Viaţa-i o floare foarte rară

Cristina BOTÎLCĂ

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

Ia-o încet şi simte-i pulsul,

Căldura nopţilor de mai,

Când răsăritul şi apusul

Se-neacă-n Iad, dar mor în Rai.

 

E o cruzime şi-un blestem

Să crezi că viaţa e onoare.

Din gânduri seci şi guri de lemn

Nu poate face-un ţep fecioare.

 

Noi chibzuim şi ardem lămpi,

Dar cine să le umple iară?

Căci Dumnezeu s-a săturat

Vede în noi doar o povară.

 

E simplu să gândeşti aiurea,

Să nu socoţi o lege.

Dar nu sunt cei din urmă care

Dintre aceştia vor alege?

 

Contăm pe El, contăm pe Moarte,

Avem încredere-n icoane.

Ne facem chip cioplit din aur

Şi stăm în Casa-I în coloane.

 

Ne trec fiorii când, pe cer,

Se naşte luna plină.

Dar ce păcat că suntem orbi

Şi nu vedem lumină…

 

Viaţa-i o umbră. Întuneric.

O aşteptare în morminte,

Un staul plin de morţii vii,

Şi de pământ, şi falsuri sfinte.

 

Câte minciuni mai îndurăm?

Şi când se va trezi realul

Să ne descopere-adevărul

Şi să se stingă idealul?

 

Să ne surâdă cei doi sori

Pe care stă şi duce dorul

Un Dumnezeu stăpânitor

Privindu-şi iar cu drag poporul.

 

Viaţa-i o floare foarte rară

O fantezie-ntr-un pahar.

Ai grijă să n-o sorbi cu totul

Căci gustul ei pare amar.

 

 

Să merg, să merg, să merg…

E timpul să plec,

Să mă îndepărtez uşor de uşa de gheaţă,

Şi să ies pe poarta fierbinte,

Să merg, să merg, să merg…

 

Frunzele să cadă în urma mea ca într-un vârtej,

Ploaia rece să distrugă tot,

Zăpada să vină nechemată,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să se cutremure munţii până la nori,

Marea să se spele de păcate,

Nisipul să se surpe în adânc,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Păsările să ţipe în văzduh, urmărite de toamnă,

Să se audă răgetele leilor din mijlocul savanei mele,

Copiii să plângă de dorul verii,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Să păşească Dumnezeu în urma mea,

Vânturile să sufle năprasnic,

Înălţimile să se coboare,

Iar eu să merg, să merg, să merg…

 

Până nu mai rămâne nimic în urma mea.

 

 

Tablou nocturn

E noapte şi vântul suflă năprasnic,

Feresterele urlă şi vor întuneric.

Doar tu mai eşti viu în aerul tainic

Şi cugeţi privind spre cerul eteric.

 

Când ai plecat în adâncuri s-au scuturat norii

Şi oamenii toţi mi-au părut de prisos.

Acum eşti aici şi-nvii iar fiorii

Unui mormânt singur cu chip fioros.

 

S-au spart candelabre, au cugetat stele,

S-au rupt de pe cer şi-au căzut între brazi.

Au plâns bocitoare, au apărut iele,

Iar sfetnicul nopţii-a fost stins până azi.

 

Doar bufniţa sacră, tăcuta jivină,

Privea nemişcată o umbră sfioasă

Ce cobora lesne spre zarea senină,

Unde lumina-ntâlnea noaptea deasă.

Anunțuri

LINIŞTE

Nicholas Andronesco

 

Nu mai ninge

Nu mai are cine să asculte

Farmecele mute

Din adânc Pământ

Stau

Orbit de nemişcare

Mintea doare

Încearcă să se mişte

Mângâiată de zăpadă

Se împacă

Străluceşte rece

Nimeni nu mai trece

Poate e târziu

Poate razele sunt duse

Poate că sunt fulg

Ce cade

Spre un alt Pământ

Poate că sunt rază

Poate sunt izvor

Ochiul meu fiind

Poate că eu însumi nu mai sunt

Trăind

Cine ştie

Poate sunt

Uitat în mine

În luceferi şi lumine

Care-şi caută Pământul

Ce izbindu-se de sine

A durere

Încă nu-şi găseşte locul

………………………

Undă şi corpuscul

Îngemănaţi în luptă

Nu se vor deloc

Şi s-a născut Cuvântul

 

De profundis

 

Linişte

 

 

ANTI – NIMICNICIE

 

Lupta continuă

           Când timpul

           Nu mai vrea să curgă

Când simultanul dispăruta-n şoc

Când clipele sunt aruncate

Fără de voia lor

Prin constelaţii rătăcite

Undeva

Haotic

În ne-ncetatul joc

Atunci m-apucă un dor

          De nimeni şi nimic

Şi acut

Atunci efectu-n

         cauză-i pierdut

Şi uns

Pătruns

În spaţii dispărute

Mi-adun bucăţile pierdute

Reconstruind

Altarul

Rugăciunii mele

Ca timpul

Să m-asculte

Atunci ş-acum

Şi-n vecii vecilor

Pe unicul meu drum

Rămân ce-am fost

Şi ce voi fi

…………..

Amin

 

CUVÂNT

         

Între Cer şi Pământ

Între ploi şi vânt

Seminţe

Flori şi fructe

Sâmburi şi cânt

Sunt eu

Suntem noi

Potenţial şi Cuvânt

 

 

 

 

 

PLOUA

 

             Din Ciclul – Epopee Daco-Română

             Sunt aici. Pe Pământ. N-am plecat.

                        

Frumos ploua

În vara aceasta în America

În biserica mea

Fără pereţi

Deschisă spre cer

Şi zumzetul ploii

Se apleca gânditor

Dând chip viu

Clipocit şi clipit

                   Lumânărilor

Flăcări crescute în sus

Şi aveam un loc

O pădure verde

Cu mulţi brazi

Cu multă viaţă

Cu libertatea

Crescută toată la cer

Şi căprioare cu ochi de lumină

Şi păsări măiastre

Cu ochi de mister

………………………………..

