NEGAREA NEGAŢIEI

de Prof. Dr. Const. MIU

Ion – personajul principal din romanul cu acelaşi nume al lui Rebreanu – îşi defineşte personalitatea în relaţie cu două entităţi: Erosul şi Pământul. Aşa se explică de ce autorul şi-a intitulat cele două volume, unul – Glasul Iubirii, celălalt – Glasul Pământului. De-a lungul celor două volume, protagonistul aude când un glas, când celălalt, inima sa, oricât de încăpătoare ar fi, nu le poate cuprinde pe amândouă.

La început, aflat sub zodia Erosului, Ion o iubeşte pe Florica – fată frumoasă, dar săracă. Însă, el ştie că în lumea satului ardelean, la începutul secolului al XX-lea, cine nu avea pământ era considerat de colectivitate un ins aidoma unui paria. Or, Ion vrea să fie cineva, să fie respectat în sat, nu ca tatăl său, care vânduse pământul, iar banii îi băuse, fapt ce i-l reproşa mai mereu.

Chiar dacă cele două glasuri sălăşluiesc latent în sufletul lui Ion, ele ies la suprafaţă şi se aud, când unul, când celălalt, uneori devorator. Conştient că prin căsătoria cu Florica nu se va putea realiza sub aspect social şi material şi nu şi-ar putea împlini visul de a avea pământ, ca să fie respectat în colectivitatea satului, Ion se vede nevoit să-şi schimbe strategia, negând unul din glasuri – pe cel al Iubirii.

Ascultând de celălalt glas, protagonistul va fura mai întâi câteva brazde din pământul lui Simion Lungu (spunându-şi că acesta nu va cunoaşte că a intrat cu plugul în lotul său), se va încăiera cu acesta şi după ce va ajunge la judecată şi închisoare, îşi va da seama că nu aceasta e calea.

Dominat de cel de-al doilea glas, Ion va pune ochii pe pământurile lui Vasile Baciu şi, profitând de Ana, care îl iubea cu sinceritate, o va seduce. Intrând în posesia zestrei Anei el îşi va manifesta spiritul negativist faţă de socru (după scandaluri şi bătăi – nu numai pe Ana o maltratează, dar se încaieră chiar şi cu Vasile Baciu), dorind de astă dată tot pământul acestuia, căci pentru Ion glasul pământului devenise patimă. De altfel, scriitorul dezvăluie că iubirea pentru pământ îl însoţise pe Ion de mic: îi plăcea să cosească, să ţină coarnele plugului, „să fie veşnic însoţit de pământ” şi de aceea el fugise de la şcoală.

FUGAR CE SUNT…

de Cristian NEAGU

Mi-am privit în urmă surâsul

Printre frescele înegrite de plâns,

Aliniate în cimitirul de timp, prin care visul

Bântuie într-un spaţiu restrâns.

 

  

Cerşesc în zdrenţe sentimente pure

La trecători de-o zi prin viaţa mea

Dar nimeni nu se-ncumetă s-adune

În suflet, – cererea –  oferta  mea.

 

Mă pierd în furnicarul metropolitan

Tresărind panicat de claxoane

Şi-alerg prin cimitirul de timp, orfan

De sentimentele lumii normale.

Test grilă

de Carmen RADU

numai până la majorat

are nevoie un copil

de părinţi?

părinţii cât au nevoie

de copii lor?

Un răspuns

ca un leagăn                     

al copilăriei

împins numai în sus

de mâna

sufletului tău…

balanţă cu întrebări multe

dar cu un singur răspuns…

Design

de Marion MANOLESCU

O dimineaţă

generoasă

îmi umple

buzunarul

cu ocazii pierdute

şi-i simt lumina

fardând cu albastru

conturul gândului

ce-mi trece

prin minte

ostatic

Design

 

Une matinée

généreuse

remplit

ma poche

avec des occasions

perdues

et je sens

comment la lumière

farde en bleu

le contour

de la pensée

qui passe-otage-

par ma tête

Geneză

de Cristina ILEA – clasa IX-a A

Mai întâi a fost neantul

            Şi pământul fără cer,

            Mai întâi a fost întinsul

            Ca un foc stins în eter.

