IMPAS

de Anton ONIGY

Cheia vieţii e la tine,

Pe a morţii n-o mai am!

Că mă pierd mereu de mine –

Sufletul mi-e doar balsam.

SUFLET ABANDONAT

de Mariana MAZÂLU – clasa a IX-a A

Timpul capătă formă…

Este septembrie!

Castanii îşi apleacă ramurile

Peste suferinţa noastră,

Frunzele – peceţi sângerii

Adie uşor…melancolic,

În ritm melodios

De toamnă.

Peste tot, în jur…

Miros de suflet abandonat.

 

Aripă îngheţată

de Cristina ILEA – clasa a IX-a A

Simt atingerea aripii îngheţate

Trecând peste obrazul meu,

„Am venit acasă”-mi cântă

„Din munţi şi gheţuri”.

Alerg…

Zâmbesc şi plâng,

Îngheaţă-mi lacrimile-n zbor,

Trimite-ţi vântul să mă cuprindă,

Cu recea lui îmbrăţişare

Poarta spre vis să deschidă

Cu o continuă mişcare.

HYPERION şi DAN DIONIS – eroi de sorginte romantică

de Prof. Dr. Const. MIU

  Cei doi protagonişti sunt eroii a două creaţii eminesciene: Hyperion este „marele singuratic” din poemul Luceafărul, iar Dan Dionis, şi el un însingurat, – personajul central al nuvelei fantastice Sărmanul Dionis. Naşterea (întruparea) celor doi eroi stă sub semnul contrariilor (ca trăsătură esenţială a personajelor romantice): părinţii celor doi aparţin unor „zodii” diametral opuse – cerul şi marea (lumina şi întunericul) în cazul lui Hyperion: „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să-ţi urmez chemarea, / Iar cerul este tatăl meu/ şi muma mea e marea.” şi „Din sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult şi-acuma, / Iar soarele e tatăl meu l Şi noaptea-mi este muma” (s.n.); fiica unui preot bătrân şi un aristocrat sărăcit, în cazul lui Dan Dionis.

  Aşa stând lucrurile, putem spune că structura sufletească a primului personaj e de esenţă astrală (nelimitată), pe când structura sufletească a celui de-al doilea este de sorginte telurică (limitată).

         Dacă cei doi protagonişti au acelaşi ţel – libertatea de acţiune, de gândire şi, nu în ultimul rând, de simţire, având drept suport erosul; nu acelaşi lucru se poate spune despre modalităţile de realizare a scopului lor. Cei doi comit un act cu adevărat titanic, un act de mare curaj: Hyperion îndrăzneşte să nege ordinea stabilită de către Demiurg (dorinţa sa de a se lepăda de nemurire este, în fond, un act de contestare nu numai a lumii Demiurgului, dar chiar a înseşi esenţei sale), în schimb Dan, fără ajutorul manualului de astrologie n-ar fi putut să preschimbe lumea Mariei într-un mărgăritar şi apoi să purceadă la drum, prin spaţiile siderale. De aici reiese în mod pregnant superioritatea Luceafărului, esenţa sa pură de titan: sacrificiul său –dorinţa de a renunţa la nemurire pentru „o oră de iubire” – izvorăşte din preaplinul sufletului său, iar coborârea în lumea limitată a Cătălinei şi dorinţa sinceră de a împărtăşi soarta muritorilor amintesc de suferinţele, de patimile lui Iisus.

poezii

de Carmen RADU

Timpul ca variabilă…

O dată, o singură dată

aş fi vrut să stea în loc.

Să stea în locul

dinainte al unei morţi…

să rămână numai

amintirea mea

despre ceea ce ar fi fost

să fie.

 

****

paşi grăbiţi

prin sufletul meu…

clepsidra nu mai are nisip.

 

            ****

        

mi-ai pus la încercare

sinceritatea.

Ceea ce voiai tu să afli

sufletul meu

n-a recunoscut niciodată.

 

            ****

Duetul Dragostei

de

Alexandroae Ionuţ – clasa a XII-a F

         Burducel Andreea Laura – clasa a IX-a D

Vreau să te sorb şi să te beau,

Pe pieptul tău mereu să stau

Şi să adorm, să mă trezeşti,

Cu ochii-ţi dulci să mă priveşti.

Pe pleoape am doar poezii

Pe care-n vise mi le scrii.

În ochii tăi mă oglindesc,

M-arunc, înot şi mă topesc.

ULTIMUL DRUM

de Simina LUPU

Te conduc acum pe-un ultim drum –

Totul s-a transformat în scrum;

Nu mai am lacrimi să te plâng,

Durerea mea în piept o strâng.

 

Chipuri negre mă-nconjoară,

Nu vrei să ştii cum e afară?

Vino, să primeşti lumină,

Ţi-e frig! Oare cine e de vină?