Dumnezeu era acolo

                      În America

Unde-mi mutasem

Ţinutul de vis

Din anii trecuţi

                     Şi muţi

                                  Din copilărie

Când românii îi tot aşteptau

Pe americani

Şi ei nu mai veneau

Şi am plecat la drumul cel lung

La ei

Să-i trezesc

“Deşteaptă-te americane”

Le-am spus

Asta-i ca să-i ajut

Ca să vină

În ţinutul de veche lumină

Daco-Română

De unde noi toţi ne tragem

În veci

……………………………

Frumos şi liniştit ploua

În libertate

În America mea

Facts & Dreams – Practice & Theory

DR. NICHOLAS ANDRONESCO

SCHOOL OF MATHEMATICS & PHYSICS

 

 

Japan invites Dr. Deming

Dr. Deming’s Background

1900  October 14. Born William Edwards Deming, Sioux City, Iowa, USA.

1921  Bachelor in Science, University of Wyoming

1924  Master in Science, University of Colorado

1928  Philosophical Doctor (mathematical physics) YaleUniversity, New Haven, Connecticut

1927-1939 Mathematical physicist,  Department of Agriculture

1939-1946 Advisor in sampling, Bureau of the Census

1946-1993 Professor of statistics, Graduate School of Business Administration, New York University

1950, 1951, 1952, 1955, 1960, 1965, and onward – Teacher and consultant to Japanese industry, through the

Japanese Union of Scientists and Engineers (JUSE)

1951  JUSE established the Deming Prize for Quality

1960  Recipient of the Second Order Medal of the Sacred Treasure, from the emperor of Japan for improvement of

quality and of the Japanese economy through the statistical control of quality

1980  Established the Deming Medal in the United States. Dr. Deming was the first recipient of this award.

1980  Became famous in America by appearing on NBC  TV, “If Japan can, Why Can’t We?”

1987 National Medal of Technology from President Ronald Reagan at the White House(Latzko, Saunders,1995, p.3)

 

The Union of Japanese Scientists and Engineers (JUSE)  during the year of 1950 invited Dr. Deming to teach 600 engineers about management they need to get a high quality production.

Dr. Shewhart taught Dr. Deming that:

 

I  The old way of doing things: 1. Design,  2. Make  3. Sell .

II The Shewhart Cycle:  1. Design, 2. Make, 3. Sell, 4. Test in Service, 5. Redesign.

(Latzko, Saunders,1995, p.5).

 

Shewhart Cycle can be used as a learning cycle: 1. Plan, 2. Do, 3. Study, 4. Act.

The new ideas are based in finding the consumer needs. This is a systematic approach of doing things, supplier and costumer belonging to the same system.

After the WWII, America was in demand with its goods mostly because the American industry was not destroyed by war. Actually an American engineer told me that, immediately after the WWII in Bridgeport, a known industrialized city in Connecticut, if someone lost his job in the morning, he could easily find another job by afternoon. Later, things changed. Beginning 1975, the balance of trade in industry and agriculture has been declined.  In the past, the natural resources, fertile soil, rich minerals have led to American prosperity.

I find that Dr. Deming defined well the colony concept which is “a nation that sells off materials and buys back manufactured goods”. Part of the American economic success is based on the geographical location and part is based on the hard work and individual efforts. Dr. Deming doesn’t believe just in geographical luck. In order to continue with an American prosperous way, there is a need of cooperation. The individual must be rebuilt in a cooperative society with a win/win approach. Deming gives an interesting example with the cat reflex action. When it touches a hot stove, it reacts. He explained his management model by attending many conferences across of the USA as well as at television shows. At one of the conferences, during a coffee break someone of the conference attendees is commenting about their own actions regarding the quality control. He says: “We have a new incentive pay program, an employee of the month in each plant and a new automatic inspection system that can check on every single defect. Besides these things there is the Total Quality Management (TQM) to be implemented.” These are taking place after they used the Management by Objectives (MBO). What’s to be noticed is the fact that to the end of conversation, the coffee talker expresses: we are still waiting for the results. After coffee Dr. Deming made it very clearly: “Someone cannot achieve quality without knowledge. Best efforts must be guided by a proper theory.”

Automation and machinery are the answers to an improved quality system, but they need to work properly. Another approach to increase quality is with a quick fix, just in time (JIT). When there is a low inventory to work with, just in time is good. There is a problem with defective items which have to be eliminated.  For cost cutting, managers have to not only chase dimes and nickels, but also to understand how the big losses happen and eliminate them. In order to do so there is a need of understanding Profound Knowledge and optimize the management process. It may happen a suboptimization of people and technology where a part of a productive system is optimize and other parts get worse. So there is a need of proper knowledge to optimize the entire productive process.

Managing by results is managing based on numbers from past which don’t predict much for future.  Using “Control charts” is a better chance to predict future. Dr. Deming says that putting the quality in the hands of the plant managers is wrong because these managers didn’t design the product, didn’t pick the suppliers, the price and the marketing. It’s better to study the forces of destruction in any organization such as grades in school, merit system – judge people, incentive pay, MBO management, quotas for production, business plans with reports on monthly or quarterly targets.

Working in school just for grades, it diminishes students’ motivation. It’s the same thing in a company. When we grade people, they lose interest for production.

According to Deming, the Western management put us into a prison. One of the slogans in the “prison compound” is “Hard work will get us quality.” The “prison” assumptions are according to the Taylor’s laws of scientific management (circa 1890). To escape from this “prison,” it requires a new approach, a system of Profound Knowledge.

The Profound Knowledge consists of appreciation of a system, theory of knowledge, theory of variation, and understanding of psychology.

A system is a series of activities or functions that work together to maintain the organization.

The components of the system are interconnected. These components need communication and cooperation in order to contribute to the aim of the organization. The role of the management is to optimize the system in such a way to optimize all departments. If some departments are suboptimized, the overall cost of the production can be higher. In 1950 Japanese management exposed to the employees a very helpful flowchart with all components of manufacturing and marketing as a system. A suboptimized firm passes products, services, and information over the wall. In order to understand how a system properly works, the employees need to understand the theory and practice of variation. A stable system works in specific limits and inside of limits there is some uncertainty. Specific action has to be taken when a system mistake happens because of a special cause. It has to be applied a Shewhart chart.