Mai întâi a fost o şoaptă

            Sau un susur de izvor,

            Mai întâi a fost lumina

            Ce se-nalţă cu-n fior…

Dragobetele, sărbatoarea tinereţiii şi a iubirii!

de Ioana TOADER – XII E (LTNB)

Clipe de bucurie sau tristeţe ne umplu paharul vieţii. Câteodată, avem senzaţia că lucrurile au fost orânduite şi în acele momente înţelegem că nimic nu-i întâmplător. Ca şi creaţia divină, lumea noastră se bazează pe iubire. O formă de manifestare a iubirii este sărbătoarea numită „Dragobete”.

Sărbătoarea aceasta semnifică ziua dragostei împărtăşite, a manifestării în acord deplin cu întreaga natură. Strămoşii noştri au dezvoltat un adevărat ritual, perceput la început ca ceva firesc, natural – şi uitat încet, încet. Acum simbolurile vechi reînvie, şi odată cu ele, speram şi noi sa ne simţim mai aproape de natură, mai bucuroşi şi mai frumoşi .

   Ziua Îndragosţitilor este de Dragobete! Însă pentru cei mai mulţi  romani, această zi şi-a pierdut semnificaţia. În ţară, această zi nu se mai sărbătoreşte conform tradiţiei. „Valentine’s Day” sau Ziua Sfantului Valentin, sărbătoare de import, de care până de curând nici nu aveam habar, pare să aibă mai mult succes. Chiar daca această zi s-a implementat mai in toată lumea, Dragobete, sărbătoare românească, nu-i este cu nimic inferioară, ca diversitate şi frumuseţe a obiceiurilor. Pentru cei care nu ştiu, ziua de     „Dragobete”, semnifica, în tradiţia populară, iubirea şi bucuria tinereşii. Este regretabil că, în ultimii ani, la 14 februarie, în majoritatea instituţiilor de învăţământ, şi nu numai, se manifestă cu fast Ziua Îndrăgostiţilor, oficiindu-se petreceri, concerte, etc. Dar foarte puţin, sau deloc, se pomeneşte despre „Dragobete”, la 24 februarie, care este sărbătoarea noastră tradiţională, şi de care-şi amintesc, din păcate,  doar bătrânii.

  In opinia mea, „Valentine’s Day”  este o sărbătoare superficială, comercialistă, importată drept un kitsch occidental.   Venit pe nesimţite de la americani, odată cu primenirea generaţiilor, Sfântul Valentin care de altfel n-are nicio legătură cu sfinţii care s-au nevoit o viaţă întreagă pentru dragostea de Dumnezeu, soseşte astăzi să-şi ceară tributul anual de iubiri tinere, ciocolăţele şi ursuleţi de pluş de la fetele şi băieţii care s-au lepădat de bătrânul Dragobete. pentru a face loc în inima lor unei sărbători mai „moderne”. În această zi atât de mult aşteptată de unii, iubirea va ieşi cel mai probabil din buzunare şi asta pentru că şampania de frăguţe sau buchetul de flori atacă obligatoriu la portofel, dacă vrei ca dovada de dragoste să nu lipsească în acest an. Din cauza atmosferei cu aromă de shopping şi comoditate, Valentine′s Day l-a scos din scenă pe învechitul Dragobete, în aşa măsură, încât tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu povestea fiului Babei Dochia, dar nici măcar nu au auzit de un astfel de personaj. La ce bun să-ţi mai baţi capul cu sărbătoarea tradiţională a dragostei la români, când Valentin îţi aduce toată împlinirea plină de materialism după moda americanilor.

   După ce ne-am învăţat să ne îmbrăcăm, să mâncăm şi să vorbim „americăneşte”, iată că au venit vremuri în care iubim „americăneşte”, iar acest fapt nu este decât un alt pas spre pierderea sigură a identităţii noastre strămoşeşti.

LIBERTATE

de George PREDA – clasa a X-a B (LTNB)

 Întinde-ţi aripile

Si zboară tot mai sus

Fii întotdeauna

De nestrăpuns …

Întinde-ţi aripile

Şi zboară nestingherit…

Întinde-ţi aripile

Şi fă-mă fericit

Întinde-ţi aripile

Si fii mereu puternic

Întinde-ţi aripile

Fii aievea neîndoielnic

Întinde-ţi aripile

Cu inima curată

Întinde-ţi aripile

Păstrează-mi-o intactă.

TEST de PERSPICACITATE – RĂSPUNSURI

1. Cât a durat războiul de 100 de ani? 116 ani !

2. Ce ţară fabrică faimoasele pălării de Panama? Acestea se fabrică în Ecuador.

3. De la ce animal se obţin corzile pentru instrumente cu coardă, numite şi maţe de pisic în spaniolă? De la oi şi de la cai.

