Zile la malul mării

Cristina ILEA, clasa a XII-a A,  LTNB

Cred că de astăzi o să mănânc mai sărat decât în zilele trecute; nu pentru că ai plecat tu, ci pentru că toamna mi-a răpit zilele de şedere la malul mării. Acum, nu mai pot simţi pe buzele arse de soare dulceaţa picăturilor sărate, iar mirosul pielii şi al părului nu va mai fi acel amestec mediteranean de alge.

De azi o să mănânc sărat, dar nu şi piperat, căci condimentele puternice nu sunt recomandate în tratamentul sufletului. Totuşi, o să-mi păstrez obiceiurile verii: voi adormi în după-amiezile insorite, cu filamentele de lumină care pătrund prin perdele, in priviri; cu parul ud voi ieşi din casă, dar nu mă voi plimba ca altă dată pe malul mării, cu briza uscându-mi şuviţele ondulate, ci voi lăsa aerul gri al oraşului să se impletească cu parfumul şamponului. Mă voi aşeza pe o bancă rece, cu o carte în mână, nu pe nisipul auriu, fierbinte, care-ţi răscolea amintiri din ziua ce trecuse… şi voi fi melancolică, asemeni fiecărei perioade de toamnă venite, poate prea devreme anul acesta.

Este ciudat cum ai impresia că acele clipe frumoase trec atât de repede, iar cele în care eşti singur, poate trist, neconsolat, se dilată şi durează o eternitate… o eternitate care îţi amărăşte sufletul cu fiecare secundă.

Bronzul nu mi s-a sters nici acum complet după nenumăratele ore petrecute împreună sub soarele amiezii. Se degradează cu fiecare duş făcut şi părăseşte cu timpul locul îngropării sale în adâncul pielii…

Reclame

Elemente “mioritice” in poezia Gorunul

   Cristina ILEA – clasa a XII-a A, LTNB

           Timp de mai bine de un secol, de cand a fost culeasa de catre Alecu Russo si Vasile Alecsandri, despre balada Miorita s-au scris sute de comentarii. Istorici, istorici literari, esteticieni si poeti, eseisti si filosofi, atat romani cat si straini au vazut in celebra balada pastoreasca expresia cea mai autentica a sufletului romanesc.

            Desi afland de la “oaia nazdravana” ca urmeaza sa fie ucis,  el nu ia masuri de impotrivire, ci isi face un testament, lasand dispozitii referitoare la inmormantarea care doreste sa fie confundata cu o nunta. Atitudinea in fata mortii se manifesta sub forma unui panteism  – dincolo de orice credinte religioase -, izvorat din adancul firii omenesti, de o mare forta de impresionare poetica: “Sa spui lui vrancean/Si lui ungurean/Ca sa ma ingroape/Aice, pe-aproape,/In strunga de oi,/Sa fiu tot cu voi;/In dosul stanii,/Sa-mi aud canii./Aste sa le spui,/ Iar la cap sa-mi pui/ Fluieras de fag,/ Mult zice cu drag;”  etc.
“Gorunul” este o elegie, care isi are izvoarele in poezia populară, unde copacii din padure stau de vorba cu oamenii carora le servesc adapost (acelasi principiu ca in “Miorita”, doar ca mioara nazdravana este inlocuita de catre gorunul care reprezinta atat viata cat si continuitatea spiritului dupa moarte). Tonul elegiac rezulta mai ales din strofa finala in care poetul se gandeste la moarte si asociaza trunchiul gorunului de langa el cu scandurile sicriului, de care va aveam nevoie nu peste mult timp: „”din trunchiul tau imi vor ciopli/ nu peste mult sicriul,/ si linistea/ ce-o voi gusta intre scandurile lui/ o simn pesemne de acum:”

            Aceeasi atitudine in fata mortii o are si eroul liric din gorunul: el nu este tulburat de gandurile despre moarte. Starea de liniste fluida pe care o descrie Blaga este sugerata prin intermediul cuvintelor care apartin sferelor semantice  ale unor verbe ce indica o miscare neintrerupta, cu sens durativ: „bate”, „creste”, „curg”, „picura”, „trece”, dar si antonimul „zac”, cuvant care face nota distinctiva, dar intareste ideea de materialitate a linistii, aceea fiind cea de fluiditate.

            Pacea amintita in str III, v 3, sugereaza o stare sufleteasca de beatitudine, un amestec intre calm si liniste inaintea mortii.

