ÎNDEMN

Const. MIU

 

Amintirile –

şal spre neuitare –

să le ţii mereu

în jurul inimii

gâtuite

de singurătate.

Anunțuri

Basmul iubirii noastre

EDA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Eram cenusareasa ce nu gasea iubirea

Si disperata cautam atat : doar fericirea

De micul print nimic ea nu stia,

Era atat de trista intr-una si plangea.

 

Veni si vara si nici nu mai spera vreodata,

Sa fie fericita si ea, ca orice fata.

Era ca un lastar de floare ce ar fi vrut sa creasca,

Si printul ei sa vina, cu drag sa o iubeasca.

 

Timpul trecea grabit si nici nu se gandea,

La printul ce visa, aflase acum de ea.

Mica cenusareasa spre bal se indrepta,

Ajunse si aici, nimeni n-o astepta.

 

Povestea abia incepe. Caci intr-o buna zi,

In sufletul ei bland, soarele rasari.

In viata mea de-atunci, tu ai aparut

Si ne-am zambit frumos atunci cand ne-am vazut.

 

Teama a disparut, nimic nu ma mai doare

Ca tot ce a fost trist, acum e doar visare,

Acum esti printul meu ce nu-l mai las sa plece,

Iubirea ce-o purtam nicicand ea nu va trece.

 

Nimic eu nu regret, am invatat s-astept

Si stiu ca tu ma aperi si ca ma strangi la piept.

Mi-ai daruit iubire, eu simt iubirea ta,

Priveste-ma in ochi, sa vezi  iubirea mea.

 

Nu am crezut vreodata, nici in visele de noapte,

Ca printul a venit de-acolo, de departe.

Noi suntem fericiti o stim numai noi doi

Si basmul nostru se-ncheie doar cu noi.

 

Eram cenusareasa, acum sunt floarea ta.

Esti printul ce-asteptam sa vina-n viata mea.

Te rog, intinde mana, invata-ma sa zbor,

Acolo sus departe, unde nu-i niciun nor !

 

 

Ce este oare?

Numai la viaţa mă gândesc.
Este un dar dumnezeiesc.
Lumina şi căldura o-nconjoara.
Iar uneori nu e uşoară.
Nimeni nu ştie de fapt ce este ea.
Iubire ? Cântec ? Sau o stea ?
Şi mii de stări apăsătoare,
Te fac să te întrebi: ce este oare?
E vraja sufletului…ce apoi dispare….

RISIPĂ DE CULOARE

Const. MIU

 

Toamna asta iar să fie

O risipă de culoare

Şi să îţi aducă ţie

Numai zile roditoare!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Toamnă cu cârcei de viţă

Nobilă pe la urechi

Pe ie şi pe altiţă,

Amintind de vremuri vechi,

 

Roadele-ţi să-i fie zestre

Doar Fecioarei din poveste,

Iar la zi de sărbătoare

Să-i faci zilele cu soare!

CONFESIUNEA UNUI VOIEVOD VALAH (Poem dedicat lui Vlad al III-lea Basarab)

 Florin Matyas

Port cu mine un blestem:
De dusman, sa nu ma tem.
Pe hot, sa nu il cinstesc.
Pe cel rau, sa nu-l iubesc.

Si cu acest blestem cumplit,
Eu ma lupt neobosit:
Pe dusmani ii trag in teapa.
Pe hoti ii arunc in groapa.

Pe cei rai ii chinuiesc.
Si… Vlad Tepes ma numesc.

CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

– comedie în trei acte –

 

       Personajele (numai două, că e criză!):

–          Preotul Demirel (finul lui Gică Prescure, care va prinde gustul afacerilor şi va cocheta cu politica pe plan local)

Gică Prescure (naşul preotului, om de afaceri)

ACTUL I

 

La ridicarea cortinei, preotul Demirel stă la birou şi pare preocupat de nişte hârtii, pe care le tot consultă. Ridică în faţa ochilor, rând pe rând, câte o foaie, ca şi spectatorii să vadă, apoi, îşi notează ceva într-un registru.

Ca să pară vădit agitat, se ridică de mai multe ori de la birou şi se plimbă de colo-colo, aprinzându-şi o ţigară. Revine la masa de lucru, reluînd lucrul – acelaşi joc cu hărtiile ridicate în faţa ochilor… La un moment dat, trânteşte pixul, cu zgomot, semn de nemulţumire. Pe acest gest, intră în cameră Gică Prescure, naşul preotului.

 

(Preotul Demirel) : -Naşule, ai că nu mă descurc singur!… Te-am sunat, să-mi dai o mână de ajutor!

(Gică Prescure) : – Stânga sau dreapta?

(Preotul Demirel) : – N-am chef de glume!… (gest a lehamite). Ia uită-te ce scrie aici! (îi întinde o hârtie, pe care Gică Prescure o ia şi o studiază cu atenţie).

(Gică Prescure) : – Ăştia de la Guvern le-au rezolvat pe toate şi doar cimitirele rămăseseră neprivatizate…

(Preotul Demirel) : – Toate au un început!

(Gică Prescure) : – Dacă eram eu prim-ministru, începeam privatizarea României cu cimitirele! (supoziţia e făcută pe ton laudativ)

(Preotul Demirel) : – Pe ce te bazezi?

(Gică Prescure) : – Pe morţii din decembrie 89!… Peste tot, eroii au parte de onoruri… Iar la noi, treaba asta se putea face privatizând cimitirele!

(Preotul Demirel) : – Uşor de zis, greu de făcut!… Fax-ul primit de la Patriarhie precizează că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuie făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile.

(Gică Prescure) : – În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… (Aici, Gică arată hârtia cu pricina, bătând în ea de mai multe ori, cu dosul palmei).

(Preotul Demirel) : – Termenul e împovărător: trei zile!…

(Gică Prescure) : – Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! (Tonul e cel al unuia care se văicăreşte)

(Preotul Demirel) : – Nu mai avem locuri! (gest de avertizare)

(Gică Prescure) : – Aşa e! Am văzut şi eu!

(Preotul Demirel) : – Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? Ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora  de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

(Gică Prescure) : – Tu nu eşti în toate minţile, finule?! (apreciere făcută pe ton vădit supărat). Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss!…  (desenează în aer dimensiunile cu pricina).

(Preotul Demirel) : – Să ştiţi că ai dreptate.

(Gică Prescure, cu mirare) : – Adică de ce, părinte?

(Preotul Demirel) : – Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

(Gică Prescure) : – Ia, fii mai explicit!