A theory is a collection of principles, theorems, and laws that models phenomena in reality. One of the main goals of having a theory is to predict things and their behavior in the future. For example, there is in mechanics “The Newton’s Laws of Motion”, a theory that predicts in time the body position and velocity when we know initial data. Similarly, when you know the proper managerial theory, you can answer questions. Regarding data, we need to measure values corresponding to the products and these values depend on the methods used. The psychology relates to the intrinsic motivation, extrinsic motivation and over-justification which can destroy intrinsic motivation.

 

Rules for a good management. Obligations.

1. A company has to have a constancy of purpose. There is a mission to be fulfilled. There are values how to fulfill it by providing the joy of work, achieving personal goals, treating each other with trust and respect, contributing to society, etc.

2. Adopt a new philosophy such as improving productivity p = output/input.

3. Cease dependence on mass inspection. Because of the cost of inspection, a company has to inspect the process, not the product. The data from inspection can get information on the process and this information can be used to improve on a continuous basis.

4. End the practice of awarding business on the basis of tag alone. Instead reduce cost by reducing variation. This means that to buy things to lower the total cost, not just the price tag. In the world of purchasing, there are three factors such as customer, supplier, and decision. You have to optimize product price, service, and working with more suppliers until final decision. Variation can be reduced through a long term relationship. It’s better to apply a single supplier policy.

5. Continual improvement. This consists in innovation of product and services, innovation of process, improvement of existing products, services and existing processes. Self-esteem is one of the reasons of innovation. A good example of Shewhart cycle for learning and improvement is with Toyota experience. Their first car that entered the American car market didn’t sell. Then they studied the success of the Volkswagon Beetle and returned with a better car, Corolla. They tested the product in service.

6. Training for a skill. The learning process can be through written words, to hear the content to be learned, by demonstration, by figuring out proper pictures. Every leader must be a trainer. A leader must know who really needs training. Once someone learns a thing, by being trained with the new knowledge, then he can be transferred to another kind of job. This is a very important aspect of learning, transferability, which if it’s used properly, it can lead to a lower cost of training.

7. Leadership. In order to be a good leader, someone must understand and apply the operational definitions and training to the workers. These operational definitions have to be learned through trial and error. It is good to demonstrate it by posting conforming and nonconforming items. In a management process, doing your best is not good enough.  There is a need of proper knowledge, understanding variation, system theory, psychology.

8. Drive out of fear. Arguing with a boss is ok if there is respect. There is a difference between fear and anxiety. Anxiety happens when we cannot precisely identify the source. Fear happens when we know the source.

 

                Anxiety is an unpleasant state of inner turmoil, often accompanied by nervous behavior, such as pacing back and forth, somatic complaints and rumination. It is the subjectively unpleasant feelings of dread over something unlikely to happen, such as the feeling of imminent death. Anxiety is not the same as fear, which is felt about something realistically intimidating or dangerous and is an appropriate response to a perceived threat; (wikipedia).

 

A manager has to be led by proper decisions. In analyzing a situation, his first step should be to discover by observation and/or calculation if that category is or is not out of control. It is not a proper way to immediately blame the worker. Considering a good system analysis, it’s going to reduce many complaints.

9. Break down barriers between staff areas. Breaking down barriers refers to barriers between companies working for the same corporation. It can also be regarding competition in the same company and department. Dr Deming suggestion is that people work together. People need to be free from fear of taking action.  A new way of management is cooperation between departments. The cross functional teams are more productive than the separate teams. A theory of cooperation needs an unified language of understanding, common goals and more standards. A good example of international standards is the SI metric system (Le Système International d’unités), established in 1857 at Sèvres, France. In order to trade a good between countries that use the SI, there is no need of quantities conversion. For imported good from SI countries to the USA, there is a need to convert from SI (consecrated as French writing) in English (tolerate) system, from meters to yards, even the USA officially adopted the SI, but the tolerate system is pretty much in use.

 

Epilogue. In order to improve your organization you have to know the state of your organization, determine a balance between authority and democracy, identify resources, and establish a critical mass of managers.

 

To be  continued.

 

REFERENCES

 

ANXIETY. Retrieved November 26, 2013, from http://en.wikipedia.org/wiki/Anxiety

Latzko, W. J., Saunders, D.M., (1995). Four Days with Dr. Deming. Addison-Wesley Publishing Company. Reading, Massachusetts.

Îngerul iernii

Gabriela Luiza Dănilă

Clasa a XI-a C

Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu

E seara de Crăciun. Afară frigul îşi pune amprenta pe uliţele din sat. Nămeţii strălucesc asemenea unor cristale magice, în casă este o atmosferă care degajă căldura, numai în camera mea există un colţ, unde cât mi-aş dori, nu pot schimba temperatura. Ungherul acela pare de gheaţă, fiindcă acolo l-am descoperit pe tata când a ales să se sinucidă…

Glasuri cristaline de copii se aud prin curţile gospodarilor care îi întâmpină cu daruri.

La uşa mea se aude un glas slab. Deschid uşa şi privirea îmi rămâne aţintită pe chipul dulce al unui copil care în şoaptă abia mai rosteşte colindul. Este trist şi obosit de cât a colindat.

În inima mea o poruncă divină îmi dictează să-l invit în casă. Copilul cu paşi anevoioşi mă urmează în camera caldă. Îl poftesc la masă şi pentru început îi ofer un ceai cald. Sorbind ceaiul văd cum tristeţea îi mai dispare, chipul se luminează, obrajii se îmbujorează, oferindu-i să se ospăteze din preparatele pregătite de mine împreună cu mama, îl rog să nu se ruşineze şi să mănânce ce îşi doreşte.

Privesc la el nedumerită. Ochii acum îi strălucesc ca două steluţe, chipul îi este asemenea  unui înger coborât din ce. Cu vorbe duioase îmi spune că este pregătit să-mi îndeplinească o dorinţă pe care i-o voi cere ca drept răsplată că l-am ospătat.

Cu glas tremurând îl rog să mi-l aducă pe tata înapoi că nu este printre noi, atunci el îmi spune că atâta timp cât îl port in inimă ,el există peste tot . În clipa aceea, chiar şi acel colţ din camera se încălzea din ce în ce mai puternic.

La câteva zile după această întâmplare, mama şi fratele meu au avut un accident cu maşina în timp ce se întorceau dintr-o călătorie lungă. Am alergat cu bunicii la spital. I-am găsit într –un salon conectaţi la aparate.

