Tarele învăţământului românesc

de Prof. Dr. Const. MIU

Actualitatea scrierilor lui Eminescu, publicate în ziarul Timpul se vădeşte şi prin aceea că, bunăoară, observaţiile sale cu privire la învăţământul românesc, în anul de graţie 1880, sunt recognoscibile, în marea lor majoritate, şi azi. Vom aduce în discuţie articolele Învăţământul clasic şi Învăţământul democratic, primul apărut în ziarul mai sus menţionat, în 28 iunie 1880, cel de-al doilea în 8 iulie 1880.
Articolul apărut în ediţia din 28 iunie 1880 este unul polemic, la adresa lui Emil Costinescu, fost ministru, unul din liderii liberali ai acelor vremuri, care susţinuse într-un ziar că „şcoalele de greceşte şi latineşte ne-au prăpădit şi că singura salvare e introducerea unui învăţământ real.” (cf. ed. cit., p. 315).
Gazetarul se îndoieşte de faptul că tocmai „greceasca şi latineasca” ar fi cauza degradării învăţământului românesc, implicit a societăţii, de vreme ce în Franţa, Voltaire (reprezentant de seamă al Clasicismului francez – n. n.), iar la noi Al. Sihleanu sunt „produsul” tocmai al „şcoalei de latineşte”. Este locul unde Eminescu strecoară o fină ironie la adresa omului politic al vremii şi unul din liderii de marcă ai partidului liberal: „Cerem iertare ilustrului fost vice-prezident al Camerei roşie, că-l cităm alături c-un om atât de <> ca francezul mai sus pomenit, dar superioritatea hotărâtoare a dlui Sihleanu în modele de stil, precum şi cercetările sale, cu drept cuvânt faimoase, asupra lui Cincinat şi a pochilor, ne impunea de la sine această probă a superiorităţii culturei române asupra celei franceze…” (p. 316). Că avem de-a face cu o ironie abia întrezărită, vom înţelege din acest fragment, pe care, dacă-l alăturăm acestuia deja reprodus, vom sesiza paradoxul: la noi, profilul umanist al claselor unde se predau greaca şi latina este considerat păgubos pentru învăţământ, în timp ce în alte ţări acesta a contribuit la progresul învăţământului şi al culturii. Iată acest pasaj. „Dar o dovadă netedă pentru influenţa educativă a antichităţii e fără îndoială faptul că tocmai statele acelea, cari au cultivat-o mai mult sunt cele mai înaintate, că redeşteptarea culturii în genere se datoreşte studiului acesteia…” (p. 316).
O altă idee avansată de către gazetarul Eminescu este cultura prin iradiere. El consideră studierea celor două limbi clasice – latina şi greaca – de către acele categorii sociale, „cari determinează spiritul public: la învăţaţii de profesie, la jurisconsulţi, la cler…” (s. n., p. 318). Spiritul de adevăr şi de bine dobândit prin studierea şi aprofundarea celor două limbi clasice de către aceste categorii socio-profesionale se poate propaga şi la restul societăţii, căci acestea sunt şi formatoare de opinii.
În acest sens, importanţa celor două limbi se dovedeşte a fi covârşitoare, argumentul forte al gazetarului fiind formulat prin analogie cu sportul: aşa cum acesta fortifică organismul uman şi-i menţine tinereţea, tot astfel studierea celor două limbi clasice are un important aport în gimnastica spiritului (cf. p. 318). Aici, Eminescu este de aceeaşi părere cu scriitorul francez Francois Rabelais, care în cartea sa Gargantua şi Pantagruel vorbeşte despre importanţa fără tăgadă a studierii acestor două limbi clasice. Aflat la studii universitare, fiul – Pantagruel – primeşte o scrisoare de la tată – Gragantua –, în care acesta, pe lângă programul de instrucţie spartană solicitat ca fiul să-l urmeze neabătut, face cunoscut tânărului tocmai acest aspect legat de gimnastica spiritului şi a simţirii.
Când face referiri directe la învăţământul din vremea sa, tonul gazetarului devine vehement. Cu o lege proastă a instrucţiei, care permitea oricui termina liceul susţinerea unui simulacru de concurs, spre a ocupa un post de profesor, învăţământul românesc era sortit regresului.
Retorica lui Eminescu vizează o întreagă generaţie de semidocţi şi ignoranţi: „Oare latineasca şi greceasca sunt de vină că o generaţie întreagă de ignoranţi – exceptăm profesorii cu studii academice – umple catedrele liceale şi gimnaziale, predându-şi neştiinţa lor drept ştiinţă (…) ?” (p. 319).

Dacă în articolul publicat în Timpul, numărul din 28 iunie 1880 Eminescu disocia net între învăţământul cu profil realist şi cel cu profil umanist, în cel apărut în acelaşi ziar, numărul din 8 iulie 1880, discută pe marginea celor „trei faze” ale „culturii şcolare” la care făcuse referire domnul Haşdeu.
Disocierea de care aminteam era între scopul celor două tipuri de învăţământ: „Scopul practic al învăţământului real e câştigul, e aplicarea cunoştinţelor pentru a câştiga. Scopul învăţământului clasic nu este acesta. Din contră, se presupune totdeauna că învăţământul clasic aduce foloase societăţii, cari nu stau în absolut nici o proporţie cu câştigul individului.” (p. 318).
În articolul publicat în Timpul din 8 iulie 1880, Eminescu aduce unele amendamente celor „trei faze” ale „culturii şcolare”, la care făcuse referire dl Haşdeu: teoretică, aristocratică şi democratică. Gazetarul demonstrează că o asemenea catalogare este arbitrară şi irelevantă: „…în mânăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte e prea adevărat, însă această cultură numită teoretică era totodată şi… democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea învăţa carte în mânăstiri, de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului. Cât despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atât de pompos. În toţi timpii, clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferând instrucţia privată ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor.” (p. 323).
Eminescu face încă o observaţie pertinentă cu privire la calitatea deplorabilă a învăţământului românesc, după ce mai înainte pomeneşte de un fiu de ţăran, care în 1810 învăţa la Socola şi din ale cărui caiete „se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale apusului.” (p. 323). Constatarea amară este aceea că învăţământul nostru „pre cât a câştigat în extensiune, pe atât a pierdut în intensitate.” (p. 324).
Pe bună dreptate, se arată că nu există nici ştiinţă, nici literatură de calitate, de vreme ce cataloagele librarilor, care vând cărţi în şcoli, cuprind tipărituri „în vederea unui premiu academic”, cu alte cuvinte nu răspund nici cerinţelor cititorilor, nici celor ale şcolarilor. Ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s