(Preotul Demirel) : – Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

(Până aici, Gică Prescure a stat în picioare. La o asemenea veste, se repede şi trage un scaun aproape de birou, spre a urmări expozeul preotului)

 

(Preotul Demirel ia o foaie de hârtie şi notează fiecare punct, cu voce tare) :

1. Ţinuta la intrarea în cimitir va fi decentă.

(Rică ochii din foaie şi explică: – Nu poţi veni aici ca acasă! ).

(Gică Prescure) : – Da, la cine se referă ţinuta decentă, părinte, la mort sau la însoţitori, sări administratorul.

(Preotul Demirel) : – Normal că la însoţitori, că pe mort îl îmbraci frumos, ca pentru ultimu drum… E la mintea cocoşului!

(Gică Prescure) : – Am priceput!… Zi mai departe!

(Preotul Demirel, cu voce tare) : – 2. Cei care primesc pomană vor avea în dotare o singură sacoşă (nu mai mult!), comercializată prin serviciile noastre funerare.

(Aceste lămuriri le face, ridicând un deget, semn că trebuie să fie ascultat cu luare-aminte) : „Nu poţi spune cerşetori, că ăia din UE stau cu ochii pe noi şi iar or să ne bălăcărească în parlamentu lor şi în presă… Ca să evităm discriminările şi îmbulzeala – ştiţi că unii se-ngrămădesc, de se calcă-n picioare, să ia pomană de mai multe ori –, pomanagii trebuie musai să aibă la ei o sacoşă nici prea mică, nici prea mare, că noi nu încurajăm obezitatea!”

(Gică Prescure) : Aşa e, aşa e!… Ce mai notăm?

 

(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : – 2. A. Primitorii de pomană vor achita o taxă lunară de staţionare. Vor purta un ecuson la vedere!

 

(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Mă ocup eu de ecusoane!… Am deja o idee cum o să arate… (Bate iar din palme).

(Preotul Demirel, duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) :

2. B. Pentru cei fideli (care nu se duc şi-n altă parte), punem la dispoziţie abonamente. Pentru pensionari, veterani de război, elevi şi studenţi – reducerile sunt de cincizeci la sută!

 

(Gică Prescure bate din palme aprobativ) : Bravo!… Bravo!

(Preotul Demirel, tot cu voce tare, în timp ce scrie) : – 3. Se va plăti o taxă de groapă, iar la solicitarea clientului, firma noastră de servicii funerare va efectua lucrări pentru morminte supraetajate, în funcţie de numărul membrilor de familie.

 

(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)

(Preotul Demirel duce degetul arătător la gură, în semn de tăcere. Apoi, reia argumentaţia, cu voce tare) :

4. Din momentul publicării prezentului Regulament în Monitorul Oficial, morţii se îngroapă numai în picioare!

(Aici, preotul îi face semn cu mâna lui Gică Prescure să se dea mai aproape)

O să scoatem pe piaţă sicrie cilindrice şi va trebui să facem o campanie serioasă, ca oamenii să înţeleagă avantajele acestei poziţionări strategice, în mormânt. Vor fi primii la înviere!” (Atenţionare prin ridicarea arătătorului spre tavan).

(Gică Prescure) : – Finule, asta înseamnă că voi doi – tu şi fina Fulvina o să aveţi cilindru la poarta cimitirului! (Se bucură şi bate iar din palme).

(Preotul Demirel): – Ajungem şi acolo, nu te grăbi!

Uite, să-ţi zic cum facem restructurarea… Morţii vor fi dezgropaţi şi puşi în ordine alfabetică. Nu de când au decedat, că la unii nu se mai ştie!… Ăsta va fi punctul cinci în Regulament.

(Gică Prescure, nemulţumit) : – Nu e bine! Sunt de acord să-i dezgropăm, că mai facem şi noi un ban cu parastasele,  da nu să-i aşezăm apoi în ordine alfabetică!

(Preotul Demirel, supărat) : – Da, de ce nu vrei matale, naşule?

(Gică Prescure) : – Ăştia din ziua de azi sunt nişte analfabeţi!

(Preotul Demirel, împăciuitor) : – Ai dreptate! Nu cunosc literele şi o să avem bătaie de cap…

(Gică Prescure) : – Atunci, ce propui nene?

(Preotul Demirel) : – Le dăm numere, ca la Loto

(Gică Prescure, vesel) : – Ştii că e o idee grozavă! Săptămânal, organizăm o tombolă, iar câştigătoru va fi înmormântat gratis!… La punctu şase, trecem tombola!… (Îi indică locul, pe hârtie). O să-l invităm pe Înaltu’, să tragă el, cu mânuţa lui, că tot îi place să fie băgat în seamă, şi în felu ăsta ne are şi pe noi în vedere…

(Preotul Demirel) : – Cu osuaru cum rămâne?

(Gică Prescure) : – Că bine zici, finule. Nimic nu-ţi scapă!… Eu cred că ăsta e bun pentru a treia treaptă prevăzută în ordonanţa de urgenţă.

(Linişte. Demirel se uită la Gică Prescure şi observă că stă gură-cască, aşteptând minunea).

(Preotul Demirel) : – Tot eu să te luminez, că întunericu’ iadului te mănâncă! (psalmodiere  pe nas a cuvintelor îngroşate).

Punctu următor e crematoriul… O să calcinăm oasele!

(Gică Prescure) : – Cu aprobarea cui?

(Preotul Demirel) : – Cum a cui?… A Sanepidului şi a Primăriei… În Nota explicativă o să trecem – MOTIVE ECO: igienizare şi salubrizare. Doar e la modă !… Va fi primu cimitir privatizat şi ecologic din lume: igienă la standarde nu europene, ci mondiale!

(Gică Prescure) : – Să nu uiţi că pentru cenuşă o să avem nevoie de spaţiu pentru depozitare. Alţi bani, altă distracţie…

(Preotul Demirel) : – Banii or să curgă – gârlă, nu alta!… Iar de distrat, om vedea pe unde… Lumea e mare!

(Gică Prescure) : – Pân la urmă, ce facem cu cenuşa, părinte?

(Preotul Demirel) : – O vindem… Afară!… Am citit undeva că americanii au descoperit o metodă ieftină şi eficientă, prin care fac diamante din cenuşa morţilor… Noi le dăm materia primă, iar ei produsu finit… Deschidem şi un magazin, de care o să se ocupe fina Fulvina.