Cu lacrimile şiroindu-mi pe faţă m-am rugat să se facă o minune,  acuzându-mă că m-am gândit numai la trecut în timp ce ar fi trebuit să îmi doresc ca mama, fratele şi bunicii mei să fie sănătoşi, să pot fi şi eu fericită. Regretam că nu i-am preţuit la adevărata lor valoare!

În timp ce stăteam acolo prăbuşită, cu faţa în palme, judecându-mă aspru pentru atitudine, o minune se întâmplă. Mama deschise ochii mari şi spuse:

–  Nu pot să o las singură pe Luiza.

Fratele meu zâmbi, apoi şopti:

–  Ai dreptate, mamă! Unde suntem aici? Să mergem acasă că avem multe de făcut împreună!

Am mers spre fereastră, am privit cu recunoştinţă spre cer şi am spus tare, din toată inima: Îţi mulţumesc,  Doamne!’’

Atunci o stea care strălucea înainte de a fi alungată de lumina dimineţii căzu blând în direcţia ferestrei ca un semn divin al împăcării…

Din acea clipă  mi-am dat seama că trebuie să preţuim pe cei din jur, să ne rugăm pentru ei şi să nu îi cerem înapoi pe cei plecaţi, doar să le purtăm amintiri luminoase în suflet!

Tudor Arghezi – scriitor total, etalon al curajului stilistic şi civic

Elena Stan

Profesor Liceul Tehnologic Gheaba, Măneciu/Prahova

Tema Tudor Arghezi prozator şi pubilist este o provocare în sensul că determină o explorare a filonului de aur mai puţin valorificat al artei literare arghezieni şi anume: proza, publicistica, pamfletul. Fără îndoială că scriitorul a revoluţionat lirica românească cu resurse atipice, demonstrând că folosit cu măiestrie, limbajul periferic devine o sursă de bază în finanţarea economiei literaturii româneşti, lucru ce demonstrează curaj artistic. Dincolo de materia primă inovatoare,  publicistica şi pamfletul vin cu o altă noutate: curajul cetăţeanului liber, care denunţă vehement mizeria morală şi care îşi asumă afirmaţiile  pentru care  plăteşte  în mod nedrept cu propria libertate.

În opera argheziană se poate constata că mizeria fizică este doar pretextul condamnării mizeriei morale, care este mult mai gravă. Opera lui Arghezi, în versuri sau proză are valoare deoarece combină curajul, măiestria artistică şi demnitatea exprimând idei care şochează, dar pe care le gândesc mulţi oameni, deşi nu au curajul să le exteriorizeze şi să-şi asume preţul comunicării lor: ” De când s-a întocmit Sfânta Scriptură

Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură

Şi anii mor şi veacurile pier

Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”

Toţi ne punem întrebări în legătură cu divinitatea şi acuzăm faptul că aparent Dumnezeu este simplu observator al dramei pământenilor, dar gândurile se sting acolo unde au fost concepute, în timp ce: ” Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui-care-glăsuieşte-în-pustiu.  Vocea poetului este a omului glăsuind pe un promontoriu înaintat, adresându-se Domnului în hău, deci voce pierzându-se în pustiu. Niciun răspuns din marele gol. Monologul nu ajunge niciodată să devină un dialog. Dar tocmai condamnarea la singurătatea suferită, asumată, arogată a glasului, ca şi imensitatea vidului în care răsună, conferă psalmilor arghezieni patosul lor. Ei sunt psalmi ai patimii în toate sensurile cuvântului, implicând inversunarile pasiunii şi apăsările patimirii”

Arghezi acuză, denunţă, pune întrebări, chiar dacă la receptarea anumitor versuri suntem gata să le evaluăm pripit utilizând cuvântul blasfemie. Scriitorul se situează deasupra dogmei : ”Crede şi nu cerceta.”

Principalul motiv al alegerii acestei teme a fost cutezanţa totală a scriitorului total Tudor Arghezi, valoare morală a operei sale,  demnă de trasmis şi generaţiilor viitoare. Cunoştinţele ştiinţifice se dovedesc inutile dacă nu sunt ajutate de îndrăzneala de a le exprima, de asumarea soluţiilor de viaţă găsite.

Dintr-un fapt banal, Arghezi realizează un fenomen universal: ” încolţirea cartofilor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale”:

Îmbrăcaţi în straie de iască

Sunt gata cartofii să nască,

S-au pregătit o iarnă, de soroc,

Cu cârtiţile la un loc,

Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele,

Şi din toate fărâmele

Au rămas grei ca mâţele,

Umflându-li-se ţâţele.

Auzi?

Cartofii sunt lehuzi.

Se poate afirma că jocul de-a spusul, atribuit lui Nichita Stănescu, a fost inventat şi brevetat de Tudor Arghezi, observaţie critică formulată de Tudor Vianu: ”Artistul pare că se joacă, ori de câte ori renunţând la regulile obşteşti ale întrebuinţării limbii, el le substituie altele noi, neaşteptate, uimitoare”.

În plus, Arghezi se confesează cititorilor săi în mod inventiv, recurgând la o caracterizare pe care o realizează copilul său: ”Tu faci slove pentru tine, fiindcă eşti cu toate mustăţile tale şi cu toată vocea ta groasă un copil bătrân. Tu nu eşti serios.”

În spatele jocului de cuvinte stau denunţul, condamnarea, ironia fină, satirizarea. Cutezanţa ideatică este îmbinată cu cea stilistico-expresivă, Arghezi autoprovocându-se în literatura pe care o scrie: ”S-ar putea spune că scriitorul îşi creează el însuşi dificultăţi, pe care se complace să le rezolve cu uşurinţa şi siguranţa unui artist cu o neobişnuită abilitate.”

Este adevărat că totul pare un joc rezolvat în mod sublim de cel care-l iniţiază, dar în spatele acestuia stă o muncă titanică, neîntreruptă de compartimentele zi-noapte ale timpului: ”Tare-mi place în odaia ta, în care stai şi-ţi cheltuieşti luminile ochilor la lumina lămpii! Ce faci tu? Când mă culc şi când mă scol, tu ţii o marcă neagră în mână şi o duci pe o hârtie albă. E tot ce-i mai negru în casa noastră şi e tot ce-i mai alb.Mă uit cum iei în ciocul condeiului o picătură de cerneală şi cum mergi cu ea o bucată de vreme, pe foaia de hârtie. Slove faci? Aşa mi-ai spus.”