4. În ce lună sărbătoresc ruşii Marea Revoluţie din Octombrie? În noiembrie.

5. Cu ce sunt făcute pensulele cu păr de cămilă? Cu păr de veveriţă.

6. După ce animal au fost denumite Insulele Canare? Denumirea vine de la cuvântul latinesc „canis”, „canaris” – câine.

7. Care e numele regelui George VI? Alberto.

8. Ce culoare are cutia neagră a avioanelor? Portocalie.

A răspuns corect la TEST Ioana DOLJENCO– clasa a X-a B. Ea va fi premiată cu ocazia manifestărilor prilejuite de apariţia nr. 100 al revistei, în ultima săptămână din luna mai.

POVESTEA LUI LUCIFER

de Cristina ILEA – clasa a IX-a A (LTNB)

 

Înăuntrul unor unghere ascunse, rău mirositoare ale Iadului, focuri reci ca gheaţa şi friguri ca un cadavru bătrân şi slab trimis în zdrenţe de flăcări, se avântă în ruina unui tavan înalt, şi ţes o vrajă înspăimântătoare tuturor celor care îndrăznesc să privească frumuseţea hipnotică a infernului. Cu toate că focul mistuie pereţii, podeaua de piatră a fost etern rece ca moartea. Locul are o atmosferă palidă, ofilită, pustie, fără luciu datorită faptului că tot ce este lângă foc e spălăcit, şters şi restul este gri şi negru. Umbrele dansează pe pereţi; dincolo de carcerele subterane, închisoare şi camerele unde  prizonierii sunt ţinuţi este un loc fără de sfârşit şi moarte pentru totdeauna, un abis, unde tăciunii şi cărbunii flăcărilor nu s-au dezlănţuit de mult timp. 

Locul a avut secol după secol amintiri oribile. Amintiri care nu au fost eliberate din minţile frânte ale sufletelor din spatele barelor de fier din camere. Fiecare găzduia multe instrumente înfioratoare folosite de Satan însuşi pentru a semăna durere. Adora să mutileze minţile celor slabi, obligându-i să stea într-un bazin plin cu propria lor murdărie, ticăloşie, noroi, suferinţă, pentru decenii…

Iadul este un tărâm ca niciunul. Este un loc care transmite o durere atât de intensă şi o suferinţă care nu poate fi descrisă decât ca o agonie a unui muribund. Nu ar fi un lucru neobişnuit de întâlnit în Iad ca Lucifer adesea se bucură folosind obiecte ca sabia sau furca pentru a răni captivii săi într-un mod care ar fi fatal acestora dacă ar mai fi încă în viaţă.

Lucifer a avut mai multe nume; cel mai comun este „Satan” sau „Diavolul”. Dar dintre toate cele pe care le deţine, Lucifer este cel preferat de el. A fost numele dat de însuşi creatorul său de la bun început, înainte de a comite păcatul…

Dar Lucifer nu l-a numit un păcat. Nu, el  pur şi simplu se lupta pentru el şi pentru lucrul în care credea. Ori poate doar pentru a-şi înfrânge suferinţa, care nu lasă nicio scânteie de lumină în existenţa lui oribilă. Adesea se întreba ore întregi despre lucrul care îi dădea de furcă; subiectul era acelaşi şi mereu iritant : „dar dacă?”…

Îşi alunga aceste gânduri zilnic… acum stătea în tronul său măreţ şi încerca să trimită departe gândurile sale din subconştient pentru a se linişti. Închise ochii uşor la fel cum făcea de fiecare dată înainte de a se ridica din tron şi a se salva de această mizerabilă imaginaţie. Trage aer în piept şi se învăluie într-o aură misterioasă. De obicei se învinuia pentru ceea ce făcuse, că a fost atât de naiv pentru că a încercat să înfrunte entitatea care a dat start începutului şi care ar putea într-o zi să pună stop la tot doar printr-o fluturare de mână. Lordul lumii de dincolo, cum a mai fost numit, are o prezenţă frumoasă. Este înalt şi musculos, sinistru, desigur nu genul de persoană pe care ai spera să o întâlneşti pe o străduţă întunecată, chiar şi fără caracterele demonice care l-au făcut unic. Primul lucru pe care l-ai observa la picioarele lui, ar fi faptul că nu are picioare umane, ci ca de capră. Fiecare pas pe care îl face pe podeaua de piatră generează un zgomot similar al unui cal cu harnaşament din fier. Paşii săi foarte siguri dezvăluie o personalitate puternică, făcută pentru locul în care sălăşluia.