            De asemenea, ca si in balada Miorita, cuvintele folosite de Blaga apartin vocabularului fundamental. De observat ca lipsesc cu precadere neologismele! Prima observatie din punct de vedere lexical, se refera la legatura intima, existenta in toate strofele. Potrivirea dintre continut si expresie explica, in mare masura, linistea plina de farmec ce pune stapanire pe fiinta cititorului.

            Prima secventa din „Miorita” prezinta cadrul, altfel spus, scena pe care urmeaza sa se desfasoare „actiunea”. Acesta este plaiul romanesc specific, „o gura de rai”, care poate fii o imagine plasticizata a naturii, dar totodata si un peisaj cvasifantastic, unde se vor intampla lucruri neobisnuite. Si in „Gorunul”, se poate afirma chiar ca prin lexic, poetul sugereaza un anumit perisaj indragit: cordul, muntele. De altfel, o motivare o gasim chiar in notele autorului: „Explicatia preferintei pentru un peisaj sau altul salasluieste, neindoios, in existenta istorica a diferitelor comunitati etnice. Cineva, ai carui stramosi au trait la munte, va duce cu sine nostalgia plaiului pretutindeni”. Asa s-ar justifica apropierea cititorului roman de poezie, in care intalneste elemente specifice pentru  natura romaneasca.

          In „Miorita”, ciobanasul lasa indicatii pentru inmormantare, dorind ca aceasta sa se confunde cu o nunta. Oaia are un rol crucial in ritualul inmormantarii, caci ea treabuie sa le spuna celor doi ucigasi unde sa-l omoare si ce sa-i puna alaturi. In concluzie, exista, pentru ciobanasi, si sunt materiali cei doi ciobani care trebuie sa-l ingroape. Acelasi lucru il putem afirma despre eroul liric din poezia Blagiana, insa incomplet. Blaga nu precizeaza cine îl va ingropa pe eroul liric in sicriul faurit din trunchiul gorunului. Este singura situatie de neexprimare a subiectului predicativ pentru a mari valoarea artistica a versului: „”din trunchiul tau imi vor ciopli/ nu peste mult sicriul”. Predicatul „vor ciopli” al carui subiect are o valoare nedeterminata,  sau care poate fi: „oamenii”, „prietenii”  sau „rudele”, realizeaza o atmosfera poetica de taina.

            Finalul baladei si respectiv, al poeziei „Gorunul” este unul deschis. In niciuna nu se mentioneaza daca ciobanasul sau eroul liric cunosc moartea. In fond, cele doua sunt cele mai profunde si frumoase meditatii poetice asupra mortii din cate s-au produs vreodata in poezia lumii.

NOAPTE DE DECEMBRIE

Cristina ILEA

Noapte de decembrie

Cu departari sihastre,

Noapte de decembrie

Cu vise albastre.

 

Si albi fulgi plutesc în crud văzduh

Ca zânele în vise ce îmi apar ades,

Alături de cel care noi îl numim un „duh”

Şi-n noapte dulce-amară visele îmi ţes.

 

Noapte de decembrie

Cu departari sihastre,

Noapte de decembrie

Cu vise albastre.

 

În dans nebun de iele, în mreje mă cuprind,

Ei mă învârt în jocul viselor de-o noapte,

Apoi în dulce vrajă m-apropii adormind

De ceea ce-mi vibrează în suflet şi în şoapte.

Expresionismul blagian

in “Meşterul Manole”

în relaţie cu balada  “Monastirea Argeşului”

Cristina ILEA clasa a XII-a A, LTNB

             Opera lui Blaga atestă strânse legături cu mişcarea modernist, iar piesa “Meşterul Manole” este o dovada directa a expresionismului, current in care se incadrează.

            Expresionismul lui Blaga este unul îmblânzit, plasticizat, estetizat, cauzele sale fiind puse pe seama autohtonizarii poeziilor si celorlalte opere. Ioan Mariş arată că, in cadrul teoretizarii expresionismului, Blaga se singularizeazaprin “argumentul discursului cultural al artei noastre folclorice, in care <<anonimatul>>, <<colectivismul spiritual>>, <<arta abstracta>> se gasesc intr-o autentica spiritualizare launtrica.

            Blaga este influentat in formarea sa poetică de cultura folclorică română, de ceea ce el numea “matricea stilistică”.

            În teatrul lui Blaga, personajele nu sunt decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. La baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte si nu motive psihologice sau sociale determinabile istoric. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa intruchipare artistic.

            Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitia dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat, Gaman, care doarme intins pe podele un somn agitat, bantuit de vedenii terifiate, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia disprerata in care se aflau constructorii o singura solutie- jertfa: „Sufletul unui om cladit in zid ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului”, zice staretul.

             Conflictul dramei incepe a se definii, dar el nu va fi cu desavarsire instalat in actiunea piesei decat dupa intrarea in scena a Mirei. Dupa un plin de neintelesuri schimb de replici cu Manole din care rezulta puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti, are loc scena in care Gaman se manifesta ca expresie a fortelor oarbe dezlantuite, scena ce devine in contextul framantarilor lui Manole, o ampla metafora a stihiilor telurice invrajbite impotriva zidirii, care trebuie invinse prin jertfa, si Manole intelege ca sfatul lui Bogumil nu e lipsit de talc.

                  Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din infruntarea luciditatii mesterului care construise inca multe altele, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propia-i sotie.

            Elementele conflictului sunt asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Biserica si Mira sunt cele doua „jumatati” ale personalitatii eroului. Fara una din ele, marele mester e anulat ca om. . Blaga va insista asupra acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu- un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga este tragic pentru ca „e fara iesire”. „Iesirea” din conflict nu poate avea loc decat prin moartea eroului, o moarte necesara, fara indoiala.

            Complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea si, o data cu ea personajul ating punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfii (cand Manole spune ii solului ca „biserica se va ridica”, hotararea e definitiva); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai il constrang in virtutea juramantului facut, momentul zidirii Mirei fiind plin de semnificatii. Zidarii traiesc din plin febra creatiei si biserica se inalta, Manole insa s-a schimbat; tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte ce-i apartinea cu trup si suflet, in gestul suprem al renuntarii nemaigasind iara nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propiei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. . Boierii si calugarii insa il acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui „intaiul lacas al lui Anticris”. Acest conflict secundar reprezinta exteriorizarea unor contradictii existente in sufletul lui Manole inca de la inceputul dramei . Dupa cum stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere.

            Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari sacrificii umane Moartea lui Manole ce se sinucide, ii eternizeza opera, astfel amandoi, autor si opera ating absolutul Tipologia personajului Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului astfel conditia umana este studiata proportional cu misterul perfectiunii.Manole este un personaj nou ca tip si esenta ce reprezinta mitul lui Atlas ce poarta povara unei constructii pe care s-o conduca in eternitatea momentului si in existenta eterna a istoriei sale.El sacrifica iubirea umana si propria personalitate desavarsind totul prin sinucidere. Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.

            Finalul inspirat si lasat intocmai cu finalul din balada „Monastirea Argesului”aduce in prim plan idea de sacrificiu ca model si exemplu al perfectiunii,insa spre deosebire de balada opera lui Blaga creza un nou model cel al perfectului atins prin sinucidere si nu crima. Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: „Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc – toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!” La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul, dupa care se arunca in gol. Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera. Tipul de conflict Bivalent descriind uniform doua destine supuse sacrificiului spre gloria idealului ales si dus pana la capat.Este esenta unui mare neant ce acoprera o dragoste insufletita prin pasiune si iubire.Biserica pe care o construeste Manole devine raportata si la celelalte personaje un adevar acoperit prin martiriul iubirii.Astfel Manole este sacrificat in primul rand spiritual ca apoi material asadar conflictul fiind la inceput in constiinta personajelor iar apoi in realitatea dura.

CAP DE CERB

Const. MIU

 

 

–          Nu-i aşa că noua metodă de învăţare vă place?

–          Daaa! se auzi răspunsul în cor.

–          V-am zis eu că o să îmbinăm utilul cu plăcutul! se lăudă profesoara.

–         Facem un adevărat cenaclu literar, profa! O măguli o elevă din prima bancă.

–            Se poate spune şi asta… Noi însă facem ceva inedit: GEOGRAFIE LITERARĂ.

Noua metodă de învăţare – activ-participativă –, pe care o propusese Carmen Ţibanbu elevilor săi, la începutul anului şcolar, a dat roade imediat ce a fost explicată şi exemplificată. Elevii scăpau de corvada învăţării mecanice, fără nicio tragere de inimă! Mai mult chiar, cu ajutorul noii metode îşi puteau etala creativitatea literară, mai cu seamă că li s-a promis că cele mai izbutite creaţii vor fi publicate în revista şcolii şi pe blogul acesteia.

