Poetica cercului în Luceafărul

de Prof. Dr. Const. MIU

Referindu-se la raportul Personalitate – colectivitate, sub aspectul libertate vs necesitate, criticul şi eseistul Florian Bratu, în cartea sa Marguerite Yourcenar. Memoria identităţii (Editura Demiurg, Iaşi, 2007) consideră că figura geometrică definitorie prostiei umane este cercul: „Forma geometrică ce defineşte cel mai corect existenţa prostiei este cercul, pentru că acesta nu presupune deschidere, ci revenire permanentă la erori (…) figura simbolică e aleasă pentru a desemna singura destinaţie a prostiei: moartea celuilalt. Prostia, prin figura cercului, este reperul negaţiei, al conştiinţei agresive care nu acceptă transmutaţia, ci repetiţia sterilă.” (p. 124).
Citatul ales pentru demersul nostru analitic ne ajută în luminarea dintr-o altă perspectivă a finalului poemului Luceafărul, spre a înţelege de ce refuză Hyperion să comunice şi să intre în comuniune cu fata de împărat: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” (s.n.). Mai întâi, să observăm trecerea, în discursul lui Hyperion, de la persoana a II-a singular, la pluralul aceleiaşi persoane, marcându-se astfel preferinţa pentru general, căci folosirea adjectivului pronominal „vostru”, ca şi forma scurtă a pronumelui „vă” vizează nu numai particularul (cuplul Cătălina – Cătălin), ci întreaga umanitate, limitată, incapabilă să depăşească acest cerc strâmt al propriei condiţii. De aici şi închiderea permanentă pe care o presupune această formă geometrică. Florian Bratu vorbeşte de „revenirea permanentă la erori”. În cazul cuplului celor doi pământeni, din poemul eminescian, e vorba de aceleaşi habitudini specifice umanului (limitatului), chiar dacă pajul propune schimbarea „decorului” – spaţiul închis al castelului – cu unul natural – crângul de tei. Eroarea tocmai în această persistenţă în aceleaşi habitudini constă, cu toate că pajul doreşte iniţierea partenerei în tainele erosului, deoarece acesta e înţeles carnal şi nu spiritual. Moartea celuilalt – sintagmă folosită de acelaşi exeget – nu trebuie înţeleasă aici ca moarte fizică, ci a spiritului îngrădit, a pierderii personalităţii celuilalt. E de reţinut această paradoxală „libertate”, pe care i-o oferă Cătălin fetei de împărat: acceptând să-l urmeze pe paj şi să se lase iniţiată în splendorile paradisului terestru şi în tainele erosului (de tip carnal), fata – aşa cum dorea acesta – „pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi” (s.n.). Mai mult chiar, fugind în lume („Hai, ş-om fugi în lume” – îndeamnă insidiosul paj), cei doi muritori îşi schimbă/ pierd „cartea de identitate”: „Doar ni s-o pierde urmele/ Şi nu ne-or şti de nume”.
Din considerentele arătate până aici, se cuvine acum să circumscriem prostia (care şi în citatul ales din cartea lui Florian Bratu are accepţie generalizatoare) la personajele poemului – cei doi muritori, Cătălina şi Cătălin. „Prostia” lor înseamnă limitarea la plăceri terestre şi banale – ceea ce-i promite pajul că-i va arăta fetei de împărat: „din bob în bob amorul”. Aşa se explică indiferenţa în alegerea partenerului, la care face aluzie Hyperion – în primele versuri citate ale fragmentului din poem.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s