(Preotul se apucă să facă pe hârtie nişte dreptunghiuri, în interiorul cărora notează cu voce tare) :

OSUAR –  CENUŞĂ  –  DIAMANTE  –  desfacere FULVINA
(Gică Prescure) : – Avem o problemă, părinte… Săptămâna trecută,  naş-ta    şi-a făcut analizele… I-a ieşit rezultatu că are sânge verde!… Mi-au zis să nu intrăm în panică, pentru că e ceva normal: o dată cu încălzirea globală, cică primele modificări se văd în sânge…

(Preotul Demirel) : – Dimineaţă, pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu peste noi!

(Gică Prescure) : – Vrei să spui – peste noi – (pronunţă apăsat), nu peste voi!

(Preotul Demirel, plictisit şi vădit supărat) : – Peste voi, peste noi, tot una e!… Rămâne stabilit: mâine pleci cu naşa la Bucureşti. Te duci şi refaci analizele!… Poate iese şi de aici ceva şi dă norocu peste noi!… Facem echipă, nu-i aşa?

(Gică Prescure) : – Rămâne de stabilit cine o poarte banderola de căpitan…

 

 

 

ACTUL II

La ridicarea cortinei, pe biroul preotului Demirel se văd mai multe pergamente – unele făcute sul, altele desfăcute şi fiind aşa de mari atârnă, altele sunt agăţate prin cameră.

Preotul îl ia de mână pe Gică Prescure şi-l conduce spre birou.

(Preotul Demirel) : – Uite, domle, uite-aicea dovadă că fac ceva cu cap, nu cu tărâţaru! (Indică apoi cu arătătorul cele două locuri diametral opuse ale corpului).

Nu ca ăştia dup-acilea, care se prefac doar, însă habar n-au cum se face o fundaţie.

(Gică Prescure) : – Părinte, zău că ai ochi buni: vezi şi detaliile şi ansamblul!

(Preotul Demirel) : – Ştii ce sunt astea? (Îi arată ceva pe o schiţă)

(Gică Prescure, curios) : – Ia, să vedem ce fantezii mai ai părinte!

(Preotul Demirel) : – Uite, la număruunu o să fie Salonu’ Cununiilor şi al Botezurilor. (Desenează în aer o arcadă, pe care „scrise” cu degetul frontispiciul).

(Gică Prescure) : – Ai, că e interesant… (Repetă, silabisind) : Sa-lo-nu’ Cu-nu-ni-i-lor şi al Bo- te-zu-ri-lor.

(Preotul Demirel) : – Păi, cum să nu fie!… Tot salonu-ăsta va fi în lambriu alb. O să punem peste tot oglinzi de Veneţia: la uşi, la  ferestre, pe tavan şi pereţi, să poată vedea lumea mireasa, că o dată-n viaţă are parte de aşa ceva… Iar la botez, să-i vadă naşu lu ăla micu puţa mare!

(Gică Prescure râde cu poftă) : – Am zis eu că ai fantezii!… (Serios): Da, ia, zi, la număru doi ce-o să fie?

(Preotul Demirel) : – Exact pe dos: Popasu’ spre eternitate. În capela mortuară, adică în salonu-ăsta, pe care l-am botezat Popas, o să fie depus mortu pentru priveghere. Sala va fi la fel de mare, ca la număruunu. Acolo, punem mese pentru nuntaşi, aici pentru parastas.

(Gică Prescure, entuziast) : – Eşti bun ca proiectant!… Trebuie să dai de băut!

Preotul Demirel aduce de pe o masă aflată într-un colţ al scenei o tavă cu o sticlă şi două pahare. Gică Prescure se repede şi dă peste cap un pahar. Apoi, îşi mai toarnă unul.

(Preotul Demirel, bătând din palme şi avertizând) : – Gata!… Gata, la treabă!

Preotul ia alte pergamente, pe care le desface şi le întinde pe birou.

(Gică Prescure, gânditor) : – Da, nu te-ai gândit ce-o să facă lumea până construieşti  casa-asta de ceremonii?

(Preotul Demirel lasă pergamentele şi se uită întrebător)

(Gică Prescure) : – Primăria interzice oamenilor să mai facă nunţi şi parastase la restaurant! Au înfiinţat o comisie de control, care merge din casă în casă, să-i amendeze pe ăia care nu plătesc o taxă de întreţinere. (Enumeraţia o face, îndoind câte un deget de la o mână).

– Nu poţi să ai o casă ca asta – de ceremonii – cum ai botezat-o, fără s-o întreţii!

(Preotul Demirel) : – Au la dispoziţie, deocamdată, sala de festivităţi de la Primărie… Asta doar până deschidem noi.

(Gică Prescure, mimează supărarea) : – Pentru nunţi şi botezuri, mai treacă-meargă, da cum o să bagi mortu în sala-aia, că primaru ştii doar ce culoare e?!

(Preotul Demirel, sentenţios) : – Să-i dea carnet de partid, pe care să i-l pună în coşciug. Poate face şi dincolo o filială şi-l votează ăia, că aici şi-a cam făcut plinu!

(Gică Prescure) : – A propos de dincolo…  Finule, am venit să-i spui lu Angheluţă, groparu, că mai am nevoie de cinzeci de cranii… Am o comandă pentru Franţa, la o casă de vacanţă, şi pe care tre s-o onorez pân la Crăciun… Iar de săptămâna viitoare ne diversificăm: o să trecem pe confecţionarea de lampadare.

(Preotul Demirel) : – Şi ce-ţi trebuie pentru astea?

(Gică Prescure) : – Cât mai multe oase de la palme şi labele picioarelor, pentru franjuri.

(Preotul Demirel) : – Da, cum o să le-atârni? se băgă în vorbă şi arhitectul.

(Gică Prescure) : – Cu nailon de undiţe… Am încheiat deja contract cu un depozit de scule de pescuit, că ştiam că pentru tine, finule,e floare la ureche să faci rost de „catalige”.

(Preotul Demirel îi ia mâna şi-l felicită) : – Domle, eşti tare!… Nu credeam că şi morţii se pot recicla… Ăsta da comerţ pentru export!

(Gică Prescure) : – Se vede că dumneata nu prea dădeai pe la învăţământu politic, pe vremea Împuşcatului… N-ai cum să ştii de lozinca Nimic nu se pierde, totu se transformă! … Dacă mai trăia, cre că eram acu fruntaş în întrecerea socialistă! se lăudă Gică Prescure.

(Preotul Demirel, mieros, ca să-i facă plăcere) : – Ce fruntaş, sigur erai declarat erou al muncii socialiste şi mai primeai şi medalie cu şnur din aur!

