Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB
Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.
În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.
Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”
Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.
Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.
După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie. Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.
Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.
Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.
Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.
În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce” s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.
„Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.
METAMORFOZE 