–         Azi, vom lucra mai mult la clasă! avertiză profesoara. Nu vă mqai dau mult hulita – de unii – temă pentru acasă…  Ştiu că expertului în temele aşa-zis lucrate acasă n-o să-i convină, pentru că-i iau pâinea de la gură şi n-o să mai aibă ce fura de pe net…

–          De ce mă faceţi hoţ, doamnă profesoară? ceru lămuriri un flăcău, spre care se uitase cu subînţeles Carmen Ţibanu.

–          Te simţi cumva cu musca pe căciulă, domnule Lupescu?

–          V-aţi uitat la mine, lămuri elevul apostrofat.

–          N-am dat nume! se apără femeia.

Clasa explodă într-un râset zgomotos şi prelung.

„I-a dat peste nas!” comentă cineva.

–           Ziceţi mai bine care sunt noile cerinţe de azi şi o să vedeţi că le voi face faţă, se lăudă cel vizat, fără a lua în seamă chicotelile şi comentariile răutăcioase, care încă se mai auzeau.

–          La notare, voi ţine cont de creativitate, spontaneitate şi originalitate.

–           O. k… Corect… Bun aşa! Ne convine! Se auziră mai multe voci, care încuviinţau cele propuse.

–           Lecţia de azi e în legătură cu Turismul de pe litoralul nostru…  Pentru început, vom discutat despre noutăţile de la Vama Veche.

–          Ce-avem de făcut pentru asta?

–          Spuneţi tot ce ştiţi într-un catren… Timp de lucru – zece  minute!

–          E puţin! protestară elevii.

–          Biine – cinşpe, treacă de la mine… Asta aşa, ca să vă inspire muza ori muzoiul, glumi profesoara.

Spre surprinderea ei, foarte curând văzu mai multe mâini ridicate – semn că se crease o adevărată emulaţie.

–          S-o auzim pe Cristina! ceru profesoara.

–          La Vama Veche ne-adunăm,

Să petrecem, să cântăm…

Iar deviza de turişti:

Noi suntem ECOLOGIŞTI!

–          Bravo!… Bravo!

–          Ce mişto! aprobară câţiva colegi.

–          Asta ai zis-o, că ştii că sunt o ecologistă înrăită, observă Carmen Ţibanu, fără a scăpa ocazia de a se lăuda.

–               Nu doamnă!… Adică, ba da, ştiam… Dar mă gândeam că putem face şi puţină educaţie civică… Nu vedeţi că ăştia la TV arată munţii de gunoaie lăsate după astfel de manifestări culturale!…

–          Ia, să-l ascultăm pe rocker-ul Dănuţ Munteanu, noul poet al clasei…

Acesta se ridică de la locul lui şi se duse în faţa clasei. Le făcu semn altor doi colegi să-l urmeze.

–          Cu Alen şi Adi suntem în formaţie completă, explică el.

În timp ce Dănuţ citi cu voce joasă textul, ceilalţi băieţi mimară acompaniamentul: unul făcea pe bateristul, celălalt pe chitaristul:

–          Rock-ul are capitală

Vama Veche – doar în vară.

La beţie suntem toţi –

Doar „vame” şi vamaioţi!

 

Toată lumea aplaudă frenetic.

–          Vă faceţi publicitate, fu de părere profesoara, zâmbind.

–         Ne pregătim pentru balu’ bobocilor! se lăudă şeful formaţiei. Şi profităm de orice ocazie, să repetăm….

Uitându-se cu atenţie la cei care stăteau cu mâna ridicată, Carmen Ţibanu îl văzu şi pe cel cu care polemizase.

–          Ia, să vedem isprava domnului Lupescu, mimă ea curiozitatea.

Acesta, ridicând un deget în semn de avertisment, declamă:

–          An de an, la Vama Veche

Unii-şi caută pereche…

Altele se dau pe spate,

C-au rămas ne-mperecheate!

 

Râsete înfundate, acoperite de apaluze. Toată lumea ştia la ce făcuse aluzie flăcăul.

*

Continuă lectura

Eternul

Cristina ILEA

Când luna dintre nori

Amarnic, crud străluce,

Aşa şi gândul tainic,

Către cer mă duce

 

Iar stele căzătoare

Se-aruncă din neant,

Către pământul aspru

În mare înecat.

 

Zâmbea adând şi dorul

Din tainice priviri,

Cum rece se încheagă

Eternele-amintiri.

 

 

Istorică

Din pagini prăfuite

Pruternice, răzleţ,

Fiinţe mâzgălite

Se conturau semeţ.

