actul scrisului eseistul caută mai întâi în sine răspunsurile pe care le verifică apoi prin relaţiile pe care le stabileşte cu atitudinea reflexivă a alterităţii, cu actele de acceptare sau de respingere inerente oricărei forme de comunicare. E un punct de vedere ideal căci în realitate eseistul ştie că actul comunicării este un obiectiv care se realizează parţial, consecinţa imediată fiind o anumită gratuitate a scrisului prin această formă de enunţare. A scrie pentru a te adresa, peste timp, celor presupuşi a avea capacitatea de a percepe cu adevărat gândirea liberă expusă prin cuvintele care trădează un lucru, pe cât de simplu pe atât de complicat, pasiunea pentru adevăr[2] şi revelarea acestuia alterităţii.


[1] René Girard, Prăbuşirea Satanei,  Editura Nemira, Bucureşti, 2006.

[2] Expresia aparţine părintelui eseului Michel de Montaigne.

 

Continuă lectura

Traianus – devoratorul liric neostoit

interviu cu poetul basarabean

Traian VASILCĂU

- Stimate Traianus, într-o emisiune literară ziceai că ispita
cuvîntului te-a furat de la alte preocupări. Ai putea spune cînd şi
cum anume s-a produs acest fericit, cred eu, eveniment?
- Dragă Vitalie, eu, de fapt, ar fi trebuit să fiu un val de mare
legănătoare sub soare, un plop Însingurat  pe un deal preistoric, un
zvon de antice lieduri  sau o cicoare la o margine de drum uitat de
toţi călătorii. Iată că n-a fost să fie. Vorba lui Florin Piersic:
„Iubiţi-mă aşa cum sÎnt, / că n-o mai face mama altul”. Sufletul din
mine are, probabil, forma unei harfe, e profund cÎntător şi cÎnd se
dezlănţuie, sufletul adică!, păzea de toţi imberbii literari şi
criticii de cartier. Ca să-ţi răspund  îţi spun că atunci  cÎnd eram
mic, după ce tata a fost Înfiat de o stea-logostea fără nume,
moştenirea sa pentru mine a fost: o casă cu hotarul urcÎnd mereu pÎnă
a ajuns În dreptul inimii mele, un crÎmpei de Prut, un acordeon german
„Hцhner” şi un sac de muzicuţe. La acestea „cÎntam” din zori pÎnă în
seară de înnebuneam toţi grănicerii. Îi îmbunam pe aceştia din urmă cu
nuci şi vin, iar ei, ruşi din Habarovsk şi Camceatka îmi ofereau
printre sîrma ghimpată binoclul lor să văd ce mai fac „romÂnii de
vis-a-vis”, din Mitocul BotOşanilor. Apoi, în fiecare An Nou colindam
şi uram tot satul pînă am ajuns să dispun de o orchestră întreagă:
fluiere, nai, acordeoane (două), patefon, chitări, mandolină,
muzicuţe, tobă, pickup-uri şi alte obiecte de... lux...
Răbdare nu mi-a ajuns să le îmblînzesc armonia şi într-o zi Poezia a
fost cea de m-a ales pe viaţă. Era prin 1987, cînd eram tînăr, aproape
anonim şi fericit că noaptea vine, dar mama luminează-n ea şi-s bun.
Copilăria mea s-a întîmplat ascultînd Radio Iaşi şi privind
Televiziunea Română. Doar aceste posturi le putea recepţiona biata
noastră antenă din satul Viişoara, raionul Edineţ.
Asta a fost enciclopedia mea de poezie şi cultură românească, în
general. În acest răstimp producîndu-se şi mişcarea noastră naţională,
am căpătat acces la toată poezia românească – visul meu cel mare. Nici
un palat regal nu valora pentru mine atunci cît o bibliotecă de carte.
Eram avid de lecturi, eram însetat de poezia lumii şi de cea
românească mai ales.

Continuă lectura

FLOAREA FLORILOR

desen de Adina CRISTICĂ

desen de Adina CRISTICĂ

de Const. MIU

                                           

Slavă Ţie, Maică-Floare,

Din Grădina lui Iisus,

Azi, e zi de sărbătoare –

Cu Iubire de nespus!