Următorul lucru ciudat pentru noi oamenii, este coada sa flexibilă care se încolăceşte pe glezna sa stângă. Are o culoare maronie-neagră şi se termină într-un vârf ascuţit. Cicatricele dureros de adânci care îi acoperă abdomenul şi pieptul sunt oribile. O parte din coastele sale sunt umflate şi trec prin piele. Altele au punctuleţe negre care se observă pe dedesubtul pielii. Câteva cicatrice arată chinurile prin care a trecut şi greşelile pe care le-a făcut…

Din umerii săi răsar ca nişte spade, o pereche de aripi ca de liliac. Sunt atât de mari încât şi atunci când sunt relaxate arată ca o mantie. Coarnele sale seamănă cu acelea ale unui berbec, ondulate, făcându-l să arate şi mai ameninţător. Faţa sa este foarte drăguţă şi păstrează amintiri din frumuseţea angelică de altădată; are o bărbie puternică şi un zâmbet care ar topi chiar Polul Nord. Ochii săi au o culoare pală, verde, care foarte greu ar putea fi observată de la distanţă, dar când este înfuriat, ei capătă o nuanţă roşiatică ce topeşte tot ceea ce îndrăzneşte să se apropie. Pentru a înţelege existenţa prezentă pe care Lucifer şi-a construit-o însuşi, trebuie să îi cunoşti povestea creării sale şi povestea vieţii sale până în prezent. Are un început, cuprins şi eventual o încheiere. Povestea începe cu o răzvrătire…    Pentru noi, Lucifer, este un înger care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, dar şi cel care s-a transformat în şarpe şi a ispitit-o pe Eva pentru a încălca porunca Atotputernicului. Ultimul său scop este de a conduce lumea departe de iubirea lui Dumnezeu, a o întoarce împotriva acestuia. Dar înainte de toate acestea, Lucifer era unul dintre cei mai înalţi îngeri şi cel mai strălucitor din ceruri. Mândria sa era imensă şi a fost considerată motivul pentru care el nu    s-ar fi închinat în faţa Creatorului la fel ca ceilalţi îngeri, dar căuta să conducă raiul ei însuşi. S-a revoltat, fiind mirat de ce Dumnezeu priveşte cu atâta bunătate şi iubire către fiinţele minuscule care tocmai ce fuseseră create. De ce? De ce Atotputernicul i-a creat după chipul şi asemănarea sa şi-i privează de un trai chinuit, oferindu-le o planetă dominată de pace şi armonie, dar mai ales, le-a dat puterea de a alege, acesta fiind cel mai de preţ dar dintre toate cele acordate. Lucifer, cel mai mândru dintre îngeri dar şi cel mai iubit, s-a răzvrătit, întrebând de ce acele fiinţe numite „oameni” beneficiază de toată atenţia Domnului. Erau atât de mici încât, din înaltul cerului de unde Lucifer îi privea, abia îi zărea zâmbind, dansând, alergând… Îşi dorea „rangul” înapoi, dorea să fie cel adorat şi cel mai iubit aşa cum fusese odată, iar din această cauză a recurs la nişte şiretlicuri, la care numai o minte diabolică şi avară după atenţie s-ar fi pretat…

Auzise că Dumnezeu le interzise oamenilor să muşte din fructul oprit, din mărul care mai apoi le-a adus suferinţa întregii umanităţi, aşa că, în nebunia lui, a gândit că dacă îi va înlătura pe oameni din ochii plini de bunătate ai Creatorului, el va redeveni ce era înainte, îngerul preferat al Domnului. S-a transformat într-un şarpe, într-un târâtor, departe de originea lui, un înger cu aripi bogate şi albe ce domina stihiile, şi a atras-o pe Eva făcând-o să muşte din fructul oprit. Amarnic s-a înşelat crezând că astfel Dumnezeu îi va pedepsi doar pe muritori. Nu, el a pedepsit ambele părţi vinovate, oamenii pe de-o parte, care nu au rezistat tentaţiei cu toate că fuseseră avertizaţi în legătură cu fructul oprit, iar pe de altă parte, pe Lucifer, care făcuse un rău. Creatorul l-a izgonit din ceruri. I-a retezat apripile-n zbor cu o fulgerare, atunci când se bucura de victoria lui, zburând deasupra oamenilor, şicanându-i, gonindu-l totodată din Rai pentru totdeauna. Căzut pe pământul rece şi umed, neînţelegând de ce îi fuseseră tăiate aripile în zborul lui divin, dar divinitatea dispăruse, la fel ca şi înţelegerea şi bunătatea lui Dumnezeu pentru el, fiind acum considerat Cel alungat din Rai. În cădere, câteva coaste se rupseseră, ieşindu-i prin pielea-i fină, acum brăzdată de răni adânci, sângerând puternic, dar asta nu fu tot, partea groaznica abia atunci urma. Un vânt puternic îl ridică în aer şi-l aruncă într-un lac de foc, unde pielea-i fu arsă, căpătând culoarea întunecată-roşiatică pe care o are acum, apoi a fost aruncat în Iad, nu ca un conducător, ci ca să fie torturat zi şi noapte, pentru eternitate. Apoi trupul său s-a modificat în timp, devenind creatura de astăzi, cu picioare de capră şi o coadă ascuţită care se înfige în gâtlejul celor din Iad când acesta este mânios.    