În Istoria literaturii române de la origini până în prezent  George Călinescu a surprins predispoziţia argheziană  spre satirizare a dorinţelor utopice ale unui edil, realizată prin contrastul dintre practică şi ambiţiile utopice ale unui om incompatibil cu funcţia pe care o deţine prin concurs de împrejurări. Constatăm că această secvenţă din Tablete din Țara de Kuty va fi universal valabilă în viaţa social-politică asemenea luptelor tragic-comice pentru obţinerea puterii politice surprinse de Caragiale: ” El dorea să strângă şi să sorteze edificiile de acelaşi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, grădinile cu grădinile. Statuile adunate din toate părţile într-un Parc al Statuilor, şi de asemeni canalizările şi bulevardele, fiind mai lesne de îngrijit şi administrat laolaltă decât separate, să nu incomodeze şi îngrămădite, ca în şantierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul şi lungimile lor, în stive demonstrative în mijlocul unui parc cu lac, iar becurile electrice aveau să fie scoase din oraş şi îngropate în lac ca să-l lumineze pe dedesubt în culori. Toate lucrurile la locul lor, este principiul Primarului General. E o simplificare şi o reorganizare a vieţii. Având de pildă 250.000 robinete de apă la un loc, debitul poate fi matematic supravegheat şi anarhia răspândirii lor în tot oraşul suprimată. Primarul a fost impresionat de vechiul simţ de grupare din Babilonia, unde toţi elefanţii de piatră ai unei regiuni erau puşi alături pe două rânduri, ca să păzească intrarea în templu. Ceea ce izbutise deocamdată era fericitul ansamblu al felinarelor pe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lămpile una de alta.”

Anarhia administrativă este de un comic fără precedent doar dacă rămâne la stadiul de propunere. Portretul acestui primar ambiţios corespunde celor numiţi politic în diferite funcţii, dar care se dovedesc depăşiţi din punct de vedere al pregătirii profesionale şi al lipsei de concordanţă dintre domeniul profesional şi cel pentru care  au primit numire.

Constatarea că Arghezi a salvat mândria naţională în anul 1943 prin scrierea pamfletului Baroane, cu adresare directă ambasadorului Germaniei Manfred von Killinger la Bucureşti, a fost decisivă în alegerea temei. A cântărit mult faptul că această conştiinţă trează a izbucnit, demonstrând că spiritul românilor va rămâne mereu liber, deşi putea fi adusă la tăcere prin condamnarea la moarte:

”Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

Caricaturizarea reprezentantului celor care răspândeau teroare în ţara noastră nu urmărea exacerbarea urâţeniei sale fizice, ci  a comiterii delictului moral de a oprima o naţiune care avea dreptul la libertate, care-şi plătise prin sânge independenţa. Prin ceea ce compune, prin ceea ce semnează, Arghezi consimte şi demonstrează că: ”În lumea noastră scriitorul este cel dintâi popă şi predicator al liberei exprimări publice.”

Pentru a fi popă sau predicator al unei naţiuni, sinceritatea mesajului se dovedeşte o condiţia esenţială, dincolo de artificiile stilistice. Chiar şi debutul lui Arghezi este cutezător, în poezia Tatălui meu, poetul îşi exprimă public frustrările legate de relaţia sa cu cel care a contribuit la venirea sa pe lume:

” E prea târziu să mă iubeşti,

Mai stai puţin să te gândeşti. -Nu te-a mişcat, – sunt câţiva ani, ‘ Plânsoarea mea. –

Setea de bani

Te-a cucerit şi te-a furat,

Şi pentru dânsa m-ai uitat. -Mai stai puţin să te gândeşti,

E prea târziu să mă iubeşti.

Urmeaza-ţi iute drumul vechi.

Să-ţi ţipe plânsu-mi prin urechi. -Ți-aduci aminte când, pe drum,

Te-am întâlnit, cinci ani acum,

Mi-ai zis să fug.

Eu am fugit

Şi după pâine-am pribegit. -Să-ţi ţipe plânsu-mi prin urechi -Urmează-ţi iute drumul vechi.

De-o fi senin sau înnorat,

Urmează-ţi drumul apucat. -E prea târziu să mă rechemi.

Eu sunt copil uitat de vremi.

Oh, lasă-mă să mor, să pier

Destule stele sunt pe cer.

Urmează-ţi drumul apucat,

De-o fi senin sau înnorat.”

Abandonul patern l-a îndârjit, iar sub masca durităţii, descoperim un tată protector al tuturor, de la banalele plante, până la harnicele albine şi fragilii fluturi şi culminând cu fiii săi fizici şi spirituali, cărora le încredintează o moştenire culturală de valoare inconstestabilă. Aşa cum observa Tudor Vianu, Arghezi realizează imagini artistice fantastice în toate domeniile umanităţii : ”Când nu întâmpinăm zugrăvirea vieţii, care face din Arghezi cel mai de seamă pictor animalier al literaturii noastre, avem de-a face cu descrierea lucrurilor întreprinsă cu exactitate tehnică: ”Ca şi ciorile, deţinuţii se pregătesc de noapte, încercându-şi ferestrele prin ciurciuveaua cărora înfige vântul săbii. Geamurile joacă-n ramă. Multe dintre ele sunt improvizate din bucăţi de sticlă, spânzurate unele de altele prin câte un cârlig de tinichea, strecurat ca un S între cioburi.”

La nevoie, Arghezi este pictor al maladiilor, fidelitatea faţă de sursa de inspiraţie impunându-i cinismul şi anulându-i compasiunea: ”Hoitul lui (al unui deţinut tuberculos) va aparţine în curând, pe vecie, curţii marţiale care l-a depus. E o caricatură înaltă, despre care nu se mai poate spune înaltă, un imens manechin, cu o imensă distanţă între ghete şi şapcă.”

Dacă libertatea umană poate fi smulsă, în spatele gratiilor, la Poarta neagră există un echilibru perfect între viaţă şi moarte: deţinutul tuberculos va dispărea, în timp ce olteanca Maria Nechifor naşte în închisoare.