(Gică Prescure) : – Finule, ia strigă la fina să aducă nişte cafele la băieţii veseli, că eu am uitat că n-am venit cu mâna goală.

(Scoate dintr-o sacoşă, lăsată lângă el, o pungă de cafea şi o sticlă cu whisky).

(Arătând spre sticlă) : – Asta e ca să bem aldămaşul.

(Preotul Demirel) : – Fulvina nu-i acas!… E plecată la şcoală.

(Gică Prescure) : – Ei, cum aşa? A găsit-o şcolarizarea pe nepusă masă?!

(Preotul Demirel) : – Face nişte cursuri speciale, că dacă tot ne privatizăm, tre să fie cineva ca să vândă bilete la intrare…

(Gică Prescure, supărat) : – O să se supere naş-ta, că la ea nu vă gândiţi deloc!

(Preotul Demirel, împăciuitor) : – Lasă, naşule, c-o să-i treacă… O punem să rupă biletele şi-i dăm juma din încasări!

Se aude soneria telefonului. Preotul ridică receptorul şi notează ceva   într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor. Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:

– O să facem la subsol un bar de noapte, să nu se plictisească lumea care vine aici!

Se aude iar soneria telefonului. (Acelaşi joc al gesticii: preotul ridică receptorul şi notează ceva   într-un carnet. În acest timp, Gică Prescure dă semne de nerăbdare: îi face preotului semne din mâini, întrebând cine e. Preotul îl calmează, tot prin gestica mâinii. Gică nu se lasă şi insistă cu gestica mâinilor). Lasă telefonul şi văzând mirarea naşului, explică:

             (Preotul Demirel) :- Şeful de lucrări, le-a cerut oamenilor să  se-apuce de săpat în hol… Ştii, pentru baru-acela de la subsol… Săpăturile au dat la iveală cel mai mare osuar din sud-estul Europei, având o vechime estimată de specialişti (Aici, preotul ia carnetul în mână şi citeşte rar) la aproximativ cinci mii de ani.  

Gică Prescure dă la o parte pergamentele de pe birou. Ia un marker şi o coală mare de hârtie pe care va scrie cu litere de tipar: INVENTAR LA NOUA GROAPĂ COMUNĂ! Apoi, va arăta afişul spre public.

ACTUL III

 

La ridicarea cortinei, preotul stă la biroul său şi notează ceva de zor pe nişte hârtii. Gică Prescure stă într-o parte. Are în mână un ziar, pe care îl lasă deoparte. Cască plictisit. Se uită insistent la preot, întinzând gâtul, să vadă ce scrie. Acesta îţi dă seama că „e filat” şi se fereşte, acoperind cu mâna ce scrie.

Gică Prescure ia din nou ziarul, ca să citească. Preotul nu-i dă atenţie: notează de zor. Se mai uită, când şi când la cel care scrie. Nemulţumit, arucă ziarul cu zgomot.

  

(Gică Prescure) : – Ştiai că Iisus a fost vândut a doua oară?

(Preotul Demirel) : – Asta de unde-ai mai scornit-o?

(Gică Prescure) : – N-am scornit-o eu, am citit şi eu ce-au scris alţii.

(Preotul Demirel) : – Şi ce-au scris alţii, iar eu nu ştiu?

(Gică Prescure) : – Dacă nu citeşti?… Mai documentează-te şi tu, finule, că doar e domeniul tău şi ar trebui să fii documentat!

(Preotul Demirel, plictisit) : – În legătură cu ce anume ar trebui să mă documentez?

(Gică Prescure) : – Am citit în cel mai prestigios ziar american ă NEW YORK TIMES – că la o  grădiniţă din America, educatoarea le-a promis copiilor 10 dolari dacă vor răspunde la o întrebare: Cine a fost persoana cea mai importantă din istoria omenirii?
Se scoală Sean, irlandezul, şi zice că Sfântul Patrick.
„Greşit, a spus educatoarea. Următorul la rând!”
Se scoală Mc.Queen, scoţianul, şi zice: Sfântul Andrew.
„Greşit, următorul”…
Se scoală Shlom, evreul, şi zice:  Iisus Cristos.
Educatoare îi da cei 10 dolari, în aplauzele colegilor, pentru răspunsul corect, şi-l întreabă cum se face că evreii îl recunosc pe Iisus ca cel mai important om din istorie.
Răspunsul  e bestial:
„Eu ştiu de fapt că cel mai tare din istoria omenirii a fost MOISE… BUSINESS IS BUSINESS!”

(Preotul Demirel, plictisit) : – Mare scofală!

(Gică Prescure) : – Bancul a luat premiul întâi la festivalul internaţional al bancurilor… Motivaţia juriului: Un evreu îl vinde a doua oară pe Iisus!

(Preotul Demirel) : – Vecinul meu, Iţic, e mai tare…

(Gică Prescure) : – Nu ştiam de vecinu-ăsta…

(Preotul Demirel) : – Mai bine!… Nici nu e nevoie…

(Gică Prescure) : – Da, de ce zici că e mai tare?

(Preotul Demirel) : – Iţic vroia neapărat să-l întâlnească pe Papa… Şi îi scria el, îi tot scria… Papa nimic! Nu-l băga în seamă!… Şi trec aşa 30 de ani, până când, întro-o zi, Papa face o vizită în Israel…

Toate bune şi frumoase… Se întâlneşte Papa cu Primul-Ministru, discută cu acela pe teme de religie… La un moment dat, Primul-Ministru zice:
„Sfinţia Voastră, înainte de a pleca, aţ avea o rugăminte…”
„Despre ce-i vorba?”
„Avem aici pe unul, Iţic… Se plânge că de 30 de ani vă scrie şi vă roagă să-l primiţi în audienţă… Dar nu l-aţi băgat în seamă… În spiritul creştinătăţii, n-aţi vrea, dacă tot sunteţi aici, să-l primiţi şi să vedeţi ce vrea, de insistă de 30 de ani să vă vorbească!?
„Bine, zice Papa, să vină!”
Vine Iţic, sărută mâna Papei şi-i zice:
„Ştiţi, eu de 30 de ani vreau să vă întâlnesc… Am o problemă şi aş vrea să mă ajutaţi.”
„Spune, Iţic!”
„Ştiţi, eu am un restaurant… Mare, frumos, mâncare bună, băutură la fel…Toată lumea vine la mine…”
„Bravo Iţic, eşti un spirit întreprinzător!” – îl laudă Papa…
„Da… Dar eu am restaurantul de la tatăl meu…”
„Foarte frumos, ai preluat afacerea, ai dezvoltat-o…”
„Da… Dar tatăl meu îl avea de la tatăl lui…”
„Bine Iţic, înţeleg, e  o afacere de familie… Aţi muncit din greu, şi tu şi tatăl tău…”
„Da… Dar tatăl tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, am înţeles – mai zice Papa – comerţul este ca o moştenire de familie… Foarte frumos!”
„Da… Dar şi tatăl tatălui tatălui meu îl avea de la tatăl lui…”
„Iţic, mă exasperezi, nu înţeleg, unde vrei să mă duci, pe vremea lui Cristos?
„Exact, vedeţi, aţi înţeles… E vorba despre Cina Cea de Taină… A rămas neplătită… Dumneavoastră, ca succesor al Sfântului Petru, ar trebui să achitaţi nota… Cum facem?”