Dar el a devenit conducătorul Iadului şi acum şade în tronul lui privind podeaua îngheţată în care se oglindeşte lumea muritorilor toată. Ne pândeşte şi aşteaptă să facem un pas greşit, deoarece, cu toate că s-a împăcat cu ideea că este un înger căzut, nu uită că, din cauza muritorilor, i-au fost închise porţile Raiului pentru totdeauna şi a fost aruncat în întuneric. Îl priveşte pe el, pe ea, sau chiar pe tine… Scopul său final este să atragă lumea de partea lui, să-i depărteze de Dumnezeu şi să preia controlul acestei lumi pe moarte, pentru a semăna durere şi umilinţă, dar noi, muritorii, avem dreptul de a alege…

estetica poeziei

de Prof. Dr. Const. MIU

Nimeni altul nu putea să definească poezia într-un mod cu totul inedit decât Eminescu, în Epigonii, aceasta fiind, pentru el: „Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate, / Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”. Spre a înţelege acest joccu icoane şi cu glasuri tremurate, se cuvine ca mai întâi să ştim ce este cuvântul şi ce semnificaţii capătă el într-un context poetic.

ÎnArte poetice ale secolului XX, Nicolae Balotă scria: „La începutul poeziei este cuvântul şi poetul însuşi nu e decât verb întrupat”. (Nicolae Balotă, Arte poetice alesecolului XX, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 193)

Ca entitate, cuvântul implică existenţa a două laturi: o latură materială – ­sunetele, învelişul sonor, produs al organelor vorbirii şi o latură ideală – ­noţiunea, care reflectă în mod generalizat realitatea înconjurătoare. Altfel spus, cuvântul are o formă şi un sens, un element formal şi unul semantic.

Principala formă a gândirii logice – noţiunea – nu reflectă toate laturile obiectelor, ci numai pe cele esenţiale, înlăturând însuşirile secundare. Noţiunile sunt un rezultat al preluării unor date obţinute pe calea cunoaşterii senzoriale. Aparent, s-ar putea crede că noţiunile sunt mai sărace decât cunoaşterea senzorială. În realitate însă, orice noţiune, chiar şi cea mai simplă, reflectă realitatea mai profund, mai just, în timp ce cunoaşterea senzorială dezvăluie numai latura exterioară a obiectelor.

La Ferdinand de Saussure (autorul unui Curs de lingvistică generală– ­1922) cuvântul devine semn. El defineşte semnul drept o entitate psihică, având două laturi, în care fuzionează un concept şi o imagine acustică, propunând înlocuirea conceptului prin termenul semnificat (signifié), iar imaginea acustică prin semnificant (signifiant). Terminologia propusă de Saussure a fost preluată de către teoria literară, opera literară devenind semn, expresia ei concretă (forma) – semnificant, iar conţinutul de idei –semnificat.