 

Din vremuri mult apuse

Cu zâmbete vioaie,

Ziceau poveşti nespuse

Din aprige războaie.

 

Şi când apusul zboară

Lăsând o umbr’ ascunsă,

În cărţi se-ascund ei iară,

În pace nepătrunsă.

TEMA MORŢII la Arghezi şi Blaga

Cristina ILEA – clasa a XII-a A, LTNB

Atât “Gorunul” cât şi “De-a v-aţi ascuns…” tratează tema trecerii în Thanatos, fără o concluzie evident, căci finalul ambelor poezii ne aduce în pragul incertitudinii pentru că nu aflam dacă eroul liric face trecerea din real în thanatos. Acelaşi lucru îl observăm şi în balada Mioriţa, operă care constituie substratul aparent al celor două poezii scrise anterior.

Cele două poezii se prezintă sub forma unui testament liric la fel ca balada care conferă substratul. „De-a v-ati ascuns…” are o structură identică cu balada, fără să fie împărţită în strofe, în timp ce „Gorunul” se împarte în trei strofe care definesc trei etape diferite în evoluţia eului liric.

Prima etapă în evoluţia eului liric este definită de liniştea aparentă care se strecoară în sufletul eului liric. În prima strofă sunt prezente transfigurări ale simbolisticii metaforelor, sugerând fiorul morţii.  Acelaşi sentiment în privinţa morţii este figurat şi în „De-a v-ati ascuns…”; deşi  totul începe ca un joc, tocmai acest joc succede moartea:

“Dragii mei, o sa ma joc odata
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu stiu cand o sa fie asta, tata,
Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,
Odata, poate, dupa scapatat.”

Mioriţa, baza de la care s-a plecat în cele două poezii, are o primă parte care descrie cadrul natural în care se desfăşoară acţiunea: “Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”; aici, chiar secvenţa de început conferă cadrului unicitate şi  linişte aparentă.

În a doua secvenţă, gorunul, ca simbol al trecerii clipei, aflat la margine de codru, sugerează că este un prag către thanatos. Această secvenţă ia forma unei întrebări retorice, expresioniste. Idea jocului cu moartea este prezentă şi aici, dar şi în opera argheziană. Acelaşi joc cu moartea ia forma unei alogorii moarte-nuntă în Mioriţa, în care se expune evident această idee, pe când în cele două poezii se vorbeşte de o uniune fizică, in opera lui Arghezi, şi de una aparent spirituală în opera lui Blaga.

Diferenţa între cele două opere o reprezintă modul în care fiecare autor priveşte moartea. La Blaga moartea este metafizică, eul liric facând diferite presupuneri, pe când Arghezi exploatează ritualul practic. El este liniţit în privinţa morţii, căci copiii săi au ajuns adulţi care îşi pot purta singuri de grijă: „Şi, voi aţi crescut mari,/ V-aţi căpătuit,/V-aţi făcut cărturari”.

Secvenţa a treia a poezii lui Blaga ne transpune în planul presupunerilor, asemeni baladei Mioriţa şi „De-a v-aţi asuns..”, iar fiorul morţii devine trăire. Motivele morţii sunt sugerate direct de trunchiul, sicriul şi scândurile în care corpul fizic va fi depus postmortem. Se poate observa cum eroul liric începe să trăiască prin gorunul care, la un moment dat, îl va trimite pe tărâmul thanatosului. De asemenea, aceeaşi relaţie osmotică între elementele naturii se deosebeşte şi în cadrul Mioriţei.

Alegoria moarte-nuntă din cadrul testamentului liric al ciobănaşului amintesc de relaţia osmotică a eroului liric cu natura, aceasta fiind concepută în limitele realului, iar elementele telurice şi cele de dimensiuni astrale contopindu-se armonios oferă „nunţii” ciobănaşului o aură spirituală aparte.

Din finalul celor trei opere putem constata modul în care eroii lirici privesc moartea: o etapă spirituală prin care oricine, indiferent de rang sau avere, este obligat să o treacă. Spiritul filozofic al lui Blaga ne oferă ipostaza metafizică a morţii, pe când Arghezi utilizează un  joc de cuvinte (jocul cu moartea) pentru a face cunoscută această etapă prin care toată lumea trece, el referindu-se mai mult la planul fizic decât cel spiritual, descriind cu amănunt urmaşilor, asemeni ciobanului mioritic, ce vor avea de făcut în cazul în care el se va duce pe tărâmul thanatosului.