Comunicare şi comuniune în Luceafărul

de Prof. Dr. Const. MIU

Cei trei componenţi ai triunghiului erotic din poemul Luceafărul (Hyperion, Cătălina şi Cătălin) au nevoie, fiecare în parte, atât de comunicare, cât şi de comuniune.
Strofa a cincia din prima parte a poemului relevǎ modul diferit cum Luceafărul, respectiv fata de împărat înţelege nevoia de comuniune. Ea acţionează după impulsul de moment, căci ce altceva exprimǎ cele douǎ adverbe de timp („azi” şi „mâni”) în relaţie cu verbul la indicativ prezent, care se repetǎ şi urmat de o concluzie, în componenţa căreia adverbul de mod „gata” evidenţiază acţiunea momentanǎ: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata” (s.n.). El este adeptul durabilităţii. Din aceastǎ perspectivǎ, gerunziul „privind” în relaţie cu sintagma temporalǎ „de săptămâni” dezvăluie o acţiune contemplativǎ. Cǎ Luceafărul este adeptul unei comuniuni totale reiese din câteva detalii furnizate de narator: „Şi pas cu pas pe urma ei / Alunecǎ-n odaie / (…) // Căci o urma adânc în vis / De suflet sǎ se prindă” (s.n.).
Invitaţia adresatǎ fetei de împărat de a-l urma fie în lumea acvaticǎ („Colo-n palate de mărgean / Te-oi duce veacuri multe / Şi toata lumea în ocean / De tine o s-asculte”), fie în cea astral-celestǎ („O, vin’, în pǎrul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri sǎ răsai / Mai mândrǎ decât ele”) relevǎ strategia Luceafărului, în dorinţa sa de comuniune.
Comunicarea între Luceafăr şi Cătălina are loc pe tărâm oniric: „o urma adânc în vis /(…)// Iar ea vorbind cu el în somn” (s.n.). La primul refuz al fetei, aceasta recunoaşte cǎ al nopţii domn este „Străin la vorbǎ şi la port”. Aşa se explicǎ a doua metamorfozare a acestuia. De fiecare datǎ, i se aratǎ fetei de împărat sub chip princiar: „Părea un tânăr voievod / (…) // Pe negre viţele-i de pǎr / Coroana-i arde pare”. Cu toate acestea, fata insistǎ asupra hiatusului de comunicare, evidenţiat ca paradox : „Deşi vorbeşti pe înţeles, / Eu nu te pot pricepe”.
Tot din dorinţa de comunicare şi comuniune Luceafărul va solicita Părintelui Suprem să-i reia al nemuririi nimb, spre a primi în schimb „O orǎ de iubire”.
Comunicarea între Cătălina şi Cătălin este facilitatǎ mai cu seamǎ cǎ cei doi au aceeaşi condiţie – de muritori. La început, fata îl respinge categoric: „Da’ ce vrei, mǎri Cătălin? / Ia du-t’ de-ţi vezi de treabǎ”. Chiar şi când pajul îi face cunoscut cǎ este adeptul horaţianului carpe diem („…Aş vrea sǎ nu mai stai / Pe gânduri totdeauna, / Sǎ râzi mai bine şi sǎ-mi dai / O gurǎ, numai una” – s.n.), Cătălina îşi menţine refuzul, motivând nostalgia departelui: „Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, / Dǎ-mi pace, fugi departe – / O, de Luceafărul din cer / M-a prins un dor de moarte”. Pajul nu dezarmează. Îi va prezenta acesteia splendorile paradisului terestru. Efectul nu va întârzia sǎ apară: acceptarea invitaţiei la comuniunea terestrǎ e făcută din perspectiva cochetăriei feminine: „Ea-l asculta pe copilaş / Uimitǎ şi distrasǎ, / Şi ruşinos şi drăgălaş, / Mai nu vrea, mai se lasă” (s.n.). Răspunsul Cătălinei face din comunicare puntea spre dorita comuniune: „Şi-i zise-ncet: – «Încă de mic / Te cunoşteam pe tine, / Şi guraliv şi de nimic / Te-ai potrivi cu mine…»”
În ultima parte a poemului, nevoia de comuniune a celor doi muritori este sesizabilǎ mai cu seamǎ la nivelul gesticii. Pentru Cătălin, aceasta înseamnă refacerea mitului Androginului: „O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, sǎ se culce, / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce”. Cătălina îi va răspunde printr-un gest similar refacerii Androginului: „Abia un braţ pe gât l-a pus / Şi ea l-a prins în braţe”. Însǎ ea doreşte mai mult. Ultima invocaţie adresatǎ lui Hyperion poate fi socotitǎ ca nevoie de comuniune spiritualǎ: „Ea, îmbătatǎ de amor, / Ridicǎ ochii. Vede / Luceafărul. Şi-ncetişor / Dorinţele-i încrede: / – Cobori în jos, Luceafăr blând, / Alunecând pe-o razǎ, / Pătrunde-n codru şi în gând, / Norocu-mi luminează”. Ca atare, comuniunea cuplului Cătălina – Cǎtǎlin apare doar la nivel trupesc, nu şi spiritual. Chiar dacǎ fata este îmbătatǎ de amor, ea simte nevoia desăvârşirii comuniunii sub aspect spiritual. Aşa se explicǎ invocarea lui Hyperion ca protector al norocului ei.
Refuzul lui Hyperion înseamnă neparticiparea la împlinirea comuniunii celor doi pământeni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s