NINSOAREA

Const. MIU

 

                          mamei mele, Olga

 

Ninsoarea asta, dragă mamă,

Eu ţi-o voi pune la icoană.

A nins bacovian cu ghiocei,

La tâmple de bărbaţi şi de femei.

 

Şi ninge-n fiecare seară

Potop de flori, strânse-n coroană,

Vestind o altă primăvară

Pentru-a mea inimă orfană.

 

Ninsoarea asta, dragă mamă,

Vezi bine cum mă mai răsfaţă;

Eu ţi-o voi pune la icoană

               Cât inima-mi în piept nu-ngheaţă…

Anunțuri

poezii

Raluca VORNICIUC

 

Zâmbete

Cel mai frumos anotimp

Este copilul.

Iar zâmbetul său

Este ţărmul de unde

Începe infinitul

Şi versul

Pe care nu-l înţeleg

Decât îngerii.

Plopii copilăriei

Sărută amintirile din

Paşii fiecărui adult,

Iar timpul

Sună clopotele singurătăţii

Numai la bătrâneţe,

Căci numai atunci

Zborul este doar prăbuşire. 

 

 

Viziune

Mi se intampla sa imi doresc

Sa transform

Captatorul solar

Intr`un prototip

Care sa schimbe genomul

In elixirul vietii

Compatibil cu nemurirea 

 

 

Suflet şi piatră

Parfumul indecis al florilor

Stârneşte entuziasmul orelor

Care devin piatră.

Ca o cană goală e sufletul meu,

Ce soarbe amintirile din fiecare eu

Şi le închide in pereţii săi circulari.

Mă aflu la o milă de nefiinţă,

Dar timpul nu mă lasă să devin fiinţă

Şi-mi smulge culorile vieţii din unghii.

 

 

RÂSUL AMAR AL ZILELOR NOASTRE

Carmen RADU

           

Apărut în 2011, la Editura Virom, Constanţa, volumul “CIMITIR PRIVATIZAT” a d-lui profesor Const. MIU uimeşte, la prima vedere, prin titlu. Autorul parcurge şi decodifică un traseu al personajelor mai mult sau mai puţin reale, identifică tarele unei comunităţi şi scrie despre ele. 

Dnul Const. Miu nu propune o comedie socială, cartea Domniei-sale se bazează pe comedia umană, în general, văzută din perspectiva unui scriitor talentat.

Const. Miu s-a lăsat ispitit de forţa cuvintelor, pe care le-a utilizat ca pe-o lumină, fie le-a manevrat ca pe un bisturiu: “… Ai, mai bine, recunoaşte că-s mai bun ca tine cu două clase!

– Pe dracu’!… Ouăle mele au mai multe striaţii câte circumvoluţiuni are creierul dumitale!” (Ouăle, p.100)

Prozele scurte, independente şi totuşi interconectate, alcătuiesc imaginea unei lumi aflate în imediata noastră apropiere, şi sunt scrise într-un stil propriu, argumentativ, uneori spumos, alteori sec: “stând la pândă, toată noaptea s-a gândit numai la citatul acela, care i-a dat fiori: “Cine-o fi Cioran ăsta, de se leagă de impotenţa mea intelectuală?” s-a tot întrebat ea, fără să poată pune geană pe geană ” (Impotenţă intelectuală, p. 55). Rolul lor este de a deschide nişte ochi, de a face nişte urechi să audă. Citindu-le, aproape că vizualizezi, ca într-o piesă de teatru, întreaga desfăşurare de situaţii şi personaje.

Odată cortina ridicată, Const. Miu coboară cititorul în pivniţele igrasioase ale sufletului, cu temeliile măcinate de orgolii, cu pereţii zugrăviţi strident astfel încât să acopere bunul-simţ, adâncimi în care ajung, mereu necruţătoare, razele unei ascuţite/ ucigătoare lucidităţi.

Sunt în aceste proze scurte ipostaze, ego-uri şi alter-ego-uri ale unei lumi ce se vrea normală în anormalitatea ei, şi asta pentru că în ziua de azi nu ne mai interesează care sunt calităţile sufleteşti, nu ne mai interesează sensibilităţile, însuşirile morale, ne interesează doar “performanţa” (ca să nu zic banul!), oricum ar fi ea şi indiferent de preţ! “Valorile intelectuale” sunt separate de cele etice.

Critica dură, tăind în carne vie, fără anestezie, nu este doar una factologică, pentru că toate neajunsurile, toate relele naţiei noastre pleacă de la mentalităţi. Mentalităţi rele – încondeiate de autor, şi pe care nu le mai amintesc, fiind prea bine cunoscute şi, o parte din ele, dezvăluite în aceste proze.