În poezie, cuvântul nu mai este doar un semn, o abstracţiune rece, o generalizare a realităţii vieţii, ci însăşi viaţa. În viziunea poetului, cuvântul devine univers şi mit, devine putere creatoare, miracol, forţă prin care acesta participă la viaţa lumii, luând-o în stăpânire şi re-creând-o. Dezvoltându-se odată cu lumea, cuvântul condensează în sine imaginea marilor etape ale devenirii omului, ale istoriei civilizaţiei umane, de la civilizaţiile totemice, animiste şi religioase, până azi, când omul a devenit stăpânul macro şi micro-cosmosului. În concepţia lui Ion Biberi, cuvântul, limbajul exprimă întreaga personalitate a individului, la toate nivelurile sale de viaţă, dar nu este numai o elaborare individuală a unei faze anumite a evoluţiei culturii, ci şi o însumare a etapelor culturale primitive. În cursul evoluţiei istorice a popoarelor, zona gândirii logice s-a dezvoltat, dând limbajului o structură diferenţiată, dar aria magică, primitivă, stăruie încă, având la mulţi inşi putere de organizare a gândirii. (Cf. Ion Biberi, Poezia – Mod de existenţă, EPL, Bucureşti, 1968, p. 266 – 267.). Ca atare, limbajul trebuie înţeles ca un compendium al etapelor mari ale istoriei culturale a omenirii. Având în vedere consideraţiile lui I. Biberi, vom înţelege mai bine actul poetic, poezia, care în esenţa ei este un fenomen de limbaj, desprins din limbajul unei comunităţi culturale, formate nu numai la lumina vieţii actuale, ci şi din izvoarele primare şi din formele culturale succesive de împlinire a vieţii culturale a întregii omeniri. Poezia uzitează, cu precădere, de valorile de sugestie magico-animiste ale cuvântului, care, încălzit la flacăra geniului poetului, devine putere creatoare, mijloc de sugerare a celor mai de adânc zone ale sufletului uman. Ca unitate a contrariilor, cuvântul închide în sine – ­precum ghinda în stare latentă stejarul – Universul sub latura sa abstractă şi concretă, reflectând, în acelaşi timp, generalul, dar şi particularul din fenomene, cuvântul fiind imagine, dar şi obiect; el imită, dar şi creează o nouă lume. Prin puterea sa, cuvântul – ca imagine şi metaforă – „evocă, povesteşte întâmplări, aprinde lumini şi iradiază culori; cuprinde forme şi urmăreşte fluidităţi. Cuvântul este, în acelaşi timp, muzică şi semnificaţie: el animă simetriile arhitectonice, reliefurile şi culoarea, dându-le noi dimensiuni şi unind, prin poezie, în mănunchi, toate formele frumosului.” (Ion Biberi, op. cit. p. 266 – 267).

Iată cum surprinde Al. Vlahuţă într-o poezie puterea creatoare a cuvântului: „Ca-n basme-i a cuvântului putere:/ El lumi aievea-ţi face din părer­i,/ Şi chip etern din umbra care piere,/ Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri./ El poate morţii din mormânt să-i cheme; /Sub vraja lui atotputernic eşti,/ Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme/ Şi mii de felurite vieţi trăieşti./ Aprinde-n inimi ură şi iubire,/ De moarte, de viaţă-i dătător,/ şi neamuri poate-mpinge la pieire,/ Cum poate adesea mântuirea lor.” (Al. Vlahuţă, Scrieri alese, vol. I, EPL, Bucureşti,1963, p.184.). După cum se poate lesne observa, pentru Vlahuţă puterea cuvântului de transfigurare a realităţii ţine de miraculos. Între realitate şi imaginarul poetic există o relaţie binară; cel care pune aceşti doi termeni în relaţie (aflaţi aparent într-un raport de incompatibilitate) este cuvântul. El re-creează realitatea, pornind în sens invers, de la imaginaţie, zămislind astfel o nouă realitate. E vorba de realitatea sufletului poetului, aşa cum acesta percepe realitatea exterioară, trecută prin filtrul sufletului său. Prin intermediul cuvântului, tot ceea ce este efemer (reprezentat în poezie prin „umbra care piere”) devine etern, nepieritor, încât timpul nu mai este cel cronologic şi obiectiv, ci unul subiectiv şi universal. Aflaţi sub zodia cuvântului, sub magia acestuia, atât poetul, cât şi cititorul sunt, fiecare în felul său, un Creator atotputernic. Din aceste considerente, cuvântul devine ambrozie divină. Cel care consumă o astfel de hrană se metamorfozează în orice timp şi orice spaţiu. Cuvântul îi facilitează omului crearea unui topos imaginar, care are un timp al său subiectiv. Forţa cuvântului poate fi deopotrivă distructivă, malefică şi, ca atare, „poate-mpinge neamurile la pieire”, poate semna sentinţa extincţiei unei culturi, a unei civilizaţii, după cum cuvântul poate avea şi funcţie creatoare, deci benefică, şi astfel el poate contribui nemijlocit la izbăvirea şi salvarea unei civilizaţii.