(Gică Prescure râde zgomotos) : – Jidanu l-a-ntrecut pe scoţian la zgârcenie!… Ia, să mi-l arăţi şi mie pe Iţic acesta!

(Preotul Demirel) : – Nu pot, am treabă!

Preotul îşi vede mai departe de foile sale. Notează de zor. Şterge, nemulţumit de ce notase… Reciteşte, ridicând arătătorul şi vânturându-l ca un metronom. Apoi, se opreşte, parcă ameninţând cu degetul şi continuă să noteze, fără a-l băga în seamă pe Gică Prescure. Acesta a luat iar ziarul. Iar îşi lungeşte gâtul, să vadă ce scrie preotul. Văzând preocuparea aceluia, aruncă zgomotos ziarul şi se îndreaptă spre birou.

(Gică Prescure, nemulţumit) : – Finule, ce te-agiţi atâta cu discursu-ăla de campanie !? Lumea te ştie ca pe-un cal breaz!… Te mai îndoieşti?

(Preotul Demirel) : – Nu mă-ndoiesc d-asta, naşule, cum să mă-ndoiesc că n-ar şti lumea cine trage la caleaşcă!

(Gică Prescure) : – Eu mă gândeam la candidatură şi c-o să ieşi a cincia oară consilier local…

(Preotul Demirel, continuând să noteze, să taie şi iar să noteze în carnetul său)  : – Una gândeşti dumneata şi alta glăsuieşti!

(Gică Prescure, curios) : – Da, ce mai pui la cale?…

Ai,mai bine, fă o pauză şi scoate şi tu ceva, să bem un paar de vin, că mi   s-au uscat ochii, de când mă uit la tine!

Preotul se ridică de la birou şi revine cu o sticlă cu vin şi două pahare, pe care le pune mai mult în silă pe o tavă.

(Preotul Demirel, comandând) : – Fă şi dumneata pe cavaleruşi umple-le!

 

Gică Prescure se conformează. În timp ce el pune vin în pahare, preotul îşi reia lucrul la birou. Stă cu capul plecat spre carnetul său de notiţe.

Văzând că preotul tot taie nervos ceea ce scrisese, încearcă să intre în vorbă:

(Gică Prescure) : – Ia zi, finule, ce mai pui la cale!

(Preotul Demirel, după ce lasă pixul din mînă) : – Eşti curios ca o fată mare, naşule!

(Gică Prescure) : – Astea-s la modă, în ziua de azi!

(Preotul Demirel, repetînd) : – Cum adică la modă?

(Gică Prescure, sentenţios) : – Păi, fata mare tre s-o pui piesă într-un muzeu!

(Preotul Demirel) : – Ai, că mă faci curios!

(Gică Prescure) : – Da, mă, finule, astea-au dispărut ca brăţările dacice şi cine are una a dat norocu peste el de-o aşa comoară!…  D-aia am zis că sunt piese de muzeu.

(Preotul Demirel, cu mândrie, ridicându-se în picioare) : – Las că propunerile mele din campania-asta vor revitaliza categoria-asta de alegători.

(Gică Prescure) : – Zău, că m-ai făcut curios. Dau în clocot de nerăbdare!

(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie, ţinând palma, ca şi când ar citi de pe un afiş electoral) : – Din toamna-asta, vom organiza concursul Miss fata de cartier… În felu-ăsta dăm posibilitatea tuturor fetelor să se facă şi ele remarcate.

(Gică Prescure bate din palme şi fluieră aprobativ, băgând două degete în gură)

(Gică Prescure, după ce preotul îi face semn să se calmeze) : – Să ştii că ai dreptate: concursu-ăsta tre să pună capăt discriminării locale – hegemonia centrului asupra periferiei!

(Preotul Demirel, cu aceeaşi mândrie) : – A venit vremea ca raportu de forţe să se schimbe!

(Gică Prescure, vădit curios) : – Şi cum o să faci, finule, inversarea raportului de forţe?

(Preotul Demirel, cu modestie) : – Io n-o să fac nimic, fetele…

(Gică Prescure, la fel de curios) : – Eşti prea misterios, părinte!

(Preotul Demirel) : – Proba cea mai importantă, care va decide clasamentul final – bomboana de pe tort (era să spun de pe colivă, de, veche meteahnă profesională!) – o să fie dansu’ la bară

(Gică Prescure, foarte bucuros) : – Poate o-nscriu şi eu pe Jana-mea!

(Preotul Demirel, speriat) : – Naşule, nu te supăra, o să dea peste cap acu de la cântar!

(Gică Prescure, rugător) : – Măcar să evolueze hors concours, ce zici?

(Preotul Demirel, evaziv) : – Să vedem ce putem face…

(Gică Prescure, luminat de o nouă idee) : – Da, dacă îi ia naş-ta locu, ce-are?

(Preotul Demirel, enigmatic) : – Să ştii c-ar fi o soluţie…

(Gică Prescure, foarte sigur în argumentaţie) : – Cu experienţa ei la bară… Ca avocat, nici nu  mă-ndoiesc să nu ia locu-ntâi!

(Preotul Demirel) : – Naşule, dacă ia concursu, fac toate demersurile la Comitetu Olimpic Mondial, ca dansula bară să fie recunoscut ca probă sportivă, promise solemn preotul Demirel.

(Gică Prescure, mândru şi încrezător) : – Finule, să ştii că numai ea ne mai poate salva onoarea naţiei, pe seceta-asta de medalii!