              Continuă lectura

Cred

de Marion MANOLESCU

(din volumul în pregătire – PRO-VERBE)

“Paiul cât de mic

 îşi are umbra lui”

  

 

                  Umbra mea

                  fără umbra ta

                  -zbor fără

                  aripi-

 

                  Umbra ta fără

                  umbra mea

                  -fântână

                  cu apă

                  amară-

                  şi mi-ar plăcea să cred

                  că eşti

                  umbra lui Dumnezeu

                  adunată
                  la picioarele mele

 
  
 Continuă lectura 

„Infracţiunea de a fi” Adrian Păunescu – 2

de Cristian NEAGU

– Partea a II-a

Într-un articol din revista 22 (10 martie/2004) fără prea mare efort, observăm strădania distinsei Carmen Muşat, scriitoare prolifică dar şi critic literar,  de a aşeza, – ca într-un joc  puzzle – piesele denigrării păunesciene, chiar dacă acestea sunt, de cele mai multe ori, nepotrivite formei adevărului. Vom da citatului câteva concluzii susţinute cu înverşunare într-un echilibru tremurând, – de scurtă durată – potrivite lui Adrian Păunescu precum „nuca-n perete,” sub semnătura  sus menţionatei: „Deşi a debutat ca un poet autentic la începutul anilor 60, Adrian Păunescu a devenit ulterior un jalnic versificator,  (aducem la cunoştinţă că în 1973 primeşte distincţia Ordinul Crucea Germaniei pentru poezie, iar dacă ni se permite o paralelă, mentorul domniei-sale Carmen Muşat, respectabilul Mircea Martin, a fost distins cu Premiile U.S.R. în 1969, 1974, şi 1981, secţiunea critică literară, iar  Adrian Păunescu, obţinea Premiile aceleiaşi U.S.R. în 1968 – 1971, secţiunea poezie; interesant este faptul că la acea vreme  Mircea Martin, conducătorul cenaclului Universitas, nu împărtăşea convingerile de astăzi ale doamnei Doctor în Filologie <din 2001> – n. n.) poet de curte înainte de 1989, (recomandăm a se studia poezia sa de atitudine, comparativ cu ceilalţi poeţi optzecişti, şi chiar de mai înainte, parţial regăsindu-se în prima parte a temei pe care o dezbatem – n. n.) Din rafinată subtilitate menită să convingă, totuşi cuprinde preventiv în paranteză, următoarele: (cu rare izbucniri de conştiinţă, rapid reprimate)  (chiar şi rare, – dar destul de tăioase – avem un alt exemplu de atitudine mai riscantă?… <nu înţelegem însă cine reprima rapid izbucnirile de conştiinţă> – n. n.) animator de cenacluri itinerante, (deşi a plătit tribut, susţinând această formă a actului de cultură, prin a i se dezmembra familia, totuşi dna filolog conchide : „…dispus să facă din propria viaţă un spectacol mediatic”  – n .n.)   promotor de marcă al culturii de amatori pe care îi populariza în timpul regimului comunist, într-o emisiune-maraton intitulată populist <Antena vă aparţine>  (din promovarea aşa-zisei culturi de amatori, au urcat pe piedestalul afirmării, formaţiile: Phoenix, Iris, Voltaj, Holograf, Curtea veche; apoi, Mircea Vintilă, Florian Pitiş, Gil Dobrică, Vali Sterian, Ducu Bertzi, George Nicolescu, etc…etc; nu avea rost să-i promoveze pe Patapievici, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, nume grele, dar frumos „aliniate” la acea vreme;  cât priveşte titulatura emisiunii, e ca şi cum am vorbi despre „vinovatul fără vină” – n. n.) realizator egolatru şi egocentric de interminabile emisiuni TV. (în perioada comunistă, TVR-ul ne oferea – după cum se ştie – „interminabilele” 2h şi 40` zilnic, iar după 1990, migrena păunesciană a dnei. Muşat, putea fi vindecată din… telecomandă – n. n.).

Continuă lectura

„Infracţiunea de a fi” – Adrian Păunescu

de Cristian NEAGU

– Partea I –

 

Motto:

 „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce

   cel dintâi cu piatra.”

