COMPLEXUL VOIEVODAL în lirica lui Eminescu

Prof. Dr. Const. MIU

În lirica lui Eminescu, sunt câteva creaţii din care putem decela complexul voievodal. Acesta fie că se manifestă la nivelul colectivităţii, fie la acela al individului.

Spre pildă, în poezia La moartea Principelui Ştirbey, complexul voievodal este evidenţiat la nivelul colectivităţii, prin intermediul thanatosului. Moartea Principelui este un eveniment cu implicaţii la nivel astral şi teluric: „Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă/ Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,/ Cu cântarea plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă”. Mesagerul divin este îngerul morţii, care pune în mişcare lumea. Întreaga naţiune vede semnul divin al naturii princiare a voievodului răposat: „Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română/ Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,/ Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ.” (s.n.). Să observăm în versurile citate sinecdoca („ochiul plin de lacrimi”), prezenţa ei augmentând manifestarea la unison a întregii colectivităţi afectate de moartea voievodului. De asemenea, acest eveniment funest are – după cum se poate lesne sesiza din ultimul vers – repercusiuni atât în cer (tunetul care se asude-n cer) şi pe pământ („gemetul” care se aude pe pământ) – acestea sunt două „semne” că evenimentul are semnificaţie planetară. În strofa a treia, complexul voievodal transpare din manifestarea aproape împietrită a supuşilor, vădit afectaţi de semnul celest al morţii, hiperbola şi comparaţia amplă fiind elocvente în acest sens:     „A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,/ Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,/ Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde/ Decât cursu-acelui astru ce se sparge pe-un mormânt.” Să mai reţinem din strofa mai sus citată că registrul verbal este la indicativul prezent continuu, lăsând impresia că totul se petrece sub ochii cititorului spectator la un ceremonial funerar.

În Scrisoarea III, sultanul Baiazid, prin aroganţa discursului său, intenţionează a impune interlocutorului său – Domnul Ţării Româneşti – complexul inferiorităţii: „- Am venit să mi te-nchini,/ De nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini./ (…) Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună,/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună./ (…) Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,/ Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,/ Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag?/ Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?” Nu putem să nu remarcăm infatuarea lui Baiazid, care de la bun început îi solicită voievodului român închinarea, iar în caz de refuz făcând aluzie la crucificarea Împăratului iudeilor – Iisus Cristos. Apoi, după ce-şi etalează faima de mare cuceritor, nu scapă ocazia să jicnească, numindu-l dispreţuitor pe Mircea „ciot” şi „moşneag”. În răspunsul său, Voievodul foloseşte pluralul colectivităţii, semn oratoric vădit că el vorbeşte în numele supuşilor: „Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti/ (…) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/ Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.” Din desfăşurarea evenimentelor surprinse în poem, putem aprecia că vorbele Domnitorului au valoare anticipativă, iar complexul inferiorităţii, pe care Baiazid a intenţionat să-l impună lui Mircea cel Bătrân a avut efect de bumerang şi, prin aceasta, invadatorul a avut parte de un cert complex voievodal. În poemul Luceafărul, la prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei de împărat ca personaj de basm, de sorginte princiară: „Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte./ (…)Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.” În această primă ipostază recunoaştem câteva „semne” distinctive pentru un ales – toiagul încununat cu trestii şi giulgiul vânăt, încheiat nod. Primul obiect de recuzită (toiagul încununat cu trestii) este însemnul regalităţii al tânărului voievod, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei este aidoma celei din basmele cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/  Te-oi  duce  veacuri  multe,/ Şi  toată  lumea-n  ocean/  De  tine o  s-asculte.” (s.n.).  Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea ( „veacuri multe” ) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu sa-mi fii mireasă”), fata de împărat devine stăpâna   lumii acvatice – altă lume de basm.

Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.// Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele

braţe,/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric.” (s.n.). Remarcăm   faptul   că  „recuzita”  (coroana  şi giulgiul  ) este asemănătoare celei avute de protagonist la prima sa înfăţişare: „…coroana e simbolul gloriei celor aleşi, în sensul biblic al cuvântului.” 1)   La a doua venire a alesului, poetul pune accent pe slava Luminii. Dacă prima dată Lumina este „în ea însăşi viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii”2) – elocventă în acest sens fiind metafora ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (s.n.) –, a doua oară ea se află în strânsă legătură cu adevărul, în care protagonistul vine plutind: „El este Lumina şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină (Ioan, 1:9 ) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu Iubirea Lui.” 3)   Acum putem înţelege că natura acestei Lumini este sacră, căci „Strălucirea aceasta exterioară este o dogoare a focului lăuntric (…) e iradiaţia în afară a unei explozii de lumină lăuntrică”,4)  iar apariţia ei, ca dorinţă de unire mistică între sacru şi profan, „e semnalată totdeauna ca foc, ca flacără…5) (s.n.).  Întărim această opinie că Lumina în care este învăluit Hyperion, la a doua sa descindere, e una sacră, amintind că îngerul care i s-a arătat lui Daniel (în Vechiul Testament ) avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc…” 6) (s.n.). În dialogul său cu fata de împărat, Hyperion mărturiseşte scopul inhabitării sale – dorinţa unirii mistice între sacru şi profan, ca logodnă noetică:  „Am coborât cu-al meu senin/(…) Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă.” (s.n.).

Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii  şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod.  Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;//(…) – O, eşti frumos, cum numa-n  vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca personaj de basm – aparţine altei lumi. De aici şi complexul voievodal, de care fata de împărat vrea să se elibereze, prin refuzul de a accepta invitaţia. 

NOTE:

1. Jean Danielou, Simbolurile creştine primitive, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 21.

2.  Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 110.

3.  Arhim. Sofronie, op. cit., p. 186.

4.  Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului  (curs de Teologie mistică ), Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 171.

5.  Ibidem, p. 171.

6.  Billy Graham, Îngerii – agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994, p. 84.

Publicitate

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s