IMPOTENŢĂ INTELECTUALĂ

Const. MIU

 

 

                Ca să arate cât de cultă e, a împânzit şcoala cu citate fie din literatura română sau cea universală, fie din marii gânditori ai lumii. N-ar fi nicio supărare nici faptul că lângă numele celui citat îl adăuga de fiecare dată pe al său – adică să se reţină că ea şi nimeni altcineva este culegătoarea, care a trudit din greu să se documenteze, spre a le lumina altora cugetul şi simţirea, şi – cine ştie – mâine, poimâine, vor fi citate chiar din gândirea proprie; aşa că era cu un pas înainte, prevestind astfel marele eveniment. Supărător până la iritare nu era nici grija ei de a schimba zilnic citatele, mereu semnate şi de ea, ci că le pusese peste tot:  pe uşa de la intrare, pe cele de la secretariat, contabilitate şi bibliotecă, pe uşa de la cancelarie, chiar şi pe uşa fiecărei clase, ca şi pe fiecare hol.

Voia cu tot dinadinsul ca citatele să ţină conştiinţa tuturor trează – semn că această modalitate mobilizatoare, de pe vremea ceauşismului, îi făcuse mare plăcere, căci pe atunci era secretară cu propaganda pe facultate. Numai că acelea se găseau doar pe un singur panou, special amenajat de echipa pe care o coordona.

Cineva se găsise să le rupă… Până la sfârşitul programului, din ziua respectivă, dispăreau fără urmă. Înainte de plecare, avea grijă să pună altele. Se ajunsese până acolo, încât dimineaţa, la prima oră, ce punea seara să fie bun dispărut!

Exasperată, Carla Nicolau – doamna cur de fier, cum i se spunea în şcoală – a propus în consiliul profesoral instituirea unei anchete. După lungi aşteptări, rezultatul fu zero: niciunul dintre membri comisiei de anchetă nu-şi putea explica dispariţia citatelor.

Fără să fie dezamăgită de incompetenţa colegilor, directoarea nu s-a lăsat păgubaşă: a făcut adresă la Primărie, cerând ferm să se rezolve „cazul”. Mai întâi, au fost trimişi câţiva lucrători de la Poliţia comunitară. După şase luni de cercetări amănunţite şi de chestionare a personalului şi a elevilor, raportul întocmit avea drept concluzie: „cazul se închide, pentru că nu s-a găsit făptaşul.”

             Dispariţia citatelor

                                                    

                                   a continuat în ritm galopant! La solicitarea directă a comandantului, acesta i-a comunicat directoarei că Poliţia comunitară a intrat în restrângere de activitate şi nu poate încălca legea. Fire optimistă, Carla Nicolau a angajat detectivi particulari (ai căror şef era soţul ei), motivând în Consiliul de administraţie al şcolii, convocat pentru aprobarea plăţii acestora, că se atentează la siguranţa instituţiei şi ca atare, plata trebuie făcută prin virament, în avans. După trei ani de pândă, detectivii au dat din umeri, când directoarea – vânătă de supărare – a urlat că au tocat banii de pomană.

 

Până într-o bună dimineaţă, când în locul citatelor puse de ea seara, a găsit unul. La început, nu a luat în seamă că e vorba de alt text. Ale ei erau diversificate şi nu se repetau; avea o evidenţă clară.     S-a liniştit, crezând că a luat sfârşit jocul. Însă, când a citit ce era scris, i s-a pus un nod în stomac:

„Prea desele citate din clasici şi contemporani ascund, de fapt, impotenţa intelectuală a unor paranoia!”

              Şi era semnat: Emil Cioran.

             Acum, chiar avea bătăi de cap. Ea fusese cea care înscenase dispariţia citatelor, ea făcuse tămbălăul cu anchetele. Pentru că îi plăceau la nebunie misterul şi spiritul detectivistic, şi de ce să nu-i dea de lucru şi soţului!… Dar cine să-ndrăznească în şcoala ei să treacă peste ea şi să pună un citat şi acela repetat la nesfârşit?… L-a rupt, spunându-şi că e o glumă proastă. A doua zi, le-a găsit la locul lor. Asta era prea de tot!… Le-a mai rupt o dată. A treia zi, de cum a intrat în şcoală, văzându-le iar, s-a hotărât să stea ea la pândă. A convocat iar Consiliul de administraţie şi a spus că banii sunt pentru activitatea ei extraşcolară.                    

            Stând la pândă, toată noaptea s-a gândit numai la citatul acela, care i-a dat fiori: „Cine o fi Cioran ăsta, de se leagă de impotenţa mea inlelectuală?” s-a tot întrebat ea, fără să poată pune geană peste geană.             

Anunțuri

Un gând despre „IMPOTENŢĂ INTELECTUALĂ

  1. Da, acesta este nivelul intelectual al celor mai multe dintre cadrele didactice din ziua de astazi. Si ne mai intrebam de ce non-valorile sunt din ce in ce mai „apreciate”, de ce oamenii devin pe zi ce trece mai putin interesati de cultura si mai impasibili vis-a-vis de arta, de valoare. Si cand ne gandim ca aceasta doamna, impotenta intelectual, formeaza minti tinere…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s