Câteva dintre poante sunt adevărate jeturi de acid sulfuric spre exemplu, titlul studiului pentru primirea în Academie a unui domn doctor este, aşa cum spune autorul : “ de-a dreptul bulversant : SCUIPATUL PE JOS ŞI IMPACTUL STRĂNUTULUI ASUPRA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR“ (Academicianul, p.83). 

 Laolaltă, reprezintă o radiografie a corpului omenesc în tranziţie (stagnantă!), spre re-aflarea bunului-simţ, cu toate bolile, cangrenele, care nu numai că par, chiar sunt !, incurabile. Argumentul meu în sprijinul celor afirmate este senzaţia de repetabilitate a situaţiilor semnalate, resimţită chiar de autor.

Prozele dlui prof. Miu nu izbesc atât prin ceea ce spun, cât, mai ales, prin modul implicat şi personalizat al observatorului de a scrijeli obrazul gros al nesimţirii, al prostiei şi-al infatuării autohtone. Trece de la ironie şi sarcasm la un strop de înduioşare, de la energia urzicantă, la oboseală şi lehamite. Tonul acid nu se diluează, miza fiind una foarte serioasă, în fond : ceea ce este de îndreptat, trebuie îndreptat. Chestie de mentalitate, cum spuneam mai devreme.

Const. Miu se joacă aici, prin planurile, perspectivele, temele şi registrele propuse, cu inteligenţa şi perspicacitatea cititorului – un joc de-a v-aţi ascunselea, în care scriitorul şi arta scriiturii sale se revelează doar atât cât să tachineze un cititor neavizat.

Cu siguranţă, morala sau poanta finală, nu se lasă întrevăzută în niciuna dintre proze. Sunt absolut neaşteptate. Lasă, totuşi, un fir al Ariadnei, fără de care cititorul naiv va rămâne pierdut în pânza acestui labirint de temperamente, întâmplări, situaţii. Cititorului “pur-sânge” scriitorul i-a ţesut în plasa acestor întâmplări/ situaţii de viaţă, scene care-i vor pune la încercare spiritul, logica normalităţii.

Volumul certifică un prozator care şi-a găsit mijloacele proprii de exprimare literară şi pentru care sensibilitatea – extraordinar surprinsă în volumul de scrisori neterminate “Balsam de suflet” (Editura Virom, 2009), de exemplu, dar şi ironia, autoironia, umorul de bună calitate – în “Pomană cu dar” (Editura Amurg sentimental, 2004) şi în “Cimitir privatizat” – sunt ingrediente absolut necesare. Sunt, de fapt, acele euri ale unui autor complet.

Irezistibile, prozele d-lui prof. Miu sunt o intâlnire cu cititorii. Sunt mâna întinsă peste prăpastia, tot mai adâncă, ce desparte cititorii (tot mai puţini) de scriitori (tot mai izolaţi).

Spun asta pentru că, mă gândeam: dacă pe domnul prof. Miu l-ar fi chemat Ion Cristoiu, de exemplu, şi-ar fi promovat cartea în cu totul alte condiţii. Am citit “Găina fără bilet” (Editura ADEVĂRUL holding, 2010) a domnului Cristoiu şi pot spune că înainte de a-şi vinde volumul şi-a vândut numele. Sunt proze scurte, umoristice (mai mult sau mai puţin), dar care, prin comparaţie, pentru că fiind acelaşi gen literar este permisă o comparaţie, nu depăşesc nivelul scriiturii d-lui Miu.

Dar asta nu este decât o paranteză pentru că volumul “CIMITIR PRIVATIZAT” se impune prin valoarea scrierii şi a stilului, format în mulţii ani de literatură pe care d-nul prof. Const. Miu îi are în spate.. Este o carte ca un bici din cuvinte. 

Irezistibile, prozele d-lui prof. Miu sunt o intâlnire cu cititorii. Sunt mâna întinsă peste prăpastia, tot mai adâncă, ce desparte cititorii (tot mai puţini) de scriitori (tot mai izolaţi).

Spun asta pentru că, mă gândeam: dacă pe domnul prof. Miu l-ar fi chemat Ion Cristoiu, de exemplu, şi-ar fi promovat cartea în cu totul alte condiţii. Am citit “Găina fără bilet” (Editura ADEVĂRUL holding, 2010) a domnului Cristoiu şi pot spune că înainte de a-şi vinde volumul şi-a vândut numele. Sunt proze scurte, umoristice (mai mult sau mai puţin), dar care, prin comparaţie, pentru că fiind acelaşi gen literar este permisă o comparaţie, nu depăşesc nivelul scriiturii d-lui Miu.

Dar asta nu este decât o paranteză pentru că volumul “CIMITIR PRIVATIZAT” se impune prin valoarea scrierii şi a stilului, format în mulţii ani de literatură pe care d-nul prof. Const. Miu îi are în spate.. Este o carte ca un bici din cuvinte.

