de Cristina ILEA
Din depărtate bolţi astrale
Tu radiezi lumini necunoscute mie
Şi creionezi simboluri tribale
În mintea-mi-ntortocheată – Şi fie!
Nu mă-nchin la vreun idol cu idei ponosite…
Din marea de stele ce-odată iubite
Au fost şi vor rămâne seninul tinereţii
Şi aerul, parfumul dulce-al dimineţii;
Etern, nostalgică, te-aştept… doar pe tine!
Îmi cânt tristeţea în ode, şi-n sine
Ştiu că n-ai să vii, unde-aşteptam odată
Mă laşi nepăsător cu-o inimă înecată
În suspine…
Singurătate
Simt cuvintele cum curg
Dintr-un gând ca nisipul de clepsidră,
Umbre slinoase pe ziduri se scurg
Versuri se-mbracă în blănuri de vidră.
Buzele mele distilează tăcerea
S-au săturat de-atâta aşteptare,
De-acum cenuşie-i şi plăcerea
De-albastru înnegrit de zare.
Şi azi simt cheia rece
Sărutându-mi tainic inima,
Spre un timp bizar ce trece
Parcă… tot mai repede – a mea e vina?