Sună telefonul. În timp ce preotul vorbeşte la telefon, Gică Prescure dă semne de nerăbdare. Se apropie de finul său şi încearcă să asculte conversaţia. De câteva ori, preotul îi face semn să se îndepărteze şi să aştepte.

 

(Preotul Demirel) : – Da… Ooo, să trăiţi, domprimar! (se scoală în picioare). Vă salut şi eu cu onoare şi respect!… Da!… Ascult… O clipă, să notez. (Se aşază pe scaun, la birou).

Gică Prescure face semne cu mâinile, întrebând despre ce e vorba. Preotul, după ce-i face semn să mai aştepte, îi arată, frecând degetele, că e vorba de bani.

(Preotul Demirel) : – Se rezolvă, staţi liniştit… Vorbesc eu cu naşu, că e la mine, şi vă face el rost… Da, sigur, îi spun că nu vă uitaţi la bani!… Am onoarea să vă salut!

(Gică Prescure, foarte curios) : – Ce voia primaru de la tine, finule?

(Preotul Demirel) : – De la mine mai nimic… De la domnu Gică Prescure, adică de la tine, naşule.

(Gică Prescure, respingător şi sigur pe el) : În campania electorală nu mă bag, că nu iese mai nimic de la ăsta… De la un mort, te-alegi cu o beşină, da, de la primaru vostru nici atât!

(Preotul Demirel) : – Păi, tocmai de mort e vorba…

(Gică Prescure, respingător, face semn cu mâna că nu-i trebuie o asemenea afacere)

(Preotul Demirel insistă) : – Ia murit soacra…

(Gică Prescure, indiferent) : – Să-i fie de bine!

(Preotul Demirel nu dă atenţie glumei. Serios): – Plăteşte gras!… Are nevoie de un sicriu, în trei zile!

(Gică Prescure, aceeaşi indiferenţă) : – Să ia de la tine, că doar te-ai privatizat!

(Preotul Demirel) : – Eu n-am ce vrea el…

(Gică Prescure) : – Cum îl vrea, poleit în aur?

(Preotul Demirel) : – Nu!… Vrea ceva mai simplu…

(Gică Prescure) : – Zi o dată, nu mă mai fierbe!

(Preotul Demirel) : – Vrea un sicriu frigorific…

(Gică Prescure, nu cedează, e la fel de indiferent) : – Să-i pună şi el nişte gheaţă în coşciug…

(Preotul Demirel) : – Nu-nţelegi c-o vrea rece tot timpu ?

(Gică Prescure, luminat) : – Aaa, păi zi aşa!… Uite cum face… Io îi fac rost de-un coşciug cu aer condiţionat…

(Preotul Demirel) : – Frigorific!

(Gică Prescure) : – Dacă tu vrei aşa, frigorific să fie…Da, să facă şi el ceva pentru cimitir… Adică pentru tine…

(Preotul Demirel, mândru) : – Sunt în echipa lui de consilieri!

(Gică Prescure) : – La valoarea ta, finule, meriţi mai mult, crede-mă!

(Preotul Demirel) : – Ce-ar putea face mai mult?

(Gică Prescure) : – Fiecare cavou să aibă şi cantină!… Ăla al soacrei să fie ca autoservire!

(Preotul Demirel) : – Ăsta da cimitir privatizat!… Mai scoatem şi noi un ban!

(Gică Prescure) : – Finule, o să te-ngrop în bani!

(Preotul Demirel) : – Doamne-ajută! (Repetă de mai multe ori, în timp ce cortina se lasă)

CORTINA

ZEUL MITHRA vs IISUS

Prof. Dr. Const. MIU

Pentru că în ultima vreme, pe canalul tv HISTORY au fost difuzate câteva documentare ce pun în paralel viaţa şi activitatea zeului Mithra cu cele ale lui Iisus, ne-am propus să aducem în discuţie acest aspect.

Mithraismul îşi are rădăcinile în religia veche a Persiei, fiind grefat pe vechea concepţie dualistă iraniană a rivalităţii între bine şi rău şi purtând amprenta severităţii morale persane. Rolul lui Mithra în această luptă perpetuă e acela de aliat al forţelor binelui.

Mithraismul îşi începe peregrinările pe meleaguri străine, unde primeşte noi influenţe, care vor contura caracterul sau specific. Contactul cu teologia chaldeană a dat un caracter astral religiei mithraice, pe care magii au transformat-o apoi, în Asia Mica, intr-un cult de mistere. Plecată din Persia, unde-şi avea rădăcinile încă din timpuri imemoriale, religia lui Mithra a străbătut o cale plină de cotituri şi compromisuri, în cele din urmă ajungând să apară într-o formă şi cu o limbă elenă, dar trădând totuşi conţinutul său oriental şi chiar persan. În felul acesta, ajunge să bată la porţile Romei.

Împrejurările pentru ca mithraismul să triumfe şi în Occident erau propice. Vechea religie oficială, greco-romană, pierduse controlul şi influenţa asupra sufletelor credincioşilor. Rămăsese numai forma, adică riturile şi gesturile exterioare. Fiindcă misterele mithraice şi învăţăturile acestui cult impresionau prin ceremonialul lor fastuos şi, respectiv, prin promisiuni soteriologice, mulţi erau cei care aderau la această religie, în special soldaţii, Mithra fiind pentru ei războinicul invincibil. Potrivit istoricului Plutarh, romanii au venit în contact cu acest cult prin intermediul piraţilor din Cilicia, în urma cuceririi, în secolul I i. d. Hr., de către Pompei (60-48), a acestei provincii din Asia Mică. Către sfârşitul secolului I, Mithra începe să fie cunoscut la Roma, fapt datorat în special deplasărilor de trupe auxiliare din Orient în Occident. Începând cu această dată, sunt semnalate şi primele documente ce atestă răspândirea mithraismului în Italia. Printre iniţiaţii acestui cult se remarcă şi Commodus (180-192), iar Diocleţian (284-305), împreună cu Galeriu (293-311) şi Liciniu (308-324), după ce s-au iniţiat în misterele cultului mithraic la Carnuntum, în 307, l-au proclamat pe Mithra protectorul întregului Imperiu roman. În această localitate, a fost centrul cultului, de unde s-a extins în mai multe ţări dunărene. Ultimul împărat adorator al lui Mithra a fost Iulian Apostatul (361-363), pentru ca, în 391, un edict să interzică la Roma celebrarea cultului mithraic. Se poate spune că poziţia pe care a căpătat-o acest cult în Imperiul roman s-a datorat în primul rând bunăvoinţei celor mai mulţi cezari, care i-au creat diferite căi de acces şi dezvoltare, ridicând mithraismul aproape la rangul de religie de stat.

