Discuţia de la popotă

asemănări şi deosebiri între

Ultima noapte… şi  Pădurea Spânzuraţilor

Elena GRIGORE – clasa a XI-a A (LTNB)

Romanele “Pădurea spânzuraţilor” şi “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război“ sunt două opere asemănătore dar în egală măsură şi diferite. Dacă romanul scris de Camil Petrescu este un roman psihologic subiectiv, cel scris de Liviu Rebreanu este un roman psihologic obiectiv.

Principala temă a creaţiilor este războiul, dar şi iubirea. Pe parcursul romanelor este vorba de diferite forme de iubire. În “Pădurea spânzuraţilor” întâlnim iubirea faţă de patrie, faţă de logodnică, şi faţă de părinţi, iar uneori întâlnim şi sentimentul de gelozie. În “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război“ întâlnim iubirea faţă de soţie care alternează şi este dominată uneori de gelozie. Aceste sentimente îi pun pe eroii romanelor în impostaze foarte dificile, în final determinându-i să se autocondamne la moarte.

Discuţiile de la popotă sunt momentele dificile în care se află personajele principale. Conversaţiile se desfăşoară între protagonistul fiecărui roman şi camarazii săi. Acţiunea se petrece în locaţii asemanătoare. În “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război“ popota este reprezentată de “o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruita în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi”. Atmosfera este una liniştită şi calmă care poate induce o stare de somnolenţă: “o lampă de « gaz » dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului”. În “Pădurea spânzutaţilor” “popota diviziei era într-o fostă cârciumă (…) În sala mare dinspre uliţă, cu ferestre oblonite, ca să nu pătrundă lumina, mâncau ofiţerii”. Această locaţie nu este la fel de primitore ca în primul roman, dar atmosfera este aceeaşi. Deşi subiectele de discuţie sunt diferite ele au în vizor, direct sau indirect, sentimente protagoniştlor.

În “Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război“ discuţia porneşte de la un articol din gazetă.  Este vorba despre un bărbat care şi-a ucis soţia pentru infidelitate şi a fost absolvit de crimă. Există susţinători pro şi contra deciziei luate de judecător, dar discuţia este una paşnică. Dimiu, căpitan de modă veche, e de părere că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă”; Corabu pledează pentru libertatea de alegere a femeii. Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, intervine din când în când  cu un surâs misterios şi aprobator, aşteptând un moment propice pentru a replica. De fapt acest subiect îl face pe Ştefan să se pună în pielea criminalului, deoarece îşi suspectează soţia de infidelitate şi este orbit de gelozie. El are impresia că este vizat şi că discuţia este o aluzie la adresa lui. În sufletul său este o “foială de şerpi”, pe care o exteriorizeaza prin acel surâs. În mintea lui caută o cale de scăpare pentru a ajunge la Ela, soţia sa şi a o prinde în flagrant. Într-un moment de linişte cere căpitanului o permisie la Câmpulung. Acesta îl refuză iar frământarea din sufletul lui Gheorghidiu ia amploare şi îl face să riposteze. El susţine că “cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt!” Spiritele se aprind şi discuţia devine mai mult decât tensionată. După un schimb de priviri fulgeratoare între Gheorghidiu şi căpitanul Corabu primul părăseşte încăperea şi discuţia se încheie.

În “Pădurea spânzuraţilor”discuţia îl are direct în vizor pe Apostol Bologa, protagonistul romanului. Soldaţii comentează spânzurarea unui presupus dezertor. Bologa se face vinovat de execuţie deoarece a fost membru al Curţii Marţiale. În concluzie este vorba tot despre un caz de judecată, doar că participantii la această discuţie au fost şi martorii întâmplării dezbătute. La fel ca Ştefan Gheorghidiu, Apostol Bologa sustine hotărârea luată de Cureta-de-juraţi, respectiv Curtea Marţială. Bologa se consideră nevinovat deoarece atunci cand l-a condamnat pe Svoboda, pesupusul dezertor, a fost m­ânat de sentimentul de patriotism şi de dorinţa de a-şi face corect datoria. Camarazii săi au păreri împărţite: Klapka spune “nici o datorie din lume    nu-mi poate impune să ucid un camarad”, Varga îl contrazice zicând “apărăm patria, moştenirea strămoşească”,Gross se revoltă şi susţine că “nimic nu e mai presus de om” şi că “Svoboda a încercat să se smulgă din murdărie, pe când noi ne bălăcim mereu”. Spiritele se încincing,  camarazii se contrazic şi caută dreptatea deşi hotărârea a fost deja luată. Discuţia se încheie târziu în noapte după ce Gross constată cât este ceasul.

În romanul lui Camil Petrescu subiectul discuţiei este străin participanţilor acesteia şi tratează o problemă de societate, o problemă a moralităţii. Singurul care ar putea înţelege corect despre ce este vorba este Ştefan Gheorghidiu deoarece trece prin momente asemănătoare cu ale vinovatului. În “Pădurea spânzuraţilor” participanţii la discuţie sunt în masură să îşi spună părerea deoarece au luat parte la acţiunile comentate. Aici se discută o problem de război, problem întâlnită destul de frecvent în r­­­­ândul lor.

Protagoniştii tratează problemele din punct de vedere subiectiv, dar eu sunt de părere că ideile pe care acestia le susţin sunt imorale. Îl consider vinovat pe Bologa, de moartea lui Svoboda, iar Gheorghidiu nu ar avea nici un drept sa îşi ucidă soţia chiar dacă i s-ar adeveri bănuiala că aceasta este infidelă.