Inteligenţa eşuată

Florian Bratu

Spaima de a fi ţinta unei glume sau a unei observaţii critice scoate la iveală o caracteristică mai puţin umană. În testele care s-au făcut de către diverşi oameni de ştiinţă s-a observat că dominanta esenţială la categoria proşti fără frontiere se observă o creştere exponenţială a orgoliului, deşi nu au inventat decît aţa de tăiat mămăliga… Este foarte dificil să-i spui, darămite să-i explici, cu argumente, fiinţei fără creier că în orice există o limită, că prostia fără limite conduce la distrugerea sa şi a celor din jur. Mi-a plăcut termenul de inteligenţă eşuată care are un aer civilizat, dar nu se acoperă decît din motive de igienă socială. Este adevărat că termenul de prost sau prostie declanşează automat o reacţie de furie din partea unuia sau mai multor interlocutori. Normalitatea cunoaşte forme variabile explicabile, dată fiind fragilitatea biologică a subiectului.

În artă lucrurile sunt spuse direct ca în pamflete ori voalat prin imagini care să stîrnească rîsul cititorului. Asta nu înseamnă că receptorul unui text literar este întotdeauna dispus să accepte datul textului, din varii motive. Unul dintre acestea este, din păcate, înălţimea scaunului care îl determină să refuze evidenţa expusă, textul fiind declarat aiurit, lipsit de măsură, de eleganţă, deşi originea lor este tot traista, dar dă bine moftul proferat cu o voce joasă şi aferată în faţa unui public, vai şi el siderat prin simbioză, la auzul sau văzul rostirii lipsite de pietate şi dulceaţă. În mod fatal, am mai spus-o şi cu alte ocazii, prostia este molipsitoare. Dar oamenii de ştiinţă, practicanţi ai relativităţii absolute refuză cu obstinaţie acceptarea şi eradicarea unei realităţi nocive asupra fiinţei umane. De ce? Explicaţii, dacă nu sînt, se găsesc ele, ca să folosesc o sintagmă şi o tactică a travestiului moftangiu sau ştiinţific. Păi, cum să-şi exercite puterea asupra celuilalt sau a mulţimii decît lăsîndu-i fie în ignoranţă, fie în zeama lor, să nu cumva să le cauzeze la organele sensibile. Nu e bine sau, mai nou, alterează imaginea, spunea Întunecimea sa ştiinţifică. Ei aş!

Oamenii de artă au descris şi o altă opţiune a păcălicilor faţă de semenul nostru: stilul bonom, uşor ironic şi făcînd un  semn discret cu ochiul: trebuie să-l înţelegem pe prostănac! Prostia parvenită pozează în om înţelept, profund dedicat ştiinţei şi artei din care oricum nu înţelege nimic. Dar are memorie. Şi cîinele are ! Dar ce memorie scurtă are excelenţa parvenită: cînd sărea din pat în pat sau golea banca să plătească scaunul pe care stă cocoţată cu o figură de ţi se face părul măciucă de-o vezi noaptea, iar ziua devine imaginea coşmarului umanităţii.

Pe ce se bazează prostia ? În primul rînd pe nesimţire. Nu aude, nu vede decît pe cine să vîndă ca să urce pe scaunul puterii. Şi totuşi, pe cine vinde spaima ştiinţei? Pe cei ce ştiu cu adevărat şi îi stau în cale, îi strică imaginea propriei suficienţe. Prostia nu suportă comparaţia: ea este începutul şi sfîrşitul lumii, nu alfa şi omega că i se împleticeşte limba să pronunţe corect!

Prostia este fericită pentru că ştie că orice drum i se va deschide prin orice mijloc. Ce neagră arată la faţă prostia pînă să-şi îndeplinească scopul: scaunul puterii! Şi aici apare paradoxul: prostia a început să imite inteligenţa, adică trebuie să se ascundă prin travestiul puterii ca să beneficieze de imunitate. Vai! Să nu i se strice imaginea de cutră!

De ce ţine aşa mult prostia la imagine? Poporul a sintetizat simplu acest mod de a fi al prostiei: Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul. Pe de altă parte prostia lasă urme în conştiinţa celorlalţi, adică dezvăluie incapacitatea de a gîndi altfel decît prin fraze gata făcute.

Şi de propria imagine e grijulie: pune slugile să-i facă sinteze. Cu grijă, să nu care cumva să se vadă că nu e aptă de nimic…

De ce nu e aptă prostia ? Pentru simplul motiv că nu cunoaşte devenirea, ea rămîne încremenită în siguranţa cu care debitează inepţii ce creează tsunami în toate mediile pe unde îşi face simţită prezenţa. Prostia este absenţa umanului şi viermuiala sterilă a sporovăielii, cu şi fără ştaif învăţat pe de rost că altfel nu poate…

La o privire atentă se poate remarca cu ochiul liber cele două posturi fundamentale ale prostiei: una statică, statuară şi alta dinamică, la nivelul limbajului cu care învăluie bietul om apăsat de grijile vieţii. Ea este chipurile vigilentă la nevoile omului, îi asigură confortul on-line al spectacolului creierului fără funcţii, fără gîndire: coşmar în toată hidoşenia sa.