Când Dacia a fost cucerită şi a avut loc procesul colonizării ei cu populaţii „ex loto orbe romano”, drept consecinţă imediată, a apărut un nou fenomen, caracterizat printr-un impetuos exod al orientalilor. Situată în partea nord-estică a Imperiului roman, Dacia a primit influenţele disparate din partea populaţiilor, care au locuit provincia după cucerire şi care nu au renunţat la cultura şi zeii lor naţionali. Cea mai largă răspândire a avut-o mithraismul, care în secolul al III-lea era cel mai puternic curent religios din Dacia.

Printre factorii de propagare a acestui cult în Dacia armata a avut un rol primordial. Fiind un zeu al victoriei şi venerat de soldaţi, el era invocat înainte de orice luptă pentru ajutor la izbândă. Aşa s-a ajuns ca Mithra să fie o divinitate populară în tot cuprinsul imperiului. Soldaţii armatelor romane venite în Dacia nu au uitat obiceiurile şi zeii lor strămoşeşti. Printre aceştia era şi Mithra, zeu oriental foarte răspândit între armatele auxiliare ale imperiului, recrutate în special din Orient. Şi veteranii, adică soldaţii „lăsaţi la vatră” după 20-25 de ani de serviciu militar, au jucat un rol în răspândirea mithraismului în Dacia. Importante diplome militare descoperite pe teritoriul dacic dovedesc existenţa acestor veterani în provincia romană de pe malurile Dunării. Aici, în patria  adoptivă,  ei duceau o viaţă liniştită, practicându-şi în voie cultul lor propriu.

În răspândirea mithraismului în Imperiul roman şi prin urmare în Dacia au avut-o negustorii şi mai ales marfa lor umană – sclavii. Ne referim la negustorii orientali, care, profitând din plin de „pax romana”, traversau de la un capăt la altul imperiul, căutând să-şi plaseze „marfa”. Sclavii, aduşi din Orient ca prizonieri de război, transportau o data cu ei şi zeii lor tradiţionali, venerându-i şi ridicându-le altare în localităţile unde erau strămutaţi. De asemenea, nu trebuie să uitam şi pe coloniştii civili, veniţi şi ei cu obiceiurile şi credinţele lor şi căutând să le implanteze în regiunile colonizate.

Savantul olandez N. J. Vermaseren, in lucrarea sa Corpus Inscriptionum Monumentlorum Religionis Mithriacae, indica pentru Dacia 274 de monumente şi inscripţii mithraice.

Se pare că centrul cultului mithraic în Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atestă existenţa unui bogat material arheologic. Unic prin dimensiunile sale între toate mithreele descoperite până acum în regiunile mithraizate, este cel situat pe valea Hobiţei şi pe malul stâng al pârâului Apa Mică, din ruinele căruia s-au scos circa 250 monumente sculpturale şi inscripţii. Printre acestea se pot consemna altare cu dedicaţii, cărămizi stampilate, opere statuare, opaiţe etc. Astfel, se poate aminti un altar de marmură, având sculptat pe fronton frunze de acant, un taur, un cap de bou şi o pasăre cu o frunză în cioc. Un mic altar, cu inscripţia Soli Invicto Mithrae Aniceto, e darul lui Dacian-Hermadio, un grec sau un oriental. Recent, în 1966, s-au descoperit, în apropierea mithreului, alte două reliefuri, care înfăţişează obişnuitul sacrificiu al taurului. Databile din secolul al III-lea, primul dintre aceste reliefuri prezintă unele particularităţi faţă de modelul tipic al acestor reliefuri descoperite la Ulpia Traiana, dar, în linii mari, păstrează elementele obişnuite ale unor astfel de monumente. Dat fiind faptul că reversul plăcii primului relief este şlefuit, se pare că această piesă n-a fost aplicată pe vreun perete, ci era păstrată liber, aşezată, probabil, în vreo nişă sau în   case   particulare.

Şi la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros indică existenţa aici a unor credincioşi mithraici, care au lăsat numeroase urme arheologice. S-au descoperit circa 60 de monumente de piatră inscripţionate sau sculptate, datând, în majoritate, din prima jumătate a secolului al III-lea – epoca de glorie a religiei mithraice – în Dacia.

Susţinătorii ipotezei care afirmă că Mithra  şi Iisus sunt una şi aceeaşi persoană consideră că Mithra, zeu proslăvit cu mult înaintea apariţiei creştinismului, ar fi fost  născut dintr-o fecioară, a cutreierat pământul, adunând 12 discipoli, a învăţat oamenii utilizând parabole, a fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi a înviat trei zile mai apoi. Se remarcă similitudinea între viaţa lui Mithra şi cea a lui Iisus. Cei care susţin ideea „împrumutului” au următoarele argumente pe care le vom discuta, luând în consideraţie textele, relicvele, picturile, sculpturile adepţilor cultului Mithraic.
1.    Mithra, ca şi Iisus, a fost născut dintr-o fecioară. Argumentul nu este acceptat ca fiind real de către istorici. Multiple relicve prezintă naşterea lui Mithra, iar în toate acestea zeul se naşte din stâncă: Mithra e prezentat la naştere cu bustul ieşind din stânca dură. În unele sculpturi, ţâşnesc flăcări  din pământ în jurul stâncii din care Mithra apare. Câteva dintre relicvele care prezintă naşterea îl înfăţişează pe Mithra ţinând în mână un arc cu săgeţi într-o poziţie de vânătoare.
2.    Mithra a avut 12 discipoli. În tradiţia hindusă Mithra a avut un însoţitor pe nume Varuna, care era şi el zeu. În tradiţia Mithraismului Roman, Mithra are doi însoţitori care duc torţele, denumiţi Cautes şi Cautopatres. Câteva sculpturi îi prezintă pe cei doi însoţitori ajutându-l pe Mithra să iasă din stâncă, la naştere. Cei doi însoţitori nu sunt oameni, ei sunt creaturi asemănătoare zeilor. Nicăieri nu sunt înfăţişaţi cei doisprezece discipoli. În multe dintre picturi, Mithra este prezentatat stând între stele. Într-o sculptură apare cu două rânduri de câte şase persoane în fiecare parte a capului său. S-ar putea presupune că este vorba despre cei doisprezece discipoli. Se poate ca această reprezentare să fie o imagine a semnelor zodiacale cu Mithra în centru în locul soarelui. În antichitate, zodiacul era o temă comună, iar ca zeitate solară, locul potrivit pentru Mithra este în centru.