Pompiliu Constantinescu focalizează cultul maternităţii present în opera argheziană ca o promisiune a renaşterii omului la infinit: ”Nu cunosc alt cult mai integral pentru copil ca in literature argheziană: rod al dragostei mistice, el participă la miracolul vieţii, îl întreţine, îl relevă cu inepuizabilă candoare: copilul e negaţia răului, a morţii, a tristeţii. Vitalismul arghezian se purifică, în viziunea paradisiacă a omului-copil, de orice îndemn satanic. Dacă erotica argheziană cunoaşte toate violenţele instinctului, răvăşind pe om de la extaz până la crimă, iubirea care duce la procreare e unul din marile mistere ale vieţii identificându-se cu Buna-Vestire.”

Veridicitatea viziunii critice a lui Pompiliu Constantinescu este demonstrabilă în proza scriitorului, dar şi în universul liric. Instinctul iubirii se prelungeşte violent prin crimă, pentru ca omul să fie sigur că rodul iubirii va purta pecetea lui şi numai a lui:

”Coşul ei cu soare,

Proptit în şold, pe cingătoare,

Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,

Şi garoafe de noapte.

în sânul ei ca mura

îşi pironeau căutătura

Domnii zvelţi din jurul mesii,

– „Cine mai ia florile miresii?”

Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,

Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase

Şi-n fiecare deşti câte-un inel

Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.

Cine ţi-a frământat carnea de abanos

Şi ţi-a băut oftatul mincinos?

Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască

Făptura ta împărătească?

Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?

Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?

Cine ţi-a îngropat capul

Nebun,

în braţele lui noduroase, păroase,

Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?

Tu n-ai voit să spui

Nimănui

Unde înnoptai,

Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!

Vezi, Năstase osânditul

Nu te-a pătruns decât o dată;

Şi atuncea toată,

Cu tot cuţitul.”

Nu în ultimul rând, un motiv decisiv în alegerea temei a fost acela că opera argheziană se află de la apariţie expusă în Sala oglinzilor a criticii şi istoriei literare româneşti, personalităţi marcante sau esteţi mai puţin cunoscuţi analizând cu lupa fineţea de bijutier a scriiturii şi reflectând-o diferit. Fiecare cercetător poate descoperi elemente noi, literatura argheziană este fără îndoială un filon inepuizabil. Motivul resurselor inepuizabile stă în personalitatea vrăjitorului cuvintelor periferice: „Arghezi e un chinuit, un torturat de nelinişti, de îndoieli şi de întrebări, un însingurat. La el e vorba de cunoaşterea divinităţii printr-un proces intelectiv  în care era ajutat numai de mintea lui «ca tuciul». O dramă de cu totul alt ordin decât alternativa bine – rău, credinţa – necredinţa se desfăşoară în faţa noastră. Firea lui plină de contraste, natura lui singulară nu puteau da decât o formă de excepţie şi extravaganţă acestei dezbateri lăuntrice.”

Arghezi era conştient de faptul că scriind acceptă să i se violeze intimitatea: ”Există o curiozitate maladivă şi degenerată fixată asupra scriitorului care s-a ridicat cu un lat de palmă peste epoca sa. Ea se satisface uitându-te peg aura cheii”, dar îşi asumă riscul masacrării vieţii personale fiindcă: ”Scrisul, născocit de oameni ca o zămislire din nou a lumii, are o putere egală cu aceea exprimată în Geneză”.

Scriitorul evaluează actul de creaţie literară ca fiind restaurarea spirituală a umanităţii: ”În venirea miraculoasă a Fiului pe lume am găsit documentele stării civile literare.”

Arghezi m-a cucerit definitiv prin candoarea şi francheţea modestiei sale: ”Scriu de 45 de ani şi nici azi nu ştiu cum se începe o pagină, după ce am scris zeci de mii, fără să ştiu nici pe acelea cum le-am scris şi am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficienţa arogantă şi de atitudinea omnipotentă a majorităţii confraţilor mei. Mai mult, nu ştiu să scriu o frază.”

În articolul Dintr-un foişor, scriitorul se dezice de scrisul curăţel, de jumătăţile de măsură în artă, afirmând că pentru el, a scrie are un sens grav, însemnând a face în alt mod tot ce fusese bine făcut până atunci. Arghezi este un model pentru tinerii debusolaţi ai epocii actuale, care sunt duşi în eroare prin mediatizarea unor pseudovalori. Sciitorul învaţă oamenii să devină gladiatori care nu primesc aplauzele cu slugărnicie.

De o sinceritate cuceritoare se dovedeşte şi în momentul în care atrage atenţia asupra faptului că scrisul şi dragostea seamănă în multe privinţe, intersectându-se prin prostituţia la care iniţiază ambele experienţe umane. Hiperexigenţa caracteristică il motivează să ţintească mereu statutul de elită: ”Neavând avere părintească, a trebuit să o câştig, pentru că nu mi s-a împăcat firea cu boema, cu gheata scâlcie, cu mătreaţa de pe guler, cu cămaşa murdară. Din pânză mi-am ales inul şi din ştofă mohairul.Natura mi-a dat ceea ce se cheamă un standard de viaţă ridicat, care nu putea să fie alimentat dintr-o profesie de subaltern şi cea dintâi avere adunată, la fizic şi la moral, a fost o ireductibilă independenţă. De câte ori am simţit că o îndatorire plătită mă face număr current, am părăsit-o, riscând să mor de foame însă foarte încredinţat în secret de contrariul, cum a şi fost întotdeauna.”

Arghezi ziaristul a făcut o profesiune de credinţă din a nu-L vinde pe Dumnezeu în flacoane şi a nu adera la ”banditismul de presă”.

Nu l-au caracterizat compromisurile, nici jumătăţile de măsură reuşind să sintetizeze esenţa de viaţă universal valabilă.

În volumul Lume veche, lume nouă surprinde lupta omenirii pentru pâinea cea de toate zilele:  ”Pe vremuri vorbele pâine şi muncă pentru pâine erau nişte locuri comune de retorică şi constituiau materialul plastic, al terminologiei economiştilor discursivi. Le utilizau cu atât mai des, cu cât erau mai bine hrăniţi. În marfa cuvintelor care privesc mîncarea şi băutura îi stă bine oratorului corpolenţa. Ea deschide apetitul, ca la restaurant patronul trandafiriu cu burtă şi bucătarul cu guşă.