                           (Evanghelia după Ioan, 8, 1-11)

Aş putea fi întrebat, – bănuit de nostalgia trecutului – dacă nu cumva, alegându-mi ca temă portretizarea omului de cultură, Adrian Păunescu, încerc subtil reabilitarea controversatei sale personalităţi, (de care în mod sigur nu are nevoie) găsindu-mă eu, un condeier abia afirmat, să aduc cu mult după al doisprezecelea ceas, atenţiei publice, aspecte deja cunoscute, riscând inutilitatea efortului… Ei bine, după mulţi ani de aşteptare, consider că am o datorie morală prin faptul că am fost cândva discipolul acestui geniu rebel, să fac cunoscut ceea ce nu s-a spus până acum despre structura sensibilităţii native a domniei-sale, a operei, şi a preţului plătit pentru acestea, dar nu înainte de a-i întreba la rândul meu pe înverşunaţii săi polemişti, cât de bine îl cunosc prin, dar mai ales dincolo de cărţile sale?  A fost – aşa cum se spune – poet de curte? Lingău comunist? Ce se ştie despre viaţa lui personală? Desigur, a deranjat pe mulţi când a devenit fenomenul Păunescu, dar mai ales atunci când s-a prevăzut că istoria literaturii, (nu cea manolesciană sau ştefănesciană, ci una nepărtinitoare)  îl va aşeza lângă zei, numindu-l Pontifex Maximus al deceniului `75 -`85. Da domnilor, din acest motiv s-a reuşit „glorios” instalarea unei psihoze menite să diminueze acest fenomen, şi să menţină presupunerea ca şi realitate în prizonieratul efectului denigrator, convingându-mă astfel că spiritul dâmboviţean bazat pe criteriul: „n-am văzut, dar aşa vorbeşte lumea,” funcţionează perfect, mai ales când conceperea unei astfel de practici aparţine câtorva „confraţi” ai săi, încadraţi corespunzător normelor impuse de fostul regim, dar care după 1989, au dat în brânci să îmbrace convingătorul veşmânt al disidenţei, plesnind apoi pe ici, pe colo, de atâta filozofie capitalistă, în timp ce el, acelaşi Adrian Păunescu, rămas consecvent convingerilor sale, ne demonstra, –  trăind cu demnitate conjunctura nefavorabilă vieţii, – care este diferenţa dintre poziţia de drepţi şi cea verticală.

Continuă lectura

Picături de viaţă – 3

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

Piese de puzzle

Viaţa… ce este viaţa?!!!… Nu cred că ştiu cum să răspund la această întrebare… nu cunosc mai nimic din Marele Plan Divin. Cunosc doar faptul că aceasta are suişuri şi coborâşuri. Noi, oamenii suntem protagoniştii acesteia şi ne executăm pe zi ce trece şi asta doar din cauză că nu ştim ce avem de făcut pe astă lume. Aşa că neavând sarcini trasate în clar referitor la această problemă ne-am apucat să distrugem planeta sistematic… o…ho…ho şi încă cu ce râvnă, de parcă acesta ne-ar fi ţelul.

De fapt ar trebui sa fim ca nişte pioni dintr-un joc imens de şah în care să ne luptăm să distrugem edificiul colosal al maleficului. Dar noi nu am făcut asta, ba mai mult, ne-am aruncat armele sufletul şi simţurile sau mai bine spus le-am vândut unui neguţător de suflete, pentru ce?… cum să nu ştim răspunsul la astă întrebare… pentru accesorii… arme cu praf de puşcă sau şi mai puternice cu focoase nucleare. Aşa mulţi dintre noi s-au vândut părţii malefice. Rolul nostru era aşa cum am mai spus de pioni într-un joc de şah… ori ca nişte piese de puzzle care aranjate fiecare la locul său ar fi jucat rolul în marele plan divin şi ar fi întregit imaginea. Păcat. Toate acestea nu s-au întâmplat. Precum efemeridele ne-am intersectat cu viaţa şi ne luptăm fără discernământ şi fără inimă să o distrugem. Poate când ne vom reîntoarce vom reuşi să îndreptăm greşelile trecute…

Continuă lectura