3.    Mithra ar fi propovăduit oamenilor prin parabole. Mithraismul roman a fost învăluit de mister şi scrierile nu ne spun mai nimic despre aceasta religie. Tot ce se ştie despre acesta este relevat din picturi, sculpturi şi statuete. Niciuna dintre acestea nu face referire la parabolele prin care se susţine că Mithra şi-ar fi răspândit învăţăturile. Scripturile antice ale Zoroastrismului, Avesta, nu conţin nici ele vreo referire care sa susţină ipoteza. Ca zeu al alianţelor Mithra cerea supuşilor săi sa fie sinceri şi să îşi ţină promisiunile făcute. Cerea oamenilor să fie buni, dar acest lucru nu era cerut într-un mod metaforic sau propovăduit prin poveşti cu tâlc.

4.    Mithra ar fi luat parte la o ultimă cină unde s-au împărţit vin şi pâine. În câteva dintre camerele romane din subteran în care se desfăşurau ritualuri mithraice, există o scenă care prezintă ceea ce ar putea fi interpretat drept un ritual de iniţiere, O persoană legată (care pare a fi iniţiatul) bea dintr-o cupă în timp ce ţine ceea ce ar părea a fi o bucată de pâine. Iniţiatul este apoi înjunghiat simbolic. Avem aici ceea ce ar putea fi caracterizat drept un ritual ce implică o ultimă cupă şi o ultimă îmbucătură. Paralela aceasta între Cina cea de taină şi ritualul mithraic pare a fi reală, poate singura asemănare evidentă cu scena cristică.
5.    Mithra ar fi fost sacrificat pentru păcatele oamenilor şi după trei zile ar fi înviat. Nici unul din textele sfinte nu prezintă că Mithra din Iran sau India a fost sacrificat şi nici nu există nicio descriere sau pictură ori sculptură care să facă vreo referire la moartea sa. Avesta nu conţine nicio istorisire despre moartea lui Mithra şi nicio sugestie nu se găseşte referitoare la sacrificarea acestuia pentru păcatele oamenilor. Acelaşi lucru se poate afirma si despre Rig Veda, unde Mithra nu este descris ca fiind mort sau murind. În Mithraismul roman târziu, zeul este prezentat ucigând un taur. Aceste portrete îl înfăţişează pe Mithra ca fiind cel care face sacrificiul şi nu drept cel care se sacrifică. Motivul taurului ucis este dezvoltat mult mai târziu în mitul lui Mithra datează noţiunea iudaică a sacrificării unui animal pentru păcatele oamenilor. Nicio sculptură, pictură sau statuetă asociată cu Mithraismul roman nu prezintă zeitatea ca fiind ucisă sau înviind. Nefiind nicio referinţă legată de moartea lui Mithra sau de învierea lui, conceptul celor trei zile devine şi el caduc. In  A ready defense, Josh McDowell afirmă: „Deşi există câteva surse care sugerează că Mithraismul include noţiunea renaşterii, toate sunt post-Creştinism. Cele dintâi datează de la sfârşitul secolului al II-lea d. H.”
6.    Moartea şi învierea, în Mithraism. Exista relicve în templele mithraice din peşteri care prezintă un rit al iniţierii. Iniţiatul îngenunchiază cu mâinile legate, în timp ce un adept al cultului ridică o sabie deasupra capului său. Mai târziu, după ce iniţiatul bea din cupă, el este eliberat.  Aceasta se crede ar fi o ceremonie care imită simbolic moartea şi învierea iniţiatului. Un amănunt interesant este legarea mâinilor. Multe din religiile păgâne antice cereau sacrificarea unei fiinţe umane zeului lor, acest lucru fiind ceva obişnuit în acele timpuri. Pentru că cei sacrificaţi încercau deseori să fugă, mâinile lor erau legate, pentru a putea fi obligaţi să îngenunchize şi să poată fi prinşi uşor. Actul în ritualul mithraic de iniţiere poate fi privit ca o reproducere a ritualului uman de sacrificare a unei fiinţe umane. Tema morţii şi a învierii, simbolizată de eliberarea iniţiatului după uciderea lui simbolică, este prezentă în mithraism. Ritualul se folosea doar pentru noii adepţi ai cultului şi nu există dovezi că zeul Mithra a trebuit să îndure o asemenea soartă.
7.    Mithra  a fost născut dintr-o fecioară, pe 25 Decembrie într-o peşteră şi la naşterea sa au asistat păstori. Nu exista suport material (picturi, sculpturi şi statuete) pentru ideea că Mithra s-ar fi născut dintr-o fecioară însă este adevărat că 25 decembrie era ziua de nastere a unui popular zeu roman cunoscut sub numele de Soarele Necucerit, cu care Constantin se identifica inainte convertirii la crestinism, asociat lui Mithra. Aici se pare ca crestinismul a suferit o influenta din partea mithraismului. Relicvele sustin o singura versiune a nasterii lui Mithra…dintr-o stanca si nu dintr-o pestera. Exista texte care sustin ca pastori ar fi fost prezenti la nasterea lui Mithra si l-au ajutat  sa iasa din munte, dar textele romane care sustin aceasta dateaza dupa al II-lea secol A.D. si se poate presupune ca au fost influentate de scrierile din Noul Testament si nu invers.
8.    Mithra a fost considerat “ Calea, Adevarul si Lumina” precum si “Mantuitorul”, “Messiah”. Mithra  a fost cunoscut drept “zeu al soarelui” , “ucigasul de tauri” si singura denumire cu titlu comun este cea de Salvator insa in ceea ce il priveste pe Mithra, el era denumit Salvatorul initiatilor cultului sau. Totusi amandoua figurile erau vazut drept Mantuitori si cei ce le erau adepti cautau mantuirea pacatelor.

9.    Festivalul lui Mithra a ajuns mai tarziu cunoscut drept Paste. Mithra a avut mai multe zile dedicate, dar toate erau in Septembrie si Octombrie. Adeptii mithraismului celebrau se pare inceperea fiecarui sezon, in concluzie celebrau si inceperea primaverii dar acesta nu era principalul festival dedicat lui Mithra ci un festival dedicat primaverii.

10.    Ziua sfântă a lui Mithra era dumineca, ziua Domnului, cu sute de ani înainte de apariţia lui Cristos. Adepţii Mithraismului au dedicat această zi zeului lor în realitate abia post- Creştinism, susţin artefactele.