Grosul lumii nu se gândea la pâine, la carne, la untură şi unt. Bărbatul care ducea acasă mielul gras la spinare, pepenii în braţe şi peştele de urechi era un mahalagiu sărac. Profesorul, medicul, inginerul, advocatul — intelectualul ! — şi-ar fi pierdut orice prestigiu, măcar să fi spus cât i-a costat fript un curcan. Numai Doamna — şi foarte rar şi Doamna — se cobora până la aceste detalii de mizerie : ea cânta pe harpă sau la pian o romanţă, pe când toată treaba din fundul apartamentului rămânea pe seama bucătăresei, ca şi copiii.

Nimicurile de ieri au ajuns problemele de azi, esenţiale. Domnii aleargă după o bucată de brânză şi îşi dau la telefon furnizorii secreţi, care le vînd merindele cu de 20 de ori preţul oficial. Şi preţul oficial cifrat în birouri, comparat cu o realitate obiectivă, e fals, dar şi preţul de cumpărare a ajuns scandalos. Mijlocia nu se mai poate echilibra între prea cunoscuta cerere şi ofertă şi negustorii, deveniţi hoţi de drumul mare, eludează prin variate tertipuri termenii cîntarului pieţii.”

Toate fenomenele care dau viaţă scenei sociale au fost transpuse în imagini artistice, în idei, demonstrând prin însăşi existenţa sa că omul poate schimba prin muncă şi exigenţă statutul social moştenit de la părinţi. Deşi considera proza o anarhie, Arghezi a utilizat această formulă în următoarele dintre volumele sale: Icoane de lemn, Poarta neagră, Tablete din Țara de Kuty, Bilete de papagal, Pagini din trecut, Lume veche, lume nouă, Tablete de cronicar, Cu bastonul prin Bucureşti, Răzleţe, Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire şi Lina.

Opera acestui scriitor este valoroasă, necesară literaturii române şi nouă ca oameni, cum ne sunt necesare alimentele de bază. Din cauza formului atipice, a materialului în care s-a formulat mesajul, creaţia argheziană nu este apreciată la adevărata ei valoare de la început, dar după ce sunt experimentale proprietăţile sale spiritual-curative devine de neînlocuit.

Bibliografie:

Surse tipărite:

1.      Tudor Arghezi, Scrieri. Proze, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

2.     Tudor Arghezi, Pamflete, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

3.     Tudor Arghezi, Ce-ai cu mine, vântule? Povestirile boabei şi ale fărâmei, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă ”Regele Carol II”, Bucureşti, 1937.

4.     Tudor Arghezi, Pagini din trecut, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955.

5.     Tudor Arghezi, Răzleţe, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

6.     Tudor Arghezi, Lume veche, lume nouă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958.

7.     Tudor Arghezi, Poezii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

8.     Tudor Vianu, Arta prozatorilor români; Editura Lider, Bucureşti, 2003.

9.     George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

10. D. Murăraşu, Din presa literară românească (1900-1918), Editura Albatros, Bucureşti, 1970.

11. Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.

12. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura Lider, Bucureşti, 2003.

13. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucureşti, 1994.

14. George Călinescu, Istoria literaturii române- compendiu, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

15. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979.

16. Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

17. Şerban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.

18. Alexandru George – Marele Alpha, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970.

19. Ilie Guţan – Tudor Arghezi. Imaginarul erotic, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

20. Mircea Muthu – Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, E-L, coordonator: Ion Pop, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.

21. Daniel Vighi, Onoarea şi onorariul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007

Surse on-line:

22. http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi-7zudsdu/psalm-5-5zouczu.html#.Uj09vmx9__Q.

23. http://www.scribd.com/doc/389126/Istoria-literaturii-romane-de-la-origini-pana-in-prezent-1.

24. http://100ro.blogspot.ro/2009/11/baroane-de-tudor-arghezi.html

25. http://www.poeziile.com/autori/Tudor-Arghezi/tatalui-meu.php.

26. http://nascutaprimavara.blogspot.ro/2008/11/tinca-tudor-arghezi.html#!

27. http://www.scribd.com/doc/101304412/Dintr-un-Foisor-Tudor-Arghezi.

FALSĂ IDENTITATE

Const. MIU

 

De ce piedică ai pus

Gândului mereu nespus?

L-ai lăsat să dea în pârg,

Ca să te iubesc cu sârg!

 

De ce spui că nu ai timp,

Când nu-ntorci deloc clepsidra?

Ai lăsat-o în Olimp,

Ca să fii mai rea ca Vidra?

 

De mă crezi cumva Răzvan,

Nu sunt eu al tău ţigan:

Nici ca rob, nici împărat,

Pe un ban răscumpărat!

Lumină din lumină şi suflet pentru suflet

Mihaela BOTEZATU

Dintr-un fascicul de lumină, domnul profesor doctor Const. Miu, a adus în inimile noastre o dimineaţă. Roua a cules-o de pe gingaşe petale de flori şi de pe poalele smerite ale munţilor. Florile şi munţii? Tinerele condeie. E adevărat. Acum vă veţi întreba probabil de ce am spus doar „tinerele condeie”. Fără să ezit vă voi răspunde: Sufletele frumoase rămân veşnic tinere iar în paginile volumului Vitralii lirice , se ascund sufletele noastre colorate şi dornice de frumos, mereu curioase, mereu vrăjite de minunile vieţii, gata să se deschidă si să picteze pe foaie gândurile coapte.

Trebuie să fim conştienţi de importanţa, frumuseţea şi sensibilitatea prezentului volum. În prefaţa frumos intitulată, „Izvor de adăpat aripa sufletului”, dl. prof. dr. Const. Miu îşi exprimă clar intenţia şi speranţa, dar mai ales încrederea în talentul celor publicaţi în antologie: „Autorii antologaţi în prezentul volum sunt certe valori, truditori întru cuget şi simţire românească.”

