Sentimentul singurătăţii la Bacovia

de Prof. Dr. Const. MIU

  

Predilecţia pentru solitudine (ca trăsătură a simboliştilor preluată de la romantici) este una din componentele majore ale tematicii liricii lui George Bacovia. La autorul volumului Plumb, sentimentul singurătăţii capătă accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înţeleasă ca o retragere în sine, realizându-se astfel „ruperea definitivă cu orice sursă afectivă.” (Cristian Livescu). De altfel volumul de versuri amintit stă sub zodia sentimentului singurătăţii, sentiment care transpare din poeziile Plumb şi Lacustră, pe care le vom discuta din această perspectivă.

masa de lucru

masa de lucru

 

 Sub aspect tematic, cele două poezii ilustrează sentimentul acut al singurătăţii apăsătoare, cu precizarea că în Lacustră acesta este potenţat până la obsesie, până la halucinaţie. Nu întâmplător criticul Ov. S. Crohmălniceanu opina că “Lirica bacoviană e lovită de o singurătate înfiorătoare…”

În poezia Plumb, singurătatea eu-lui poetic este cu atât mai cutremurătoare, cu cât spaţiul închis al cavoului este “populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat vestmânt funerar: „Dormeau adânc sicriele de plumb/ şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în cavou… şi era vânt…/ şi scârţâiau coroanele de plumb. Chiar în acest spaţiu al claustrării, ideea de singurătate a eu-lui poetic apare cu pregnanţă prin raportare la recuzita funerară. Tăcerea apăsătoare este sugerată prin sintagma “dormeau adânc”, în care verbul dormeau la indicativ imperfect, sugerând o acţiune durativă, alături de adverbul de mod adânc conturează un superlativ stilistic. În cele două strofe, registrul climateric evidenţiază şi el starea  dezolării şi a frământării sufleteşti a eu-lui poetic: „Stam singur în cavou… şi era vânt…”, „Stam singur lângă mort… şi era frig…” (s.n.).

 Tensiunea claustrării cunoaşte un crescendo, ea putând fi rezumată la următoarea schemă: însingurare – solitudine – recluziune – disperare. Toate acestea constituie treptele înstrăinării fiinţei umane, ca urmare a claustrării. Ideea expierii este relevată şi prin convertirea erosului în thanatos: „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb… şi-am început să-l strig.” Acumulările cantitative din prima strofă, acumulări ce conturează senzaţia de vid (gol exterior, dar şi unul interior, sufletesc) duc la saltul calitativ al strigătului. Dar revolta prin strigăt (prefigurare a revoltei expresioniste) nu-şi află ecou nici în exterior, şi cu atât mai puţin în interior. Ca atare, eroul liric este condamnat la singurătate, iar golul este resimţit ca pe o durere fizică: „Stam singur lângă mort… şi era frig…/ şi-i atârnau aripile de plumb.” Imaginea aripilor de plumb atârnânde – simbolul zborului frânt – amplifică drama condamnatului la singurătate, neputinţa acestuia de a se elibera din spaţiul – carceră al cavoului.

 În Lacustră, sentimentul singurătăţii este pus în legătură cu obsesia ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” Din strofa citată, se poate observa că determinantul atâtea este un superlativ stilistic care în relaţie cu gerunziul plouând sugerează o acţiune durativă; de aici obsesia ploii. Obsesia aceasta este dată şi de repetarea verbului aud, evidenţiind monotonia unui fenomen climateric.. Aşa se explică ideea de singurătate copleşitoare. În condiţiile unor ploi interminabile, ideea de singurătate incită la meditaţie.

Sub aspect compoziţional, poezia este formată din patru strofe. Ultima strofă reia aproape identic, sub aspect imagistic şi ideatic, prima strofă, această reluare amplificând ideea de singurătate a eroului liric şi dând impresia unui proces ciclic: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Tot tresărind, tot aşteptând…/ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” Din perspectiva ultimei strofe incursiunea într-un spaţiu şi un timp imaginare nu şi-a găsit finalitate. Obsesia ploii este în fond obsesia singurătăţii, iar acest aspect amplifică anguasa eroului liric. Partea mediană a poeziei (strofele a doua şi a treia) situează eroul liric pe tărâmul imaginarului, încercând să se salveze de obesia ploii, de realitatea terorizantă. Ca şi în poezia Plumb, golul sufletesc accentuează sentimentul singurătăţii.. De data aceasta eroul liric extrapolează, drama sa sufletească la scara întregii umanităţi: „Un gol istoric se deschide,/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc…”

Asocierea pe care poetul o face între ploaia obsesivă şi golul existenţial este inspirată: „Ploaia diluviană e aici metaforă a stării de tristeţe şi însingurare totală, accentuată încă şi mai puternic de asocierea cu marele gol existenţial figurat de locuinţele lacustre.” (I. Apetroaie).

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s