Grădinile lui Academus – Capitolul 2

de Cristian NEAGU

            Amplificându-se, licărul  de lumină ce  apăru la  un moment  dat, lăsa  să se  întrevadă  mişcarea  feerică  a unui front de abur ce se mistuia treptat în rotocoale, – pe fondul  sonor abia distins, al  simfoniei a patra a lui A. Bruckner – şi care, îmi oferea imaginea  din ce în ce mai clară a  treptelor încadrate de coloanele Universităţii. Sesizam totodată  o  serie  de  contururi îngroşate strident, specifice  picturii „graffiti rock”, decorând zidurile exterioare.  Ca  şi cum  aş  fi  beneficiat de graţiile unui extaz  panteist, pelicula  subconştientului  mă  reintegra aceleiaşi lumi alb-negru, introducându-mă în  Amfiteatrul instituţiei  de  învăţământ superior unde, aveam să  descopăr  silueta Maestrului Vişan.

    Pierdut parcă  mult  mai departe de limita gândurilor sale, afişând vizibil decepţia unei constatări, îşi întoarse privirea – cât putu de încet –  către mine  şi mi se adresă: „ Spune-mi prietene, conglomeratul acesta ridicol este numit cultură, în prim deceniu al mileniului III ?”,  Simfonia  lui  Bruckner, întrebarea  Maestrului,  dar  şi un reflex de subconştient ce păstra certitudinea declinului cultural, mi-au determinat răspunsul presărat cu ambiguităţi: „ Este adevărat  că se simte o răvăşire a valorilor intelectuale, dar  progresul… internetul… abundenţa informaţiilor…”   

            Punându-mi o mâna pe umăr, mă întrerupse:  „Şi  care-i ştofa? Abundenţa informaţiilor de care vorbeşti duce la asemenea rezultate, fiindu-mi dat să privesc scârbit organe genitale în prim planul picturilor, să ascult muzica străzii cu text libidinos, să constat  că  << literatura de calitate >>  este  doar  proza ori  poezia actului sexual spus pe şleau?  Din câte ştiu şi domnia-ta scrii, însă nu am a-ţi reproşa încălcarea bunului-simţ. Mai există noţiunea de cultură intelectualistă?”  Oarecum înfrânt de avalanşa constatărilor Maestrului, a trebuit să recunosc diferenţa de mentalitate culturală dintre generaţia domniei-sale şi cea prezentă. Văzându-mă  în impas, îşi desprinse mâna de pe umărul meu şi continuă în tonul pedagogului :  „Spune-mi  te  rog,  mai  ţii minte ce descoperire ai făcut, – privind un aspect al vieţii mele intime – prin  simplul  fapt că  ai respectat o recomandare ce ţine de tehnica lecturii?”  

 

Amprente

de Ioana TOADER

Călător cu sete de nesfârşit,

Aştept şoaptele tale infinite

Pe-o raza de stea

Ce coboară spre mine.

 

 

Lumina din noi,

Pipăind veşnicia

Le recunoaşte

Cu degete dumnezeieşti.

La început a fost Imaginea ?

de Felix BRATU

MOTO:

Imaginea este izvorul din care  s-a născut Universul

Scriitura nu se reduce la desfăşurarea formelor pentru că atunci ar însemna să-i reducem forţa semnificaţiei la simpla exterioritate, la simpla prezenţă, să ignorăm cogito-ul care o susţine de fapt, care îi întemeiază libertatea, adică dreptul de-a-fi, de a fiinţa ca totalitate.

    Forţa semnificaţiei nu trebuie înţeleasă ca invizibil al unei manifestări, ca prezenţă a unei absenţe dotate cu puteri supranaturale care ar necesita decriptări oculte; dimpotrivă, forţa ei derivă tocmai din acest vizibil aici care se vrea perceput în toată complexitatea sa, în variaţia formelor pe care le poate umple.

    Cînd se vorbeşte de forţa unei semnificaţii, primul gînd conduce la un rezultat, ceea ce este o eroare. Semnificaţia devine forte numai atunci cînd imaginea este percepută în mod simultan ca  semn şi simbol, acestea fiinţînd ca forme ale unui întreg şi mai puţin ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sînt altceva, în mare  parte, decît respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect, pentru el însuşi, mai întîi, ca proiect devenit, apoi, pentru celălalt ca fascinaţie.

                 În actul său scriitorul nu manevrează un limbaj care-i este exterior, pentru că acesta se construieşte în şi prin repetiţie, dublată de o necesară diferenţă faţă de un dat, ca imagini fascinante ale devenirii unei gîndiri care nu se rezumă la o arhitectură naturală, căci ea este în sine o veşnică căutare de forme pe care le dinamizează şi implicit se auto-reconfigurează într-o dinamică proprie prin intermediul imaginilor-cuvinte, într-un Sens, mereu altul, ca aspiraţie a sinelui de a-şi rosti originea în forma distimpului (a se vedea sensul pe care   l-am acordat acestui termen în cartea Marcel Proust – Cunoaştere şi discurs, Cuvînt înainte de Irina Mavrodin, Editura Junimea, Iaşi, 1997).