Colindând antologia pagină cu pagină, am ajuns la aceeaşi concluzie: Talentul domneşte ahtiat în fiinţa colaboratorilor revistei Metamorfoze, care rămân fideli artei frumoase, sensibile, deloc uşoară a scrisului. Astfel, şi în cea de-a treia antologie a colaboratorilor, intitulată „Aripi de dor”, în prefaţa realizată de dl. profesor dr. Const. Miu, „Prin alţii, prin sine!”,putem observa din nou încrederea dumnealui în „echipa” de scriitori pe care o conduce pe drumul luminos al gloriei: „Într-o lume supusă volens-nolens globalizării şi tributară mercantilismului, redacţia revistei Metamorfoze şi-a propus să rămână fidelă crezului său spiritual – promovarea valorilor autentice locale şi din ţară.” De remarcat este faptul că în actualul volum, Vitralii lirice, talentul şi dorinţa de slujire a condeiului, depăşesc graniţele tării, chiar ale continentului, cu dl. dr. Nicolas Andronesco.

Dintre colaboratorii fideli redacţiei, care au fost deci publicaţi în ambele antologii, îi putem aminti pe următorii: Carmen Radu, Cristina Gaţachiu, Cosmin Ştefănescu, Marion Manolescu şi bineînţeles dl. Const. Miu.

Volumul Vitralii lirice aduce cu sine atât creatori noi cât şi pe cei familiarizaţi deja cu paginile antologiei, care conform domnului Const. Miu, constituie un răspuns la crezul spiritual de care se amintea în „Aripi de dor”. „ Faptul acesta (ajutarea unor tineri de a-şi publica lucrările într-un volum propriu) dovedeşte nu numai că în paginile revistei Metamorfoze sunt certe valori spirituale, ci mai ales că a dat roade crezul nostru cultural şi literar”.

Analizând cu ochii minţii şi gustând cu buzele inimii fiecare vers din antologie, aş putea să concep prezentul volum ca pe o calătorie magică. Intrăm în templul sufletului şi ieşim la realitate prin feresterele frumos redate pe cea de-a patra copertă. Aşadar, Ramona Manolescu a pictat „Iluzia” şi în suflet s-a făcut „Primăvara”, „după ploaia de stele”. Carmen Radu ne-a trimis „Scrisoare”. Iată că se răspunde la întrebare: „destinatar sau expeditor?”: Mă simt un destinatar fericit. Cristina Gaţachiu , darnică fiind, ne plimbă prin frumoasa „Bucovina” iar apoi ne readuce cu gândul hoinar în „Vară de sticlă”.  Subsemnata, Mihaela Botezatu, a pornit la drum gândindu-se la delicii culinare. Dl. Const. Miu m-a anunţat telefonic faptul că urmează să primesc prin poştă o carte de bucate. „M-a avertizat” asupra faptului că îl voi vedea cu şort, asemenea unui bucătar. Marea mi-a fost mirare când am descoperit cufărul cu minuni, prezenta antologie. Am primit deci reţetă pentru suflet. În semn de mulţumire, permiteţi-mi să vă închin şi eu o „Rugăciune” pentru ca Domnul Dumnezeu să aibă veşnic sufletele dumneavoastră frumoase în grijă.

Şi să pornim din nou la drum cu talentata Cristina Ilea, în „Veneţia”, în dulce „Amurg”. Şi ne pierdem cu Mariana Mazalu, „Azi (când) este o nouă zi tomnatică” în „Labirint” de versuri dulci. Înnotăm cu fervoare într-un „Ocean de vise” pentru ca mai apoi să depănăm „Amintiri”. Hulya Curtamet  „se metamorfozează într-o zână splendidă” a versului şi ne aminteşte de „Inocenţa” poetului ale cărui „Gânduri măiestre/Zboară spre cer”. Mai departe, Ema Bratu ne pune pe coardele sensibile ale sufletului o „Romanţă” dulce care „prevesteşte sfârşitul de la început”. Florin Matyas ne aduce în vremuri nostalgice, de mult apuse, să ascultăm cu luare aminte „Discursul lui Vlad Ţepeş către oştenii săi”. Să fim şi noi oştenii vajnici ai armatei de versuri din inimile noastre şi să ascultăm ruga lui Alin Constantin Stancu: „Ţie, Doamne, îţi încredinţez/ Al meu suflet încătuşat/ Cu lanţurile păcatului”. Ajungem cu Alexandru Bişag la „Biserica de lângă drum” pentru a-I spune Domnului că suntem „visători de vise” şi dorim a-L urma pretutindeni, pentru a-I mulţumi pentru harul său divin revărsat asupra-ne, căci, „Doar om să fii…” cum spune Eda, învăţi şă înţelegi chemarea lui Dumnezeu şi să nu pierzi Calea căci „Tot ce lăsăm în urmă rămâne în zadar”. Împreună cu Bianca Moise gustăm din „Elixir” şi astfel vom şti că această iubire pentru literatură „va dăinui în sufletele noastre”. Cu toate acestea, Marion Manolescu, ne îndeamnă să ne înarmăm cu răbdare şi sfântă credinţă, pentru a fi oricând pregătiţi pentru „Viscolul vremii”. Prin ochii lui Nicolas Andronesco vedem chemarea: „Cuante de-nţeles/Voi aţi ales/ Drumul spre eternitate şi simţim „Împlinirea”. Şi „Împlinirea” găsirii lui Dumnezeu este evidenţiată de Cosmin Ştefănescu „În noi”: „şi astfel s-a ascuns Dumnezeu/în noi”. Şi are atâtea să ne spună: „Am atâtea să-ţi spun/dar versurile/se zbat captive/cu aripi de întuneric/în febra cuvântului nespus.” Să citim deci şi să îl descoperim căci doar aşa „Ferestre de lumină/ Se deschid către cuvânt”. Şi la finalul călătoriei ne întâlnim din nou cu gazda primitoare, dl. prof. Const. Miu.  Să gustăm un „Fruct de dor” şi să ascultăm „Murmur de gând” pentru a păstra în sufletul nostru „Lumina veşnic vie”. Şi ferestrele se închid iar povestea se termină. Sufletul rămâne fericit! Atât de fericit…

Acum, la final de călătorie, pot spune doar atât: Antologia Vitralii lirice este un cufăr preţios în care stau dornice de a fi descoperite talente incontestabile şi susţin întru totul afirmaţia finala a domnului Const. Miu din prefaţă: „Prin conţinutul său, prezenta antologie de versuri se vrea un veritabil izvor de adăpat aripa sufletului, mereu însetat de frumos”.