Oh! prostie ce acoperi pămîntul cu intensitatea pestilenţialei tale prezenţe! Am văzut  prostia pură(!) şi jocul ei în toate formele, timpul mi-a îngăduit să o văd, deşi sunt orb. Nu numai că miroşi infernal, dar te bucuri de puterea ubicuităţii şi a cantităţii: Proşti, dar mulţi, vorba personajului!

Imaginea de coşmar pe care o aperi cu îndîrjire bovină se traduce prin formele disgraţioase ce le expui fără jenă printre fiinţele umane, fără a fi conştientă de greaţa pe care o provoci în sufletul şi stomacul celor vii. În limbaj colocvial, nu eşti nimic mai mult decît moartea-n vacanţă! Vacanţă a inteligenţei absente şi îngrozite, culme a nulităţii, eşti un reper ce mai bine n-ai fi fost! Dar aceste expresii ale prostiei au un aliat …publicitatea de susţinere, sînteţi prezente pe toate meridianele datorită mediilor de comunicare, internetului, puterii …dorinţei.

Dincolo de spectacolul comic declanşat de eşecurile inteligenţei, trebuie văzut ce se ascunde sub măştile pe care prostia, în inventivitatea ei, le prezintă în spectacolul lumii la care ia parte, de obicei în prezidii, avant-scène, la tot felul de microfoane. Prostia se actualizează, e up-to-date. E foarte dinamică cînd e vorba de imaginea ei: suportul prostiei este în multe cazuri energia pe care ura i-o oferă din belşug. Ce cuplu formează aceste componente monstruoase ale universului? E o identitate cu două feţe, şi la propriu şi la figurat, a cărei destinaţie este satisfacerea dorinţei de putere. Inteligenţa eşuată e frustrarea însăşi, simte distanţa între ea şi ceilalţi şi imaginează scenarii aberante de suprimare a alterităţii. Singurul scop  al acestor minţi scopite este să nu aibă rival, prezenţa celuilalt este o ”insultă” în creierul în care bate vîntul demenţei dominate de instincte de care şi fiarele s-ar cutremura.

În orice act de apariţie a inteligenţei eşuate se discerne foarte uşor suma unor complexe de inasuvienţă biologică, de incompatibilitate cu fiinţa umană. Mai sunt naivi care cred că şi inteligenţa eşuată are un spectru, ceea ce o face demnă de a fi luată în considerare. E adevărat că nu există om care să nu aibă „lipsuri” sau momente în care vigilenţa raţiunii e scăzută şi nu poate opri discursul, expunîndu-se, producînd  rîsul sau, mai rar, o stare de disconfort în lume. Dar nu la aceste stări normale mă refer, ci la constanţa şi tenacitatea inteligenţei eşuate în a face rău în jurul ei, în a-şi demonstra puterea scaunului, că de valoare spirituală nu se poate vorbi. Ex nihilo nihil.

O ipostază a prostiei este avîntul lui Sluţico Murdărica în perpetua agitaţie slugarnică la care gena originii o împinge: acţiuni de intimidare, de evaluare şi de zdrobire a diferenţei pe care o reprezintă inteligenţa autentică. Slugă credincioasă a Turnătorului fără frontiere ea devine coşul de gunoi al informaţiilor deformante asupra semenilor. Are în trecutul ei sumbrul model al Hienei (Sa Majesté Arzoaica) care o împinge la necurăţii, la dorinţa de a transforma spaţiul într-un crematoriu universal în care să troneze Inepţia sa. Prostia are „aspiraţie”: să atingă cotele cele mai înalte ale şefiei.

Cînd Prostia evaluează e semn că sfîrşitul lumii e aproape. Prostia nu gîndeşte, face interpretări şi, paradoxal, ia măsuri de „curăţare” a universului. Din prostie nu se poate naşte decît parveniţi cu orice preţ. La ce se poate aştepta într-un spaţiu unde prostia naşte monştri de ură, de invidie şi impotenţă intelectuală? Să fi avut dreptate personajul lui Negruzzi?

Azi canibalismul este în floare, prostia se conceptualizează şi se transformă în centru focal de eradicare al inteligenţei autentice. Nimic nu este întîmplător totul are un sens: proştii seamănă cu maimuţele neevoluate. În sfîrşit, cred că prostia este un virus agresiv/mortal îndreptat împotriva gîndirii autentice.